miercuri, 20 martie 2013

z <=> y

Te-ai întrebat vreodată de ce pe tastatura românească y este schimbat cu z ?

Logic au pus ăî şţ în loc de [];', deci au trebuit să facă manevre pentru a scoate alte semne mai putin utilizate,
dar ce treabă au şi y? Ori e o eroare, ori a glumă idioată e celui ce a compilat dllul respectiv, şi se perpetuează pentru că nu se face destul scandal pentru a ajunge zgomotul şi la MS. Voi aveţi idee care e adevărata cauză. Chiar sînt curios.

În fine, indiferent de cauză, este o chestie care m-a agasat de cînd am început să folosesc tastatura ro. Problema se poate rezolva şi la nivelul meu de novice construind un TSR care să preia caracterele şi să afişeze ce trebuie. Dar nu mi-am bătut capul. Totuşi, nu înţeleg de ce nu mi-a trecut prin cap să văd dacă a rezolvat altcineva problema mai eficient, sau mai elegant.

Şi chiar există soluţia, şi încă de acum vreo 8 ani. O găsiţi aici pe situl lui secărică, un băiat deştept care ne scoate gratis din necaz. Soluţia este elegantă, practic rescriind acel dll/driver scris de MS.

Nu înţeleg de ce nu este mai cunoscută această rezolvare. Îmi fac partea mea de datorie de a îi face publicitate aici şi printre amici. Poate ajută,  cît o mai fi  XP prin zonă.

duminică, 17 martie 2013

Gaura

Nimeni nu ştia de cînd era gaura acolo.
Nu era o gaură obişnuită, deşi de la distanţă nu se vedea nimic anormal.
Nici de aproape nu se vedea ceva în neregulă, poate doar că în jurul ei nu creştea nici un fir de iarbă, dar ce poate fi curios în asta? Sau poate era vorba de forma uşor lărgită la buză, dar nici asta nu e ceva neobişnuit.

Şi totuşi, gaura era foarte ciudată. Dar care să fi fost cauza?

Toţi localnicii ştiau motivul, şi anume că nimeni nu se putea uita înăuntru. Dar pentru ce voiau ei să se uite înăuntru? Uite-aşa, ca să vadă ce-i acolo. Dar dacă te apropiai şi păşeai în cercul sterp, o teamă, sau instinct de conservare, zi-i cum vrei, parcă te împingea înapoi, sau cel puţin te ţinea pe loc. Nu, nu ca un cîmp de forţă, ci muşchii nu mai dădeau ascultare voinţei. Cei mai slabi de înger care ştiau povestea, nici nu treceau prin împrejurimi. Cei mai curajoşi abia de se putuseră forţa să vadă cam un metru în adîncime.

Şi uite aşa, nimeni nu ştia ce era înăuntru. Încercaseră toate trucurile care le trecuseră prin cap. Se apropiau cu ochii închişi, pentru a se putea uita după ce ar fi fost suficient de aproape. Dar deşi se puteau apropia fără probleme, şi chiar stăteau deasupra, cu picioarele de o parte şi de alta a găurii, nu puteau vedea nimic, pentru că ochii se încăpăţînau să rămînă închişi. Au încercat să fotografieze, dar nu funcţiona aparatul. Curios, foarte curios. Nu, filmul nu se voala, aparatul nu se defecta, ci doar nu funcţiona deasupra găurii, ulterior funcţionînd fără probleme.

Într-o zi veni în sat un nou învăţător, și evident a auzit de gaura noastră. Normal că a încercat şi el. Nimeni nu a fost surprins că nu a avut succes. Mai stătea ce mai stătea mai venea cu o idee, cei din jur zîmbeau îngăduitor, metoda fiind deja testată. Dar într-o zi a încercat cu o pisică. Nimeni nu mai încercase asta. Pînă a prins pisica, pînă a ajuns în cîmp la gaură, vestea zburase, şi împreună cu el erau deja destui martori. A ţinut el cu frică jivina, ca să nu îl zgîrie, a forţat-o să se uite, şi a dracu mîţă s-a uitat fără probleme drept în jos, dar instantaneu s-a zburlit, a scuipat şi a tulit-o cu coada cît stîlpul de telegraf. Curiozitatea mulţimii devenise fără margini.

Eroul nostru inspirat, scoate o oglinjoară din buzunar, şi cu ea se uită în gaură şi VEDE.
-Ce e acolo?
-Ce ai văzut?
-Ce-i înăuntru? Săriră cu gura pe el cei ce îl văzuseră reuşind.
Dar el părea că nici nu îi aude. Un zîmbet luminos i se lăţise pe toată faţa şi o luase către sat. Era fericit. VĂZUSE. Gloata s-a luat după el. Îl zgîlțîiau, îl întrebau, dar el era de lemn, de lemn fericit.
 Lumea se adunase în jurul lui ca la urs. Tot satul îl asaltase, dar el nu spunea nimic, nu făcea nimic, doar stătea pe bancă în faţa casei şi zîmbea. La fel ca banca, era de lemn, de lemn zîmbăreţ.

A doua zi iar pe el.
-Ce-ai văzut acolo mă, zi şi mie, nu fi zgîrcit.
-Ce-i acolo. Spune, tre' să ştim şi noi.
-He he, da' ce băi, noi nu avem oglinzi? Zice unu mai isteţ. Dau fuga acasă să iau oglinda din cui, că io nu umblu ca domnişoru de la oraş cu oglindă în buzunar.
Da' altu mai îndrăzneţ bagă mîna în buzunarul învăţătorului şi ia oglinjoara.
-Ba să încercăm cu asta că poate e de calitate mai bună, şi numai cu asta merge, sau poate o fi vrăjită.
-Aşa e, aşa e.
-Hai fuga. Zic şi alţii, şi gloata valma către cîmp.
Ajung ei acolo, dar ia gaura de unde nu-i. Cercul sterp era acolo, dar gaura lipsă.   

În juma de oră tot satul aflase minunea. Curiozitatea era la paroxism. Îl asaltaseră pe bietul învăţător cu orele, dar el, nimic, statuie. Nimeni nu putea scoate nimic de la el. Au venit şi medici de la oraş, l-au examinat, l-au ciocănit pe toate părţile, dar nimic. Sănătos tun. Atîta doar, că privea undeva departe în fericirea lui şi nu zicea nimic, nu făcea nimic. Zîmbea cînd se plimba, zîmbea cînd mînca, zîmbea cînd dormea. El era doar fericit că VĂZUSE. Tot satul avea grijă de el, şi zilnic îl agasau cu întrebările, poate poate se va îndura şi va răspunde.

Şi aşa o viaţă întreagă a trecut, şi fiind întins pe patul de moarte cînd lumea deja îşi pierduse speranţa şi erau convinşi că va lua cu el secretul în mormînt preotul îi spuse.
-Fiule cred că se apropie clipa. Ar fi bine să te spovedeşti. Nu, nu vreau să îmi spui ce ai văzut.
-Ba da zise învăţătorul şi îl trase pe preot în jos pe el şoptindu-i ceva la ureche, după care muri zîmbind ca întotdeauna. El VĂZUSE.
În camera supraaglomerată se făcuse linişte absolută, nimeni nu voia să piardă şansa de a auzi ce fusese în gaură. Şi acum erau şi ei bucuroşi. În sfîrşit vor afla.

Dar preotul se îndreptă  încet de spate în timp ce un zîmbet luminos i se lăţea pe toată faţa. AUZISE.  Acum lumea călare pe el
-Ce ţi-a spus?
-Ce era acolo?
-Ce era în gaură?
Dar preotul era de lemn. De lemn zîmbăreţ. Zîmbea şi privea fericit în neant.  AUZISE
Isteţul nostru care era pe aproape îi spuse.
-Ştii ceva. Nici nu vreau să îmi spui ce ai auzit.
Dar nu a mers. Preotul a rămas mut. Zîmbea şi tăcea. Doar stătea pe bancă cu mulţimea în jurul lui ca la urs, pisîndu-l cu întrebările. Dar el tăcea şi zîmbea. Zîmbea cînd se plimba, zîmbea cînd mînca, zîmbea cînd dormea.