Postări
Dar uite că acum, întîmplător, în comunitatea traducătorilor de pe facebook, dau de o discuţie despre acest subiect, unde se dau cîteva detalii.
Am cerut permisiunea autorului de a cita comentariul aici. Mi se pare interesant.
Am corectat scăparea punctată, iar cine le vede pe restul este rugat să le treacă cu vederea, (eu nici nu le-am observat) este o discuţie liberă, nu un articol scris oficial.
-Da, îl puteți cita. Acum recitindu-l observ că are unele scăpări. De exemplu la "pe motiv că ele ne fuseseră băgate pe gît" în loc de "ele" trebuie "cele noi".
Adrian Dobroiu:
-Andrei, acum că mi-ai spus că ești adolescent pot să-ți explic altfel, pentru că probabil sînt chestii pe care nu le știi despre norma ortografică (ele nu se învață la școală). Pe scurt, norma s-a schimbat în 1993 cu forța, împotriva voinței lingviștilor, deși standardizarea oricărui domeniu științific trebuie făcută de specialiștii domeniului respectiv. Academia Română, imediat după Revoluția din 1989, rămăsese fără încrederea publicului și avea nevoie de o dovadă că se rupsese de trecutul comunist. Soluția găsită de președintele de atunci al Academiei, Mihai Drăgănescu (un electronist care de altfel era puțin cam agramat), a fost să reintroducă două reguli ortografice vechi, pe motiv că cele noi ne fuseseră băgate pe gît de către sovietici (ceea ce e o minciună). Decizia s-a luat prin vot --- apropo, deciziile științifice NU se iau prin vot, ci prin argumentare și consens ---, și anume prin vot deschis, ca lumea să voteze de frică, nu din conștiință. Rezultatul a fost că toți membrii Academiei au votat pentru schimbarea normei, cu excepția celor doi lingviști membri ai Academiei, care cunoscîndu-și meseria știau că schimbarea normei e o prostie. În același timp specialiștii din toate institutele lingvistice din țară s-au opus reformei ortografice, dar părerea lor a fost ignorată, pentru că vezi doamne era prea științifică. A contat numai părerea ageamiilor.
Cam așa stă treaba. Tu, Andrei, să scrii așa cum te obligă pe tine școala, ca să nu fii depunctat la examene. Dar e bine să știi că norma actuală este de fapt un pas înapoi față de norma „veche” (care de fapt e cea mai nouă și cea mai rațională). Lucrurile astea sînt știute bine, au fost discutate și răsdiscutate. Există materiale destule pe internet, nu e nevoie să mă crezi pe cuvînt.
Argumentele pentru grafia cu î sînt simple: ortografia românească este preponderent fonemică și toate modificările ei din ultimele 200 de ani au fost spre a o face și mai fonemică, renunțînd la excepții, care sînt resturi de grafie etimologică. O ortografie fonemică cere ca pentru fiecare fonem (sunet) să se folosească o literă și numai una. În secolul al XIX-lea pentru sunetul î se foloseau 4-5 litere, apoi au rămas două, apoi una. Acum ne-am întors la două.
Argumentul pentru „sînt” este că asta-i forma adevărată, moștenită, folosită efectiv de vorbitori. Grafia „sunt” a fost inventată de Școala Ardeleană, dar toată lumea pronunța „sînt”, chiar dacă scria „sunt”. Pronunția „sunt” a apărut în jurul anului 1900, din incultură sau din snobism, la oameni care au început să citească așa cum se scria. Între timp, în familiile acelor inculți sau snobi copiii s-au obișnuit să pronunțe și ei „sunt”, așa se face că azi în unele familii forma „sunt” a devenit normă. Dar marea majoritate a poporului spune „sînt”. Ca urmare grafia „sunt” și pronunția „sunt” nu se justifică.
În schimb pentru grafia cu „â” și „sunt” nu există nici un argument. Nici măcar unul. Unii neștiutori spun că ar exista argumente, și dau exemple, dar din punct de vedere lingvistic toate acele argumente sînt false.
...
Iată încă un articol, unde subiectul este explicat extensiv, (şi eu care făceam mişto ca ignorantul, de î din y, dar iată că realmente a existat î din e şi din u)
http://wiki.dexonline.ro/wiki/Despre_folosirea_literelor_î_şi_â
Cam așa stă treaba. Tu, Andrei, să scrii așa cum te obligă pe tine școala, ca să nu fii depunctat la examene. Dar e bine să știi că norma actuală este de fapt un pas înapoi față de norma „veche” (care de fapt e cea mai nouă și cea mai rațională). Lucrurile astea sînt știute bine, au fost discutate și răsdiscutate. Există materiale destule pe internet, nu e nevoie să mă crezi pe cuvînt.
Argumentele pentru grafia cu î sînt simple: ortografia românească este preponderent fonemică și toate modificările ei din ultimele 200 de ani au fost spre a o face și mai fonemică, renunțînd la excepții, care sînt resturi de grafie etimologică. O ortografie fonemică cere ca pentru fiecare fonem (sunet) să se folosească o literă și numai una. În secolul al XIX-lea pentru sunetul î se foloseau 4-5 litere, apoi au rămas două, apoi una. Acum ne-am întors la două.
Argumentul pentru „sînt” este că asta-i forma adevărată, moștenită, folosită efectiv de vorbitori. Grafia „sunt” a fost inventată de Școala Ardeleană, dar toată lumea pronunța „sînt”, chiar dacă scria „sunt”. Pronunția „sunt” a apărut în jurul anului 1900, din incultură sau din snobism, la oameni care au început să citească așa cum se scria. Între timp, în familiile acelor inculți sau snobi copiii s-au obișnuit să pronunțe și ei „sunt”, așa se face că azi în unele familii forma „sunt” a devenit normă. Dar marea majoritate a poporului spune „sînt”. Ca urmare grafia „sunt” și pronunția „sunt” nu se justifică.
În schimb pentru grafia cu „â” și „sunt” nu există nici un argument. Nici măcar unul. Unii neștiutori spun că ar exista argumente, și dau exemple, dar din punct de vedere lingvistic toate acele argumente sînt false.
...
Iată încă un articol, unde subiectul este explicat extensiv, (şi eu care făceam mişto ca ignorantul, de î din y, dar iată că realmente a existat î din e şi din u)
http://wiki.dexonline.ro/wiki/Despre_folosirea_literelor_î_şi_â
