O mică escapadă în timp.

Două Motoare

 

Educație nonformală

 Tocmai am citit un eseu în care se dă cu toporul în națiunea română. E drept se dă cu blîndețe de data aceasta. Pădurarul însărcinat cu toaletarea este Mircea Cărtărescu. El este un mare cărturar cu nume predestinat. Eu sînt doar un cioban exilat între betoane, dar cu toată diferența, îndrăznesc să îl contrazic. Mai jos copiez eseul lui, pe care te îndemn să îl citești și să îl analizezi, și să vezi cu ce ești de acord și cu ce nu. Apoi copiez și răspunsul meu. 

---

"Dacă traiești numai in România, e posibil sa nu-ți dai seama că e ceva in neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te miști o data cu el. Ești una cu toți ceilalți.

Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în țară e cu neputință să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiți sunt oamenii si de cât de răi devin din cauza asta.

Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supraviețuire este mitocănia agresivă.

În orice țară civilizată oamenii încearcă să-și menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii față de alții în forme duse aproape până la caricatură.

Și-au dezvoltat zâmbete sociale și ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte.

Când cineva te contrazice, îi zambesti și spui: "We agree to disagree" ("am căzut de acord că nu suntem de acord").

Când cineva te calca pe picior, te grăbești sa-ți ceri tu scuze. O ipocrizie blândă si surăzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile si satisface toate susceptibilitățile.

Această ipocrizie poartă numele de politețe si e esentială pentru fluidizarea substanței sociale.

Românul nu este așa pentru că nu poate fi, obiectiv, așa. Pentru ca la noi, daca ești bun, esti călcat în picioare.

Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îsi iubește meseria și își propune să fie cât mai drăguță și mai serviabilă cu clienții. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va șterge însă curând de pe față dupa ce vreo cinci-șase inși îi vor trânti câte-o bădănărie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru.

Sunt toate șansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră și scârbită, care te repede de nu te vezi.

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naștere. Și ei sunt bieți oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliți de cand se știu. Au devenit scârboși pentru ca au simțit pe pielea lor ca nu ține să fii draguț cu ceilalți.

Pentru că, la toate ghișeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi. În armată, soldații sunt extrem de chinuiți "în perioada" de sergenții lor. Când ajung ei înșiși sergenții, îi chinuiesc pe noii recruți și mai abitir.

Și tot așa, în toate straturile sociale și la toate nivelurile, românii sunt proprii călăi și propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieții cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere si atacuri cerebrale.

Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi.

Firește, ne-au împins spre asta sărăcia și lipsa de orizont, carențele de educație, perplexitatea maselor țărănești dezradacinate si aduse în ghetourile marilor orase. Pot fi și alte explicații obiective.

Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat in tot acest cinism social. Înrăiți de lumea in mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufnește atunci în insultă si obscenitate.

Începem să ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului.

Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca tărfele si noii îmbogățiți.

Ascensiunea (sau doar supraviețuirea) noastră socială e marele premiu câștigat cu prețul mitocăniei.

Iar cercul acestei nevroze naționale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă și cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata."

https://www.facebook.com/cartarescu.mircea

Sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1225061-sentimentul...

---

În principiu mesajul este corect, dar cîteva detalii cad în păcatul acuzat.

Posibil să nu mai observi anormalitatea? Să nu te mai deranjeze, probabil, să nu conștientizezi? Cu siguranță nu.

Normalitate? Prevenitor pînă la caricatură? E normal să te transformi în caricatură? Chiar trebuie să cazi în cealaltă extremă pentru a scăpa de o extremă?

Elimină zîmbetele sociale și ritualurile de contact, practic, posibilitatea oricaror conflicte? Probabil încearcă, cu siguranță nu le elimină.

Ipocrizia ca balsam. Halal normalitate. Măcar agresivitea e naturală, nu-i așa?, Peking order există oriunde există viață.

Unde vezi tu amice Mircea vînzătoare standard, acrite și scîrbite? Eu nu le văd. Da mai este ocazional cîte una epuizată, sau agasată, și eu îi acord dreptul de a avea o față încruntată, sau fără expresie, care apropo în engleză se numește resting face, adică în pauză, odihnită. Da, este plăcut să vezi un zîmbet, dar trebuie zîmbetul să fie forțat? artificial. Mie personal îmi zîmbesc cînd mă văd, chiar dacă tocmai au ieșit dintr-un conflict cu clientul dinainte. Mă învîrt în aceeași zonă și majoritatea mă cunosc, și zîmbetul vine natural ca reacție la atitudinea mea.

Și da probabil există și bădărani formați, nu doar născuți, dar sînt și destui născuți așa, nu e neoie să îi scuzăm cu mediul în care au crescut. Locotenentul și sergentul meu nu au fost influențați de acest mediu. Caporalul, probabil, și s-a adaptat la mediu. Mi-a servit și mie futai, dar pentru că l-am servit zîmbind, și la zece culcaturi ordonate mai continuam cu cinci flotări, a renunțat la atitudinea de apevist și am devenit dacă nu prieteni măcar colegi.

Există la români o tensiune continuă la nivelul vieții cotidiene? Cu siguranță există. așa cum există mai mult sau mai puțin în orice societate.

Sadismul nostru? Răbufnește? Sîntem plini de sadism în mod natural?

Insultă și obscenitate. Britanicii cei admirați pentru amabilitatea lor caricaturală se insultă cu spor din cîte văd prin emisiunile lor.

Nu mai putem deosebi binele de rău? Mda, asta e adevărat pe ici pe colo, dar problema e că asta există și pe meleagurile alea lăudate, de la care au venit de fapt tehnici noi de manipulare și pervertire a binelui.

Terapie?, eu aș zice igienizare. Și asta începînd de la bază, de la tine însuți. Rezultatul nu va fi incert. Va fi sigur. Cu siguranță nu vei repara națiunea română, așa cum nu poți repara nici o altă națiune, dar măcar vei vedea vînzătoarele zîmbind cînd îți vine rîndul .

Bîrfe, zvonuri și conspirații

Tocmai mi-a fost recomandat un articol despre teoria conspirației.  

Articolul are o concluzie în trei puncte, 

1. Minciuna îți cere mai puțin efort s-o inventezi decât s-o combați;
2. Minciuna are nevoie de mai puțină inteligență s-o inventezi decât s-o combați;
3. Minciuna se răspândește mai repede decât adevărul care o combate.

Concluzie pe care o găsesc simplistă și incompletă. Și pentru că se menșionează că omul preferă să creadă bîrfele și zvonurile, nu studiile științifice solide, m-am aventurat cu părerea mea, desfășurată mai jos.

Apropo de soliditatea studiilor științifice.

Acu vreo 20 de ani, undeva pe o insulă numită Capidava, la una dintre primele ediții Atlantykron, Florin Munteanu și-a început prelegerea cu un banc. Și bancul a fost urmat de un exemplu personal în ideea de cît de ușor este să tragi o concluzie greșită.

Acel banc este motivul pentru care practic am devenit un troll combătînd tot felul de basme vehiculate inițial pe mail, apoi în forumuri și recent pe platformele de socializare.

În privința concluziilor trase, deși reale, sînt incomplete.

Eu personal am convingerea că teoriile conspiraționiste au succes pentru că omul preferă senzaționalul. Acesta poate fi livrat în cîteva cuvinte, pe cînd adevărul, deseori e complex și ascuns în .. studii, care evident sînt greu de digerat.

Alt motiv este încrederea în sursa informației. Nimeni nu are posibilitatea de a verifica totul la sursă, și nici capacitatea de a înțelege totul. Și va crede pe cei apropiați. Mi-a spus mie vecinul, ... sau am văzut la televizor. .. sau.. am citit eu în (scînteia sau în biblie)
Pe de altă parte, canalele oficiale sînt compromise dpdv al credibilității. Și menținerea unui canal cu informații corecte și reale este costisitor și nimeni nu e dispus să îl finanțeze.

Deci pe scurt eu aș sinteza cele trei concluzii în una singură. Senzaționalul aduce bani, și acesta de regulă e ficțiune, iar adevărul, dimpotrivă, costă.

Și nu voi înceta să repet acel banc. Un om de știință puner un purice pe masă și îi spune să sară. Puricele sare. Apoi îi taie picioarele, îl pune iar pe masă și îi repetă comanda de a sări. Puricele nu mai sare. Savantul nostru notează conștiincios. .. Dacă îi tai unui purice picioarele, acesta nu mai aude.

Știi bancul cu rața?

 Este un gen de bancuri mai puțin circulat. Primul auzit a fost bancul cu lupu, după care au urmat altele în serie dar pe care le-am uitat. 

Și acum după un sfert de secol iată că dau din nou peste acest gen de banc. L-am întîlnit într-o carte, O viețuire cu Stan și Bran, de Radu Cosașu.

Cartea asta este una dintre ultimele rămase să adune praf. Am luat-o ocazional de la anticariat crezînd că sînt memoriile cuiva apropiat celor doi. Dar este un titlu capcană. Un precursor al actualului clickbait. Cartea nu are nimic de a face cu viața celor doi, ci este o recenzie a celor mai importante filme prin prisma autorului. Stan și Bran par axa în jurul căreia se învîrte cartea, dar deși sînt menționați cel mai des, prea puțin se vorbește despre ei. 

Am fost nemulțumit de conținut prima data cînd am abordat-o, și nu am avansat prea mult. Am abandonat-o. Iar acum, cu mulți ani mai tîrziu am reluat-o. Nu îmi place mai mult ca prima dată, dar este despre cinema așa că am insistat. Aș putea critica la ea o săptămînă, Dar nu o voi face. Voi menționa doar că unor filme sau actori cu greutate a dedicat doar un paragraf, pe cînd celor două filme ale lui, pe care singur le caracterizează ca fiind rateuri, a dedicat un ditai capitolul. Înțeleg eu nenicule că sînt ale tale, dar tot ale tale sînt și zilnicele excremente, și zău dacă mă interesează să îmi povestești amănunțit despre ele. 

În definitiv, cărții i se potrivește perfect maxima ce ne-a fost servită de o profesoară prin generală. A face analiza literară a unei poezii e ca și cum ai scoate o piersică din gură ca să vezi cum arată. Un alt minus este damful de limbaj comunist. poate ar fi fost de iertat dacă stilul autorului era agreabil, dar cu toată bogăția subiectului abordat, autorul mă dezamăgește teribil. Am insistat sisific capitol după capitol ca să văd ce titluri și eroi îmi sînt cunoscute. Și pot spune cu satisfacție că destul de mult din ce e menționat îmi e cunoscut. 

De asemeni, am vrut să văd ce filme aș putea să notez ca fiind recomandabile. N-am reținut nimic. 

Dar din carte tot am reținut ceva. Am reținut bancul cu rața.

Bancul e simplu, e doar o poantă.

'raț'ai dracului de intelectuali.  

Căutînd să văd cît de cunoscut e bancul am dat peste următoarea poveste de Cușnarencu.

Astfel am dat și peste ediția din 2009 a acestei cărți. 

Trei ore de călătorie în jurul lumii.

 https://youtu.be/1javruW-Ycw

Unul din multele filme pe aceeași temă care umplu Youtubeul.

Un titlu plin de gogoși, trei acorduri repetate la disperare, dar care pot prinde, dacă starea psihică e cea potrivită.  Dar secvențele video fac totul, natura în plină desfășurare. Un tempo perfect, schimbări dese de decor, pentru a nu lăsa plictiseala să se înfiltreze, dar nu atît de rapide încît să te amețească. Evident, dacă papila ta gustativă vrea altceva în această clipă, filmul nu te va prinde. 

Dar pe mine m-a prins. După ce două luni mi-am admirat calm flota în derivă, ieri am tăiat pepenele care mă aștepta nerăbdător de două zile, dar pentru care nu am avut suficientă energie, și mi-am readus aminte cum e să te simți bine. Nu bine cu sensul de extaz, ci bine cu ideea că nu te mai doare nimic. 

Am chituit o bortă surpriză descoperită într-o margine de pervaz,. și încet încet am revenit la fantomele flotei mele. Azi am mai cîrpit un pic la bortă, am mai rezolvat vreo două obligații, am mai ciugulit vreo două inutile bonusuri la niște jocuri puerile, și am mai revenit la YouTube, unde după două povești cataclismice am ajuns la acest film. Și am trăit o stare de care uitasem că există. O stare de liniște și bucurie, o dulce melancolie. 

-Numele tău e melancolie, îmi zicea o prietenă de internet. Nu știu cum de m-a ghicit, pentru că nu ne aventurasem cu discuții pe teme de stări psihice. Și astfel mi-am amintit de copilărie și alte vremuri bune. Vremuri bune cînd descopeream o bucată muzicală care îmi aducea iar și iar clipe de extaz. Extaz pe care mi-aș fi dorit să îl împărtășesc și cu altcineva, (Dacă citește aceste rînduri se recunoaște. ) Dar diferențele de gusturi muzicale sînt bariere greu de trecut. Și mai e necesară și pacea sufletească. Cînd ești agitat, nemulțumit, sau nerăbdător, nu poți gusta așa ceva.

Am savurat cîteva minute neașteptatul cadou, și mi-a revenit dorința de a putea împărtăși această bucurie. Aș fi dat orice ca să pot împărtăși această bucurie. Orice, chiar și restul timpului alocat în această existență. Dar sacrificiul nu e posibil, și oricum era parșiv, pentru că timpul rămas e mai mult pedeapsă decît bucurie. Pauza s-a terminat, capul e la fund.

Și bucuria respectivă ți-o poți dărui doar tu însuși, nu o poți prii cadou de la altcineva. Și dacă tot ai citit pînă aici, te invit să descoperi acea bucurie. Eu ți-am arătat calea, pașii sînt ai tăi de făcut.

Și surprinzător, nu ai nevoie de averi ca să simți acea bucurie. Acum da, beneficiez de o adevărată avere, un buncăr de beton, în care îmi vine totul pe țeavă. Tehnologie divină care îmi aduce lumea la distanță de un click. Dar ironia sorții, toată această avere nu a putut aduce decît cinci minute de nectar al zeilor. Dar în copilărie nu aveam nimic. Dormeam într-o cutie de carton sau o colibă de paie. Tot ce aveam era burta plină și tricoul de pe mine. Nu aveam avere, și nici viitor, prizonier în spatele a două cortine de fier. Dar paradoxal, eram liber. Eram liber să zbor, cu gîndul.    

   

De ce pute ghena cu gunoi? Pentru că așa ne place.

Mă muncește și pe mine cîte o idee. 

Adică mă muncesc ele multe, dar una tocmai are apă la moară din partea primăriei brașovene.

Ideea mea sună cam așa, .. Ce-ar fi să poți să duci gunoiul fără să ți se mute nasul din loc? Și soluția e simplă. Gunoiul să nu mai conțină nimic organic, în consecință nu se împute. Mai precis, resturile de mîncare să le colectăm prin intermediul rețelei de colectare a dejecțiilor menajere. Ocazional facem asta cînd un rest de oală cu mîncare e prea veche și nu necomplicăm cu găleata ci o turnăm diret în veceu. Cum s-ar spune, mîncarea aia a luat-o pe scurtătură, nu a mai trecut prin stomac. 

Dar cojile de cartofi și fructe pot fi mai puțin acceptabile, pentru că probabil pot înfunda țevile, deci în consecință e necesar să fie tocate. Pentru aceasta există acea soluție văzută în filmele americane, soluție numită disposal. Dispozitivul este practic un tocător montat pe țeava de scurgere de la chiuveta din bucătărie. Scurgerea aceea are un diametru mai mare decît o scurgere normală, și nici nu are sită, evident. Dar are un cuțit rotativ, plasat mult mai jos, pentru a îi feri de accidente pe imprudenții tentați să împingă cojile mai voluminoase cu degetul sau mîna.

Astfel, tot ceea ce aruncăm va putea aștepta reciclarea fără să ne mute nasul din loc.  Următorul pas în ceea ce privește reciclarea ar fi sortarea automată, adică renunțarea la colectarea selectivă care este greoaie și care oricum nu funcționează. Dar acest pas este mai complicat. Automatizarea este scumpă. 

Dar un disposal este ieftin, un model ieftin costă în jur de 100 de lei din cîte rețin. Mai este și costul montajului, dar avantajele sînt evidente. 

În plus, mai există și fonduri pentru astfel de proiecte, de exemplu Orașul Verde din Brașov. Există un fond de 100 de mii de lei pentru proiecte pe această temă, dar cu un plafon de 20 mii pe proiect.  

 

Cu siguranță există mai mult de cinci proiecte eligibile în Brașov, altele poate mai interesante, așa că pentru mai multe șanse, se poate depune un proiect de doar 5 mii de lei. Adică promovarea sistemului în cadrul unui singur bloc de locuințe. 3 mii pentru cheltuieli de promovare, și 2 mii pentru zece dispozitive alocate locatarilor celor mai puțin dotați financiar.

Și sper să nu se ia nimeni de mine pe tema că și lemnu sau hîrtia sînt organice. Cînd am spus să nu mai fie nimic organic în gunoi ați priceput la ce mă refer.

      

Hai să îți zic ce meserie are vecinul

 S-a întîmplat cu decenii în urmă, cînd convalescent eram blocat în casă de ceva ani. Șahul rebusul (din revista dedicată lui descoperind Goul) și cărțile erau tot universul meu. Cu toate astea lipsa de activitate nu mă făcea curios la ceea ce se întîmplă în jur. Al doilea personaj, e maică-mea. Nici ea nu se omora cu ce se întîmplă prin vecini. Își vedea de gospodăria ei, nefiind deloc interesată de bîrfă, nici măcar la nivelul natural de socializare cînd informațiile difuzate sînt și reale și bune și utile. Dar se întîmplă că într-o zi, dincolo de perete apare un nou vecin. Și normal, dai bună ziua, ajuți cînd ți se cere ajutor, dar nu descoși vecinul. Dar chiar dacă nu îl descoși după ceva ani afli întîmplător ce meserie are. Așa și macă-mea, află ce meserie are, o amuză teribil, n-are cui să spună, din moment ce nu are un cuib de curci cu care să cloncăne, așa că vine să îmi spună mie.

-Ghici ce meserie are vecinul.

-Habar nu am, și nici nu mă interesează.

-Păi încearcă să ghicești.

-Ce rost are? E ca și cum ai spune ghici ce număr de la unu la o mie am ales.

Dialogul a continuat multă vreme, transformîndu-se de la încercarea de a mă face să ghicesc la a mă convinge să îi cer să îmi dezvăluie misterul. Dar chiar nu aveam nici cea mai mică curiozitate, ba chiar eram agasat pentru că mă deranja din ceea ce făceam probabil pierzînd vremea cu șah artistic. A încercat ea toate metodele imaginabile de a mă face curios, dar fără succes, și într-un tîrziu...

-Și deci, nu ești curios?

-Nu, chiar deloc.

-Hai mă să îți spun.

-Nu mă interesează.

- POMPIER..... NA. A răbufnit ea într-un final apoteotic.

Cloșca

 Apropo de statistici, publicitate excesivă și pandemii. Prima vîlvă mare pe care o rețin a fost cea a vacii nebune, cînd în UK au fost decimate turme întregi. Bineînțeles, adepții conspirațiilor au ghicit imediat că la mijloc e cine știe ce ocultă chitită să ruineze fermierii britanici. 

Apoi au fost gripa aviară și pesta porcină. Au ajuns și pe la noi, și evident teoriile conspirației au depășit ca număr de infectări pe cele ale virusurilor.

Văzînd atîta vîlvă, m-am minunat cum se face că pe vremuri nu se dădea importanță că le mor țăranilor găinile.  Molimele ce decimau orătăniile din curți era ceva cunoscut și unui țînc ca mine. Cei ce umblau cu găini de crescătorie, nu făceau nimic dacă nu le îndopau cu antibiotice. Cei cu găini normale, scăpau mai ușor, cînd dădea molima chiroteau cîteva, mai crăpa una două și gospodarul trezit din amorțeală mai dădea un var prin coteț și treaba mergea mai departe. Dar erau ani cînd era dezastru. Mulți se trezeau că toți puii întindeau galoșul, ei fiind mai vulnerabili, și chiar și dintre găinile bătrîne păstrate pentru ouă, multe se duceau în raiul zburătoarelor. Se mai chinuiau ei cu antibiotice, dar cînd intra molima în bătătură nu prea mai aveai ce face. Maică-mea, mai citită, scăpa întotdeauna mai ușor. Știa din apicultură mai multe despre molime, sau igienă, și dezinfenca mai des cotețele și curtea păsărilor. În plus, avea mult mai mare grijă de troacele cu apă. Știa foarte bine că prin apă se răspîndește boala. Spunea că vine din aer, de la apa de ploaie. Am crezut că așa o fi. Acum realizez că de fapt probabil nu apa de ploaie stătută er de vină, ci apa din troace infectată de păsările sălbatice care veneau să se servească gratis. Oricum, secretul ei era să dea găinilor numai apă fiartă în prealabil, ba mai mult mai punea și buruieni precum pelin sau chiar sunătoare. Și ideea e că molima rădea tot prin sat dar la ea era totul în regulă.    

Și acum ajungem și la cloșca cu pricina. Cîteva decenii mai tîrziu am ajuns să am și eu grijă de niște găini. Eram slugă la fratele mai mare, care se pricopsise prin Moreni. După ce a făcut ca Tîndală trecînd din afacere în afacere, ajunsese cu un teren la margine de oraș unde construise casă și o tentativă de brutărie. Eu venisem să ajut ca băgător de seamă. Se temea că singur doar el cu angajații vor zbura covrigi din cuptor de se falimentează. N-am ajuns să stau cu ochii pe covrigi, dar cît am stat acolo vreun an jumate, am avut grijă u succes de vreo 50 de metri pătrați de grădină. Și mai avea gospodarul nostru și vreo cinci găini primite la nuntă sau poate de la soacră. Scoteau alea vreo trei ouă zilnic, cam puțin pentru amîndoi, așa că am zis să le mai înmulțim, și am cumpărat doi pui. Evident, erau de crescătorie. Au crescut rapid, dar unul a chirotit și s-a dus. Am devenit grijuliu. Al doilea se făcuse mărișor. Stătea doar pe lîngă mine, niciodată nu îl vedeai mai departe de doi metri. Cînd stăteam în șzlong era mereu pe mînerul din dreapta. Obișnuia să stea cu capul către exterior, probabil pentru a ține un ochi pe prădători. Dar mie nu îmi plăcea asta. Îl luam și îl întorceam cu capul spre mine.

-Băi găină. tu ești găină, cînd dormi tu te caci, cacă-te jos nu pe mine.

Ți-ai găsit, nu trecea mult și se întorcea la loc. În fine, nu a avut zile, Singura dată cînd s-a depărtat la zece metri de mine a venit un uliu și la spart. Eram ocupat cu fratemiu la o bazaconie de gater, și nici nu eram conștient că pe acolo puii mai zboară involuntar ajutați de răpitoare. S-au auzit niște cîrîieli zdravene de la cocoș și găinile au dispărut instant. Noi ne-am oprit și ne-am uita unul la altul ca nătingii ce eram. 

-Băi unde e puiul?

-Uite acolo. Un vultur. 

Și da, în parcela vecinului, era un vultur un iarbă, m-am repezit, dar nu am putut trece de gard așa că doar am scurat sărmele gardului, și arătania a zburat lăsînd prada. Puiul a venit în fuga la noi, m-am bucurat cîteva secunde că a scăpat, dar apoi a căzut, l-a bufnit sîngele pe cioc, și asta a fost tot. Așa oftică am avut pe răpitoarea aia că mi-am promis că îl prind, îl jumulesc și îi dau drumul în pielea goală în piață. Am cumpărat relon ca să fac o plasă cu care să îl prind, dar n-am dus planul la capăt. ai am și acum resturi din relonul ăla. 

Dar pe lîngă orătaniile astea a mai fost și o cloșcă. Văzuse frate-miu că dispăruse o găină, și nu știa unde. Nu dispăruse de tot, că venea la mîncare, dar nu apărea la culcare. A realizat că s-a cloștit. O caută el și unde crezi că a găsit-o. în iarbă, dar nu oriunde, ci sub streașină. Unde apa săpase o adîncitură, găsise ea de cuviință să facă cuib. Și chiar plouase recent. Să mai iasă ceva din ouăle alea? 

-Nu contează, dacă iese e bine, dacă nu asta e, ia cloșca și pune-a într-o coșarcă. 

Încearcă frate-miu, dar nu reușește.

-Nu pot s-o iau că mă ciuche. 

Și așa apelează la vecina. Baba îi ajungea vlăjganului pînă la buric. Dar n-avea frică de găină, se apleacă, și cu o mișcare fluidă înșfacă găina de gît și o pune la subsuoară, după care ia și ouăle și la pune în poala care o ținea cu cealaltă mînă. Ninja, și alta nu. 

A pus ea cloșca în coșarcă, cu paie cum trebuie și am lăsat-o acolo. Am văzut noi altă găina care o călărea și ne miram ce caută acolo. Pînă n-am dumirit noi, nu mai încăpeau ouăle sub cloșcă.  Aia venea să pună ouă la clocit. Cooperativă în toată regula. I-am pus altă coșarcă în cap ca să nu cadă din cuib de atîtea ouă. Plus că aveam și noi nevoie de ouă. 

Și a venit și vremea. Primii pui au ieșit toți în aceeași zi, cu toate că stătuseră inițial în ploaie. Apoi zilnic cîte unul. Și așa eram eu pe post de cloșcă. La păzit pui,. nu la clocit ce mai era în cuib. Trecuse vreo lună, puii erau răsăriți, nu a murit nici unul, deși vecinei îi murise tot. Molima era acolo în toi. Dar eu știam lecția, fierbeam apa și nu le lăsam ocazia să bea apă de ploaie. Nu m-am aruncat la chestii regești precum maică-mea cu ceaiurile, dar sterilizarea era suficientă Dar a venit vremea să plec pentru cîteva zile. I-am zis cretinului să fiarbă apa, și am insistat, am repetat pînă am fost sigur că a auzit și a înțeles. Știam că e delăsător și nu se va ține de rutină, dar speram că trei zile cît lipseam, să fie capabil să țină minte. Am revenit destul de repede, sigur nu a fost o săptămînă, dar cînd am ajuns nici urmă de pui.

-Unde-s puii?

-Au murit.

-Toți?

-Da, toți. 

-Păi ai fiert apa cum ți-am spus?

-Nu. 

Ce să mai zici? Poți să te oftici cît te-ai oftica, poți să înjuri și să zici că mai bine dădeai un șut la cloșcă să se fi dus peste drum în pădure, decît să te chinui o lună, ca să dea cretinul cu piciorul la munca ta în trei zile.  Oricît ai înjura, ce s-a dus e bun dus. 

Și amintind-mi de molime,  mă întreb cum de pe vremea aia nu se panica lumea ca acum, cu decimări de turme și de stoluri? 

              

La Mulți Ani?

 Am prostul obicei de a întreba DE CE?

Pentru pici întrebarea e un obicei bun, pentru că ajută la învățat. 

Pentru ghiujoi, e un obicei prost, pentru că întrebările deranjează.

Un astfel de de ce este și întrebarea de ce trebuie să spunem la mulți ani. Cîndva am înțeles de ce. Așa fusesem învățați. Fusesem învățați să spunem bună ziua, la mulți ani, să trimitem felicitări de sărbători, să dăm cadouri celor dragi, mărțișoare de 1 și 8 martie. Și e de înțeles. La tine în sat unde te cunoști cu fiecare, a te saluta cînd te întîlnești pe stradă... e ... salutar. Sau cînd intri într-o încăpere unde este cineva necunoscut, sau pe care nu l-ai văzut de multă vreme. Nu poți trata pe respectivul ca pe o mobilă. Dar în aglomerația citadină, mergînd pe stradă să saluți pe fiecare, hmmm, începi să fii luat la ochi. 

Și mai era și treaba cu felicitările, sau vederile, o adevărată industrie. Și era plăcut. Pe unde mă duceam, vederile erau un musai. Cînd cu concursurile de Go chiar luam una special pt a nota clasamentul pe ea. Și mai făceam și colecții. Cu actori, cu pisici, iar cele cu căței le dăruiam altcuiva. Dar apoi a venit internetul. Au venit felicitările pe bandă. Au fost în regulă o vreme. Rezoluția creștea, au apărut animațiile, efectele video. Din ce în ce mai plăcute la vedere. Dar automatizarea a distrus farmecul. Vezi una care îți place, click pe ea, adaugi contactele toate și cîteva sute de oameni sînt spamați cu ceva de care nu sînt interesați. Am renunțat la felicitări cu mult înainte de a deveni cu adevărat agasant. M-am limitat la a trimite doar celor cu care sînt încă în strînsă legătură. Și asta numai dacă era ceva ce știam că e pe interesul personal. Nu mai sîntem pe dealuri pustii unde a schimba o vorbă cu cineva e o ocazie rară. Timpul este prețios. Omul are deja un milion de alte interese cu care vrea să își petreacă timpul. De ce să îi răpesc prețiosul timp?

Și apropo de timp. Există o zicală, o filozofie. I se atribuie lui Bruce Lee care cică ar fi refuzat un elev. Ăla voia să învețe arte marțiale, și plătea gros. Surprins respectivul  a întrebat care e motivul. A bănuit că e doar tactica clasică de a obține mai mulți bani. Dar Bruce a explicat că nu e vorba de bani, ci de omenie. I-a explicat că el nu are talent la arte marțiale, și e mai bine să se ocupe cu altceva. Dacă ar continua să îl accepte ca elev ar însemna să îi irosească timpul de pomană. Și a îi irosi timpul de pomană e ca și cum l-ar ucide un pic. Cît adevăr. O treime din viață o dormim. Altă treime o petrecem muncind, de regulă ceva ce nu ne place, și din treimea rămasă mai irosim destul cu alimentarea și igiena. Și restul facem ce ne place. Pentru ce ne place trăim de fapt. Și dacă îi iei cuiva tot acest timp, în care face ce îi place, practic l-ai ucis. Dacă îi iei doar un pic din acest timp, îl ucizi doar un pic. Dar îl ucizi. Auzind această zicală, primul gînd mi s-a dus la toate acele parade și demonstrații unde oamenii erau duși cu forța. Cîtă plictiseală, cîți oameni uciși.      

Revenind la ideea de la mulți ani. Noi sîntem trei frați, ăl mare născut în aceeași și ca tacsu, în plină vară. Cel mic cu o zi mai tîrziu decît maică-sa. care e cu o zi mai tîrziu de o mare sărbătoare. Eu cu vreo lună mai devreme între două mari sărbători. Și se întîmpla că vara, pe dealuri, cine dracu să se mai gîndească la felicitări? Și cînd își aducea aminte cineva cu o lună mai tîrziu, ăl bătrîn jubila prefăcîndu-se oropsit că nimeni nu l-a felicitat. Frecții, îl durea pe el fix în ciocanul cu care bătea cuie de felicitări. Dar ocazia de a se da rănit în aripă cădea perfecxt. Noi ăștia mici eram invidioși acum pe el și pe ăl mare pe faza asta. Și în iarnă tăceam mîlc, ca să ne bucurăm de aceeași fază. Eu mă mai lipeam. Uneori se mai uita de ziua mea, și jubilam. Ăl mic, niciodată, era imposibil să se uite avînd în vedere conjuctura. 

Și iată acum cu industrializarea felicitărilor, de anul nou și sărbătorile unei credințe pe care nu o împărtășesc sînt inundat de felicitări. Cei apropiați știu această poveste, cunosc convingerile mele, dar mă mai bîzăie cu aceste ocazii, așa de amuzament, ca să mă tachineze. Dar cu trecerea anilor, lumea adaptată la noua realitate, cea a satului global, unde oricine e la un click distanță, a început să renunțe la acest obicei al altor vremuri. Anul trecut aproape că nu am primit felicitări. Treaba mergea spre perfecțiune. 

Dar azi, surpriză, o inundație, zece mesaje pe messengerul FB. Anual cădea unul  doi în capcana mea recurentă. Zic capcană pentru că de la început am refuzat să pun pe FB data nașterii reală. Și ce zi mai bună de pus decît 1 aprilie?  Data nașterii e parte din CNP, e informație sensibilă. Nu e indicat să apară public. Acum, un deceniu mai tîrziu, chestia cu confidențialitea a devenit oficial exacerbată.

Acum am o curiozitate. De ce oare acest interes crescut în a felicita? Să fie un recul al politicii de antisocializare promovată de autorități?, sau să fi schimbat FB ceva în modul de promovare a zilei de naștere? Hăisbook are un singur scop major, să facă bani, și pentru asta trebuie să te țină cu ochii în ecran, și nu se dă în lături de la nimic. 

De regulă răspundeam personal celor doi trei căzuți în capcana mea de 1 aprilie, dar acum, fiind zece, am scris această poveste, pentru a împărtăși tuturor opinia mea în materie de felicitări, care da, sînt bune pentru copii, pentru că ei trebuie să se integreze în societate. Dar noi cei ce ne dezintegrăm, am trecut de faza asta. Avem deja multe alte chestii mai interesante de făcut. De exemplu, a scrie povești. Și dacă această poveste ți-a plăcut și ai învățat ceva util, atunci e bine. Dacă nu, asta e, te-am ucis un pic. :)