34 August

  Eram cîndva pe dealuri vara, și pe lîngă activitățile curente ale puiului de român pe coclauri, scriam zilnic o pagină de jurnal. Asta era ideea lu taică meu, care ne educa cum știa el de mic. cu bîta, că așa educase el oile la vremea aia.

Evident, numa chef de scris nu aveam noi vara, așa că băgam la viteză să umplem pagina, că asta era regula, pagina să fie plină. Și să aibă dată. Și cine să știe pe deal în ce zi ești? Simplu, te uiți la pagina de ieri și adaugi o zi.

Pe la sfîrșitul vacanței vine și satrapul în concediu și ne controlează. La un moment dat mă întreabă.

-În ce zi sîntem azi?

Mă uit în sus și mă gîndesc cu spor dar nu reușesc să găsesc răspunsul.

-Azi ai scris jurnalul?

-Nu că scriu seara.

-Deci ultimul jurnal l-ai scris ieri.

-Da.

-E clar, azi sîntem în 35 august pentru că ieri a fost 34.

Și îmi arată data scrisă cu minușița mea.

Oricum, nu treceam de 45 august că se termina vacanța

Vreți să mă vedeți pe Streetview?

 Goggle Maps este probabil cea mai valabilă invenție pe sîrmă după motoarele de căutare și Facebook, ... și siturile de porn, după cum se subînțelege.  Dai un click și ajungi în orice zonă a lumii. Turism instant, gratis. Un click, eh cîteva, și vezi piramidele. Încă vreo cîteva și vezi Machu Picchu. Dar pentru mine foarte instructiv a fost să văd dealurile unde am crescut. Chiar am scos cîteva poze ca să le arăt părinților.  Cu toată bestialitatea și defectele lor, au și cîteva merite. Unul se vede din satelit. Bucățica lor de vie este pe departe cea mai verde și stufoasă dintre toate. Prășitul la timp și stropitul corect își arată efectul.

Dar apoi  GMaps a fost îmbunătățit cu Streetview. Să vezi acoperișurile, străzile și relieful, e ceva, dar să vezi totul ca și cum te-ai plimba acolo, e cu totul altceva. M-am plimbat prin cele mai puțin accesibile locuri, precum ar fi Buthan. Dar StreetView a adus altă oportunitate, cea de a fi filmat și imortalizat online. Privind pe străzi vedem că majoritatea nu observă camera, dar sînt destui cei care sînt prinși cu capul întors, sau chiar salutînd lumea care trecea în viteză pe lîngă ei. Dacă te gîndești, camera aia nu e o simplă cameră, un simplu CCD care înregistrază o imagine. Camera aia este o poartă către viitor. Cînd te uiți la ea te uiți la milioane ce te vor privi în ochi cîndva în viitor. Ei nu chiar în ochi, pentru că ți se pune un griș cu lapte pe mutră, dar ai prins ideea. 

Dacă ai o tarabă la un colț de stradă, cu siguranță ai fost prins. Dar pentru restul lumii, să te vezi pozat pe Streetview este cu adevărat o raritate. Fiul fratelui meu a avut șansa asta. A fost prins cînd se juca în fața blocului. Bucurie mare. Mai tîrziu, am descoperit cu încîntare că și un văr a fost prins cînd repara o mașină la bordură în fața casei. 

Deci doi din familia au fost imortalizați, șansa nu e atît de imposibilă. Ei bine, anul trecut, prin iulie, în drum spre faleză văd și eu Google Car. Venea în viteză dinspre bac, și îl fac repede atent și pe Peter, cel cu care eram în drum spre respectiva faleză. Ne bucurăm amîndoi intens de rara ocazie, și eu încep să mă gîndesc la cît mai am de așteptat pînă se actualizează imaginile, pentru că zona era deja cu imagini de acum vreun deceniu. Era de presupus că vor trece ceva luni. Am verificat și am văzut că majoritatea imaginilor sînt din 2012, dar cîteva zone erau recente, din 2018, întămplător din port pînă la parcul Viva, erau recente. Deci clar nu putea dura chiar un an actualizarea. Atunci s-a întîmplat să îl descopăr pe vărul meu în fața porții sale. 

Trec el trei luni, trec șase, și actualizarea nu mai apărea. Am mai verificat ocazional pînă am uitat. Și na că întîmplător, la 15 luni distanță, căutînd altceva, observ că sînt imagini noi. mă duc repede la locul unde știam că am fost prins, și nu mă văd. Oi fi reținut greșit locul, caut pas cu pas și nu e. Măi să fie, or fi adoptat o nouă tehnică, să scoată digital orice persoană din  cadru. Mă uit și văd că alți pietoni erau vizibili. Care o fi misterul? Privind mai atent, după o vreme realizez că noile imagini sînt luate de pe benzile dinspre oraș, pe partea unde eram și noi în clipa cînd am văzut camera. Dar noi am văzut-o pe partea opusă. Deci clar noi am văzut un moment în care se deplasa spre un punct, nu într-un moment în care filma. Cu speranța că șe dusese spre port pentru a reveni, am căutat și pe partea cealaltă unde am fost noi în următorul sfert de oră, dar nimic. Evident, ce am văzut noi a fost reîntoacere. Faleza fusese filmată cu cîteva minute înainte, sau poate cine știe cînd.  Și uite așa mi-a fost spulberat visul de a deveni celebru. :)

Am avut iluzia că voi putea fi admirat pe streetview, dar n-a fost să fie. Mare chiflă zic acum ca vulpea privind la strugurii cei acri :)

   

Vărul meu Murphy

N-am găsit un titlu pentru această poveste care s-ar vrea cu morală, o morală care nu prea există totuși. Morala ar fi că totul e pe dos. Dar nu e chiar așa, putea fi mai rău. Dar cînd și cînd mai apare cîte una care contrazice orice logică sau morală. Tot ce mai poți face e haz de necaz. Din acest haz de necaz au apărut cu siguranță și legile lui Murphy.

Cu Murphy ăsta pare-se că sînt rudă apropiată, că am pățit și eu destule. În povestea de față este vorba despre cinste și corectitudine. După cum știm, în relațiile cu ceilalți trebuie să fim onești și corecți, în caz contrar existînd repercusiuni. Deci dacă nu te joci pe contrasens, nu ar trebui să existe repercusiuni. Și în principiu așa este, dar există prea multe excepții care cam destabilizează această logică. Povestea de mai jos este una dintre aceste excepții, și o relatez doar pentru aspectul său amuzant.

Întîmplările au avut loc la începutul clasei a zecea, an în care eram elev la liceul auto. Aveam ca diriginte pe profesorul Goleanu, un personaj de poveste. Profesor de geografie, care ar fi trebuit să iasă la pensie de mai bine de două cincinale, rămas probabil fără familie, de plictiseală venea încă la muncă să se distreze pe seama noastră. Goleanu era un moș ramolit, bețivan notoriu, posesorul unei Dacii negre și a doi ochelari pe care îi purta unul peste altul cînd citea. În rest, ridica pe frunte pe cel de deasupra. Dacia lui cea neagră era de fapt gri, pentru că era cît se poate de prăfuită, praf pe care ocazional îl desena cu modele de rotocoale pentru că înmuia praful cu o cîrpă udă. Legenda spune că o dată, avînd parbrizul crăpat, pentru a îl proteja, ștergea doar o porțiune cît palma prin care se uita la trafic precum tanchiștii. Probabil nu e adevărat, dar nici nu este exclus să fi fost acceptat de poliția locală prin cine știe ce mister. Imaginați-vă acest personaj care venea la școală conducînd beat o rablă de dacie, privind traficul din spatele a doi ochelari și un vizor de nămol. Ajuns aici ne educa pe noi, dornici tare de a fi educați. Cu tot acest aspect nu tocmai onorabil, nu era un satrap.  I se fîlfîia lui de geografie. Și el, precum alți doi colegi de ai lui, avea obiceiul simplu de a zice, bă copii aveți de învățat din manual lecția cutare, și acum să vă povestesc ce am făcut ieri. Dar ca să aibă ce povesti mîine, uneori se mai lega de cîte unul dintre noi așa din pur amuzament.

Și s-a întîmplat ca să fiu și eu unul dintre cei vizați. Locația nu a fost în clasă, ci pe cîmp la cules de fasole. Nu am idee prin ce zonă ne duceau cu autobuzele că erau acolo nu dealuri cum e pe aici, ci teren drept cît vezi cu ochii. Și pe tot acest teren doar rînduri nesfîrșite de fasole pitică. Țăranii pe terenurile lor mai lăsau cîte un copac să fie umbră pentru pauza de masă. Dar se vede că aici  în regim de cooperativă comunistă statul la umbră nu mai era o opțiune. Și eram noi basculați aici pe marginea drumului cu misiunea de a culege fasolea. Cred că aveam un coș sau o traistă ceva în care puneam tufele de fasole pînă se umplea după care o lăsam morman să poată fi bătută la combină sau poate încărcată în camioane, nu mai rețin procedura. Și aveam fiecare două rînduri. unul pentru fiecare mînă. Nu era greu. Tufele erau pricăjite, smulgeai vreo patru cinci pînă umpleai mîna, după care le aruncai în coș, și reluai procesul. Norma nu era stahanovistă, chiar și cei mai puțin îndemînatici reușeau să își termine rîndurile alocate. Cine știa să se miște termina cu cîteva ore mai devreme și putea lenevi la soare. Problema era că nu aveai unde sta decît jos în praf. Oricum, nimeni nu stătea în praf, ci pe cîte un morman cu vrejuri de fasole. Evident, nu era tocmai indicat pentru că o parte din fasole se putea scutura, deci o mînă de fasole se risipea în praf. Dar nimeni nu se sinchisea de asta, la cîte camioane de fasolea ieșeau de acolo, ce mai contau cîteva mîini?     

Dar na că s-a găsit cineva să se sinchisească, cine altu decît Goleanu al nostru, care își terminase porția de vin și acum trebuia să se amuze. Și evident cel vizat am fost eu, pentru că dacă ar fi fost altul, ar fi scris ăla povestea. Toată clasa era în pauza de masă, fiecare așezat pe o tufă de fasole.

-Pintilie, ridică-te de pe tufa de fasole, că dacă stai pe ea se scutură și se pierde fasolea.
-Hăăăă hăă hăă. se hlizește restul clasei.
-Păi și ce să fac toarșu diriginte, să mănînc stînd în picioare?
-Stai cum vrei, în picioare, într-un picior, pe vine, sau jos în praf.
-Dar de ce tocmai eu? Dacă vă pasă de recoltă, trebuie să stea toată clasa inclusiv dvs, jos în praf.
-Aha ești obraznic răspunzi?
-Nu nu sînt obraznic, ci doar că nu sînt dispus să vă fac jocul. Dacă în loc să veniți cu falsa pretenție că vă pasă de recoltă mi-ați fi spus că aveți chef de glume și că azi sînt eu cel pe care a căzut măgăreața deci trebuie să mă tăvălesc în praf pentru amuzamentul general, o făceam.

Asta e dovadă că moșul nu era atît de drăcos. Că dacă îi răspundeam așa unui coleg de al lui, dintre cei menționați mai sus, cu siguranță că mă tăvăleam în praf instant după o scatoalcă, că ăla ne cam pocnea. Dar în ziua aia a rămas dirigu înfrînt. Nu și a doua zi, ultima din prima săptămînă de munci agricole. Dimineața pe platou, așteptam autobuzele. Moșu era aici în elementul lui, așa că a reluat disputa.
-Pintilie mai ții minte ce ai făcut ieri?
-Păi nu am făcut nimic. Dvs ați vrut să vă amuzați pe seama mea și să mă tăvălesc în praf, iar eu am zis nu.
-Asta zici tu, dar eu țin minte că în loc să strîngi fasolea, tu strîngeai doar cu o mînă, iar cu cealaltă distrugeai recolta. Așa că ori îți ceri scuze aici în fața clasei, ori te raportez la director. Să vedem pe cine crede, pe mine sau pe tine?  Directorul era un tip serios pe nume Roșu. Mă tot miram de ce îl cheamă Roșu dacă are părul albastru. Ei nu era albastru, ci doar grizonat cu acea tentă albăstrie. Omul era corect, dar nu era cunoscut pentru blîndețea sa avînd în vedere că trebuia să țină în frîu cîteva sute de adolescenți, dintre care nu puțini duși cu pluta. Nu am avut ocazia să văd dacă era imparțial, așa că nu știam la ce să mă aștept. Oricum, nu de ceea ce îmi putea face el mă temeam, ci mă temeam de ce îmi poate face dementul de taică-miu. Așadar, încolțit am renunțat la principii. Mi-am pus cenușă în cap, mi-am cerut scuze și mica confruntare s-a rezolvat.

Dar a venit o nouă săptămînă de munci agricole. De data aceasta la porumb. Ca și la fasole, lanuri imense. Rîndurile aveau fix un kilometru. Și fiecare dintre noi avea un rînd de terminat. De asemeni, nu era o normă imposibilă. Unul dintre noi, Palade, tip solid, crescut la țară, versat în muncile agricole termina întoteauna primul, cu siguranță capabil să mai facă un rînd pînă la plecare. Eram și eu destul de capabil, dar nu la nivelul lui Palade, pentru că chiar dacă nu fusesem ferit de muncile manuale, eram cam pirpiriu, mai precis eram al treilea din coadă. Deci nu mă temeam de epuizare, sau de efort, dar eram ofticat de episodul din săptămîna precedentă. Privit retrospectiv este o glumă, un episod inofensiv, comparativ cu alții, prizonieri prin minele de cobalt sau prin cine știe ce împrejurări teribile. Dar eu eram pornit, așa că am contracarat trecînd de partea fărădelegii. Dacă am fost pedepsit degeaba măcar să fac ceva ce nu e în regulă, și dacă sînt prins, măcar știu că am fost pedepsit pe bună dreptate.  Porumbul e mai dificil de cules decît fasolea. Nu te mai apleci, dar depănușarea este mai dificilă.  Aveam fiecare țepușa de lemn pentru a despica pănușele, dar nu și îndemînarea necesară pentru a o manevra. Cu excepția lui Palade. Și eu mă descurcam onorabil, dar era totuși un efort. Așa că în loc să culeg corect porumbul prin depănușare, desprindere de pe cocean și aruncare la locul pregătit pe un rînd alăturat, eu făceam asta doar vreo zece minute pînă se intra în ritm și erau toți ocupați, după care o luam la fugă în capătul rîndului unde culegeam la foc rapid fără depănușare aruncînd știuletele undeva aiurea la viteză. Era efort mai intens, dar terminam chiar mai repede decît Palade. După ce rădeam așa juma e rînd, reveneam la început, unde lăsasem necules, și eram liber să distrug recolta nevăzut, pentru că plutonul era deja avansat mai în față cu cel puțin o sută de metri., Nu am idee dacă a observat cineva și a tăcut, sau am scăpat neobservat, dar concluzia e că mi-a mers. Cine a depănușat acei știuleți habar nu am. Că rămași în lan nu au fost pentru că se verifica cît de bine a fost cules.

Dar gluma finală este că la ultima adunare, dirigintele m-a lăudat.

-Vedeți ce harnic s-a făcut Pintilie dacă l-am apostrofat? Și ce pramatie era la început, acum întotdeuana termină printre primii. Mă vedea venind devreme la capăt, așa că poate chiar credea că mor de harnic ce sînt.

Rememorînd aspectul, realizez că ceea ce am zis mai devreme și anume că există doar excepții de la regulă, de fapt nu e prea în concordanță cu realitatea. Personal am avut șanșa și neșansa de a trăi mai izolat deci ferit de realitatea socială. Trăind protejat, am avut privilegiul de a îi alege pe cei cu care am rămas în contact, avînd astfel relații bazate pe onestitate. Dar din mărturiile cunoscuților și a ceea ce mai ajunge pînă la mine văd totuși că nu onestitatea este regula jocului, ci minciuna și manipularea. Deci dacă îți educi copilul să fie cinstit și corect în societatea de azi, practic îl faci mielușel și îl trimiți între lupi.

Dacă la 16 ani nu aș fi fost educat cu filozofia naivă a lucrurilor corecte, aș fi înteles că în ziua aia ruleta a decis că eu am căzut pe post de clovn și aș fi stat capra pentru beneficiul public fără să mă iau în coarne cu dirigintele. Și nu e singura întămplare de acest gen. Au fost nenumărate altele, dar nu la fel de amuzante.

Trei ani mai tîrziu am fost pus iar într-o poziție neplăcută, dar experiența și șansa m-a ajutat să trec direct la lupta pe cont propriu, fără să mai aștept ajutorul statului de drept.  Eram în armată alături de alți 500 de răcani, antrenîndu-ne drept carne de tun. Era iarnă, frig corespunzător, motiv pentru care din ținută aveam în inventar și o vestă. Surprinzător, era un model acceptabil. Nu foarte groasă, dar pufoasă și călduroasă. În plus nu era pe dimensiuni, ca restul ținutei, deci pentru mine, AG ist(da, e corect, am fost cu aruncătorul de grenade în spate, pentru că deși la începutul liceului eram al treilea din coadă ca înălțime, în scurt timp am avansat la celălalt capăt.), era cam scurtă. Dar ținea de cald deci, totul era în regulă. Toți ceilalți aveau exact același model de vestă. Toți în afară de unul din grupa mea care a avut la un moment dat neșansa să îi fie înlocuită vesta cea pufoasă cu una răpănoasă și de nepurtat. Era mult mai mare, deci teoretic trebuia să fie mai bună, dar materialul era ciudat, greoi, ros și umed. Nu ținea cald deloc. Știu bine cît de incomodă era pentru că respectivul, întîmplător tot gălățean a încercat să mi-o servească mie. Adică chiar mi-a servit-o, pentru că la trei zile după ce el s-a căpătuit cu ea, m-am trezit că a dispărut vesta mea, și era aia în locul ei. Respectivul, cizmar, un tip ursuz și ciufut a avut pe lîngă neșansă și lipsa de inspirație de a face scandal și de a cere să i se înapoieze vesta lui. După cum e obiceiul în societatea noastră, nimeni nu i-a făcut dreptate. Se pare că vesta aparținuse unuia din ciclul superior, bucătar, aflat în grațiile superiorilor, deci fără șanse să fie pus la punct în defavoarea unui răcan Era și el favoritul locotenentului, dar de data asta nu i-a fost de folos. Nu se știe cum a ajuns acea vestă la noi în pluton. Era planton pe hol la fiecare oră din zi și din noapte, dar la întrebările caporalului, nici unul dintre cei trei de peste noapte nu a recunoscut că a furat vesta cizmarului ca să o dea bucătarului. De fapt poate nici nu o furase unul dintre ei, ci alt planton dintr-o noapte precedentă, care a plasat-o altcuiva, care inspirat nu a făcut gît, ci doar a plasat-o cizmarului mai tîrziu. Acum, plasată mie, deja știam povestea, așa că nu am recurs la varianta regulamentară, cea de a raporta furtul. Știam din experiența cizmarului că e inutil. În plus îmi anulam șansele de a îmi recupera vesta pe forțe proprii. Cizmarul o plasase cuiva mai înainte, dar ăla a recuperat-o cu pumnul. Variantă la fel de neregulamentară, plus că mai periculoasă. Așa că am așteptat trei zile pînă mi-a venit rîndul să fiu de planton. O puteam înlocui în noaptea următoare, dar trebuia să mă chinui să stau treaz, să pîndesc momentul, și în plus ca planton, dacă eram prins, aveam motiv să fiu în zonă. Ba mai mult, după trei zile cizmarul nu mai era sigur că am fost eu, putînd presupune că am dat-o deja altuia. Și ca să fiu și mai convingător am mai recurs la o șmecherie. am mai schimbat vreo cîteva veste între ele, și pe cea răpănoasă nu am pus-o cizmarului unde îi era locul, ci unuia din plutonul alăturat, copil simpatic, înalt de vreun metru, agreat de toți, mascota companiei, care cu siguranță nu va fi lăsat de majoritate să rămînă victimă. Pentru cei ce nu știu, orice piesă de echipament era marcată cu seria armei personale cusută pe guler sau pe undeva. Acum, cînd piciul s-a trezit cu rapănul ăla pe băncuță a început să schelălăie ca apucat. Acompaniat de protectorii săi, s-a dus direct la cizmar să își recupereze vesta. Surpriză, nu era seria lui la cizmar. Cizmarul răsuflă ușurat, dar ia stai așa, a cui e seria asta? Este găsit posesorul seriei, dar nici la ăla nu era vesta piciului, se identifică și cealaltă serie, și tot așa pînă se găsesc și vesta piciului, dar și cea a cizmarului. Piciul își ia vesta, și ar vrea și cizmarul să o ia pe a lui, dar asta însemna ca ăla a cărui vestă era la mine, cu seria mea proprie cusută acum, trebuia să rămînă cu rapănul. Și cum omul se știa nevinovat că i-ar fi luat cizmarului vesta în acea noapte sau în altă noapte, evident că nu a cedat, ajutat și de faptul că ambele plutoane știau că vesta buclucașă fusese inițial la cizmar. Acu bietul cizmar pe cine să bănuie că și-a furat vesta înapoi? Pe mine care știa că mă furase? sau pe ăla la care găsise vesta lui (care evident era a mea, a probabil a celui care o furase pe a mea)?  Și nici nu putea să trîmbițeze adevărul și anume că el nu furase în acea noapte nici o vestă, pentru că o furase pe a mea cu trei nopți mai devreme. Deci a rămas iar cizmarul cu rapănul. Singura lui vină a fost că a vociferat. Că nu a vrut să rămînă cu rapănul pe el nu îi poate fi reproșat. Dacă a scapăt sau nu de ea, nu mai rețin, și oricum nu are importanță.

Ca și povestea precedentă, o putem privi ca pe o anecdotă amuzanttă. Dar practic ar trebui să fie și o lecție de morală, dar nu prea văd care e lecția, sau care e morala. Morala logică este că dacă ești cinstit ești mîncat.  Dar la fel de bine știm și că ulciorul nu merge de multe ori la apă, deci dacă umbli cu șopîrlica, pînă la urmă ți se înfundă. Atunci să fie morala că trebuie să furi, dar să furi cu măsură? Nici asta nu va fi acceptată de societate pe față. Așa că morala este la latitudinea fiecăruia.

Editare ulterioară. În context mi-am amintit și de o întîmplare din vecini, dar care nu se prea potrivește aici decît dintr-un unghi foarte îngust. Nu este ceva pățit de mine, cum este una din etichetele acestei povești, și nici la haz de necaz nu se lipește deloc pentru că chiar nu este amuzant. Eroul este un vecin din sat. Ziceam de mine că am fost cam pămpălău. Ei bine din puținul cît l-am cunoscut, respectul a fost nativ cu mult mai.. cuminte. Și întîmplarea face ca el să fi lucrat ca cititor de contoare. Și în caietul lui de sarcini era să și verifice integritatea instalației. Printre cei verificați era și un polițai din unul din satele din sectorul lui. Și respectivul găsise de cuviință să fure curent. Vecinul nu l-a raportat din prima ci a încercat să îl convingă să renunțe. Dar cum era hoțul să renunțe de bună voie la o parte din bani și să plătească cinstit tot ce consuma? Așa că cu toate amenințările polițaiului că se va răzbuna dacă nu își ține gura, vecinul și-a făcut datoria, au venit alții mai bățoși de la rețele i-au anula șmecheria și au sigilat iar firida. Bineînțeles, polițaiul s-a răzbunat. A recurs la un martor mincinos și i-a înscenat respectivului un dosar fals. Martorul mincinos era un alr hoț, cioban parcă, bătut de fratele vecinului, pe cînd fusese prins la furat. Și ăla mîncase bătaie pe fapta proprie așa că nu putea să ceară despăgubiri legal, dar polițaiul l-a folosit ca măcar să se răzbune indirect, și a ajutat la încarcerarea pentru doi ani a vecinului de care vorbim, declarînd că el este cel care l-a învinețit. Nu am fost martor la nimic din această poveste, dar multe elemente corespund cu caracterele respectivilor, așa că deși nu pot fi sigur că toate detaliile sînt corecte, dar povestea pare esxtrem de verosimilă.
                

Paradoxul italian, și a da sau nu mai departe.

Deși fizic noua realitate nu m-a afectat la fel de mult ca pe cei activi, pentru că oricum și înainte ieșeam din casă doar pentru aprovizionare și vizitele medicale, pe alt plan se pare că mă atinge.
Mă lupt cu senzaționalismul din mass media de vreo două decenii. Ideea e că știrile de senzație sînt rare, deci reporterii suplinesc golul cu invenții. Oamenii au nevoie de relaxare după tensiunea de la muncă vin acasă, văd o știre senzațională, cad pe spate, și o dau mai departe ca să cadă și prietenii pe spate. Nu au timp și energie să verifice dacă e basm sau realitate ceea ce au citit, așa că dau mai departe fără a sta pe gînduri.
Eu am timp destul, și obosit de minciuni, privesc orice cu un ochi mai critic. Verific, și deseori demontez aceste știri senzaționale. Surprinzător, puțini au fost cei ce mi-au mulțumit, și nu puțini cei care s-au supărat. Există și o logică, oamenii au nevoie să creadă în ceva, au nevoie de senzațional, de o supapă. Și e logic că în clipa cînd eu vin și le spun că moș crăciun nu există, ei își iau jucăriile și pleacă. Uneori e greu să te maturizezi.
Între timp acest fenomen a și fost botezat, acum îi zice Fake News. Și eu deja am obosit, iar dacă mai continui mult, rămîn fără prieteni.
Dar acum aceste informații false sînt de-a dreptul periculoase, nu mai sînt simple basme inofensive. Practic noul virus a devenit o nouă religie care a împărțit lumea în două secte. Una ignoră realitatea și promovînd știri care minimalizează riscurile, și practic amplifică efectele epidemiei influențînd pe cei relaxați să fie și mai neglijenți în privința măsurilor de prevenție. Cealaltă sectă, e secta panicarzilor care generează tesiune, sau chiar pagube economice majore dacă sînt printre cei ce iau decizii, și iau măsuri exagerate. În acest context, m-am abținut de la comentarii pentru că este un domeniu în care nu am cunoștințe, și este o situație în care este important ca informațiile să fie precise și utile, nu doar opinii personale.
Mai jos este articolul care m-a îndemnat să scriu aceste rînduri. Am constatat că articolul este manipulativ pentru că prezintă selectiv doar ce servește scopului propus.
https://www.money.ro/paradoxul-italian-in-primele-trei-luni-din-2020-au-murit-mai-putini-oameni-decat-in-aceeasi-perioada-din-2019
Evident, articolul vrea să pună în evidență un paradox, o situație inexplicabilă, dar intenția ascunsă este să promoveze crezul sectei minimaliștilor. Eh, noul virus nu e așa de periculos cum pare celor din secta panicarzilor.
Privind problema dintr-un singur unghi, poate părea paradoxal.

Dar fiind o chestie complexă, dacă analizezi mai multe detalii paradoxul se clatină.

Privind la tabel observăm diferențe masive între luni, de la 68 de mii la 47 de mii, deci o diferență naturală de 21 de mii, e drept sînt luni diferite, temperaturi diferite. DAR, iarna asta a fost mai blîndă, deci numai acest aspect poate influența în statistici. Deci cele 10 mii victime Covid clar pot fi compensate de o fluctuație naturală.

ÎN PLUS. Se bagă în calcul trei luni, dar victimele Covid sînt prezente masiv în ultimele zile din martie. Asta în condițiile cînd s-au luat și măsuri de prevenție. Deci hai să comparăm doar ultima săptămînă din martie, sau măcar doar martie contra martie. și paradoxul s-ar putea să fie un picuț mai micuț.

PLUS. dacă luăm în considerare că luna martie a fost o perioadă în care populația a fost supusă unor măsuri restrictive care a influențat rata deceselor din alte cauze, precum accidente rutiere, sau chiar gripă, vom realiza că nu avem nici un paradox. Italia a fost blocată de la 9 martie. Evident, cu o circulație redusă, numărul accidentelor rutiere a scăzut. Ba chiar și numărul victimelor gripei a scăzut. E drept mai puțin relevant, pentru că există o perioadă de latență de la momentul restricțiilor la cel al rezultatelor.

În schimb eu vă propun un alt paradox. Hubei, regiunea în care a pornit covid. populație comparabilă cu Italia, 3 mii victime. contra zece mii italia. Tot restul Chinei are ceva peste 100 victime. Ce paradox a făcut ca în Hubei să fie de o mie de ori mai multe victime decît în orice altă regiune chineză atinsă?

https://www.who.int/docs/default-source/coronaviruse/situation-reports/20200315-sitrep-55-covid-19.pdf?sfvrsn=33daa5cb_8

Paradoxul este simplu, adică nu e nici un paradox, e o simplă explicație, în Hubei s-a acționat cu o întîrziere de o lună, în restul regiunilor chineze s-a acționat la timp. În Italia s-a acționat probabil cu vreo săptămînă mai tîrziu decît în Hubei, ceea ce a avut ca efect un număr triplu de victime pe puțin, cu sigur mai mult pt că mai vin încă. Sau poate cauza este o mobilitate mai mare, ori un mai mare disrespect față de ordinele autorităților.

În fine, mai este și ideea că se compară mere cu pere deseori în analiza acestei molime, cînd aspectul cel mai important este unul, lipsa de simptome a purtătorilor.

În plus se tot compară cu gripa în condițiile cînd cifrele actuale sînt în continuă modificare. Vom vedea peste un an cam cum e cu comparația.

De asemeni, un factor important este atitudinea față de gripă comparativ cu cea față de Covid19. Gripa are un număr mare de victime pentru că este tratată cu multă indiferență, și pe fondul unor vaccinuri existente. Numărul victimelor actuale Covid este rezultatul a unei indiferențe incipiente urmat de măsuri de prevenție masive. Nu văd nicăieri proiecții ale numărului de victime pe fondul ignorării epidemiei la același nivel în care este ignorată gripa.

Momentan nici cei capabili nu cunosc toate datele, iar eu, țugulanul sînt prins între două curente de opinie, cea a autorităților, care inițial stă cu biberonul în gură, luînd de bună ideea cum că gripa e mai rea, apoi cînd vine realitatea la ușă, de frică dă cu opusul. Și astfel, omu stă cumva cuminte, dar apoi văzînd astfel de informații , și deja plictisit, ignoră regulile. Pe deasupra autoritățile au dat în secretomanie, nu mai publică situația pe județe, și omul neinformat nu se va mai feri exact cînd va fi cazul să fie prudent. .

Nici panica și acțiuni în forță nu sînt productive, dar nici opusul, cu informații incomplete și derutante nu ajută deloc. Puțini au timp și abilitate să se informeze, deci tare ar fi util ca informațiile care circulă să fie clare și corecte. Sînt prea mulți cei care de dragul unor clickuri bagă basme, așa că dacă nu avem timp să analizăm informația, mai bine ne abținem decît să o dăm mai departe.

Am revenit cu ceva date pe lunile martie din ultimii zece ani


2017 - 58 485
2016 - 50 174
2015 - 61 557
2014 -
2013 - 54 231
2012 - 57 771
2011 - 55 024
2010 - 51 913

hai să pun alți zece ani,, deși poate diferența de populație face cifrele irelevante.

52 488, 49 655, 49 927, 57 805, 50 142, 47 993, 48 977.

Deci există o fluctuație de pînă în zece mii decese pentru luna martie, așa că cele zece mii dinm a doua jumătate a lui martie datorate Covid, pot fi compensate de o fluctuație lunară naturală. Cu atît mai mult poate fi compensată de una trimestrială. În plus, fiind vorba de doar 2 săptămîni, practic statistic pe lună ar fi 20 de mii, deci se vede clar efectul. Practic a dublat diferența fluctuației naturale. Nici vorbă de paradox.

Ești prost

Auzim frecvent asta, și poate chiar covîrșitor mai frecvent, este/sînt proști, și foarte rar, bă ce prost am fost, de parcă printr-un miracol prostul a devenit deștept. Nimeni, sau mai nimeni nu spune cu seninătate, da, sînt prost.

Și sînt foarte mulți ani de cînd această atitudine de falsă superioritate mă agasează cînd o văd la unul și la altul, mai ales cînd personajul însuși a dat cu bîta în baltă de nenumărate ori. Nimeni nu le știe pe toate, și chiar atunci cînd ești cu mult superior cuiva, se găsesc destui să îți fie superiori ție, dacă nu individual, măcar în colectiv.

A critica o greșeală este util, are scopul de a corecta, e critică constructivă, dar cînd critica devine un obicei, o mantra repetată la nesfîrșit fără noimă, este chiar destructivă.

Mi s-a întîmplat chiar mie. Cu un frate mai mare pe cap, și cu un tată crescut cu bîta, care a repetat și el ce a văzut acasă, am avut ocazia de nenumărate ori să mă lovesc de lozinca asta.

-Ești prost.

Cînd tu ai treizeci de ani în plus, sau chiar numai patru, evident că vezi multe lucruri mai clar, și dacă tu ești chiar atît de deștept, deschide-i ochi, nu-l dispera repetîndu-i că este prost. Caută-i  abilitățile și ajută-l să le dezvolte, fără să îi pui în cîrcă mai mult decît poate duce, că îl rupi.

După ani de zile în care am fost irigat cu ideea că sînt prost, chiar am crezut-o. Nu a fost nimeni să îmi explice, e drept că nu ai talent la recitat poezii, nici anii la istorie nu îi ții minte, iar cînd treci în altă clasă ai nevoie de trei luni ca să înveți fețele și numele profesorilor, deci clar nu vei deveni pictor sau enciclopedie ambulantă, dar  la geometrie le vezi mai bine decît restul, la fel cu îndemînarea fizică, sau altele. Deci caută ce îți place, și la ce ești bun, și lasă-le pe alea la care ești bîtă.

Chiar și la școală atitudinea asta s-a repetat.

-Stai jos, ești prost, dar îți dau cinci că măcar ești cuminte.

Un singur profesor țin minte să se fi uitat la mine ca la o ființă umană, și nu ca la un babuin. Era instructorul de lucru manual. Și vorba aia, dacă toți îți spun că ești beat, du-te și te culcă. Și chiar m-am dus la culcare. Cu mult înainte de liceu renunțasem la orice. Era evident că viitorul meu e pe sub mașini plin de vaselină. Meserie plătită bine, vaselina nu mă deranja, la ce dracu să îmi mai muncesc creierii? Protectorul meu m-a salvat chiar cînd am greșit. O simplă privire a valorat cît un noian de cuvinte. În schimb torționarii mei mi-au tăiat aripile chiar în rarele ocazi cînd am încercat și alte direcții.

-Casa pionierilor, aeromodele? ce să faci acolo, să te iei cu golanii? Stai acasă.
-Vrei bicicletă? ce să faci cu ea? Ai bani? -da, -N-avem loc! - Am loc la un prieten la curte. -Nu contează, nu-ți dau voie.
Singurul refugiu a fost biblioteca, cu povești nemuritoare, și Jules Verne, Asimov și alții.

Cum puteam să ies din acea groapă? Era ca și cum aș fi încercat să mă ridic trăgîndu-mă de șireturi, a mă boota cum s-ar zice în calculatoristică. Computerul ca să pornească are nevoie de o inițiere, de niște instrucțiuni pe care să le urmeze, instrucțiuni păstrate în BIOS. Și la pornire, bootare, se trage pe sine însuși de șireturi și iese din groapă, iese la lumină. Tu ca pui de om, nu ai BIOS, tu ești bootat de cei mai mari decît tine, iar dacă ei nu o fac, rămîi prost.

Întîmplător, blocat la pat vreo șapte ani, am avut posibilitatea de a asculta posturi interzise, Europa Liberă, Vocea Americii. Cuvintele unor oameni luminați încet încet au făcut un pic de lumină și la mine în cap. Eram un om învins, prizonier în spatele a trei cortine de fier, fără viitor, fără perspective, fără dorințe. De copil singura dorința neîmplinită era să am un jigsaw puzzle, așa cum am văzut prin filme, dar care nu exista pe la noi. Și mai doream să fug. Nu era visul meu, era visul tuturor celor din jur, și l-am adoptat. Astfel, am avut parte de o bootare. Nu mai eram prizonier. Evident, de fugit tot nu aveam cum fugi, dar oricum de fapt nu aveam unde. Am devenit liber scăpînd de dorința de a fugi, și realizînd că ceea ce îmi doream era chiar aici.

Dar asta e un pic de deviere, era vorba de proști. Între timp, crescînd, am observat că opresorii mei nu sînt chiar așa de deștepți cum se cred. Gafă după gafă piedestalele s-au erodat.  Și a venit și vremea calculatoarelor care mi-au deschis noi orizonturi. În sărăcia acelor ani, a poseda unul era un vis îndepărtat. Dar mi-am rezolvat setea cu un curs de inițiere de trei luni, ulterior făcînd un an de facultate pentru a acces la un calculator. La sfîrșitul anului am avut surpriza să mă găsesc pe locul trei din clasă, loc ce mi-a oferit ca premiu înapoierea taxei pe tot anul. Surpriza a fost cu atît mai mare, pentru că pe lîngă povara unui creier care în generală și liceu abia a reușit să mă ducă de pe un an pe altul, acum aveam de dus și povara a zece ani în plus față de colegi, plus povara unui traumatism cranian sever. Practic fără o bucată de creier am ieșit mai bine decît restul, cu excepția unei eleve strălucite, și a uneia care se străduia cît se poate. Și eu nu am făcut nici un efort. Am fost doar prezent acolo, eu fiind interesat doar de cursul de informatică. 

Această poveste este mărturie clară la cum sistemul și societatea ne distruge, deci practic se distruge pe sine. Se dovedește că eu, prostul, nu eram chiar atît de prost, pe de altă parte, cei pe care îi lăsasem în urmă, nu erau nici ei proști, ci doar băgați cu forța în acele bănci. 

Revenind la deștepții de la începutul poveștii. Pe cît erau ei de deștepți pe vremuri, pe atît de incapabili au devenit acum în fața unei simple tastaturi. Și surprinzător pentru naivi, dar de așteptat pentru cunoscătorii firii umane, poziția de inferioritate nu le-a provocat sentimentul de respect ci pe cel de invidie, care a dus la altă poveste din care nimeni nu a cîștigat.

Scriind aceste rînduri am realizat că ceea ce părea inițial ură nativă, posibil să fie doar rodul acelui sentiment de superioritate și dispreț față de cei de alături. Sau poate ambele combinate

După cum mam mai spus, de-a lungul timpului am observat această atitudine de hulă și dispreț și la alții, atitudine pe care nu am înțeles-o niciodată, cu atît mai mult cu cît respectivii nu dădeau dovadă de genialitate sau măcar excelență.

Probabil nu am explicat foarte bine ce vreau să spun cu aceste poveste, dar ideea e că a tot repeta cît de prost este ăla sau ăla, nu ajută cu nimic, ba chiar dimpotrivă. Dacă tu te trezești cosmonaut la tine în sat,. iar în jurul tău sînt doar ciobani și căruțași, nu te aștepta să se apuce să îți construiască ție rachetă, pentru că nu au cum. Du-te la NASA și te trage cu spația orbitală, după care poți veni acasă să ajuți pe vreun alt pui de cosmonaut dacă apare vreunu, și nu e atît de capabil ca tine. Să te tot rățoiești că sînt proști, nu te ajută cu nimic, ba poate se mai trezește unu să-ți dea o lopată de aduce stelele la tine în loc să te trimită pe tine la stele. 

Avarul

Povestea de azi e etichetată ca fiind de peste gard, dar practic e de dincoace de gard, fiind chiar din curtea de unde privesc lumea rememorînd aceste întîmplări.

Și eroul nu este cel al lui Goldoni, sau Funes, ci este propriul meu bunic. Venit pe lume la timp pentru a prinde răscoala din 1907, undeva într-un sat pierdut între dealurile Moldovei, rămas orfan la șapte ani, practic s-a ridicat prin propriile puteri, și parcă asta nefiind de ajuns, a mai trecut și prin două războaie, în al doilea  ajungînd chiar și în linia întîi  Și apoi au mai venit și comuniștii care i-au luat pămîntul, vitele, caii căruța, plugul.  Cînd l-am cunoscut eu, era deja pensionar, 200 lei pe lună, iar el o umbră de om, dar încă plin de vînă.

Dacă ai fi întrebat pe oricine din sat ce fel de om este cu siguranță, ai fi primit o descriere demnă de Hagi Tudose sau Costache Giurgiuveanu. Motivul principal era stocul său imens de lemne de foc. Avea vreo șapte metri cubi adunați. Copil fiind, am crescut printre stivele de lemne, și pentru că nu am inspectat alte curți, credeam că așa e normal, motiv pentru care mă tot miram cînd vedeam că moșul era ridiculizat pentru pasiunea sa pentru lemne.  Crescînd am aflat că peste iarnă îți ajunge un metru cub, plus că mai sînt și alte resturi combustibile rămase de la diverse operațiuni agricole. Lemnele se dădeau la cotă, și moșul pățit, se dădea peste cap pentru a fi sigur că nu rămîne în pană în caz de ceva. Acest dat peste cap era muncă voluntară la pădure, cum era scosul de rădăcini sau culesul fructelor de pădure care erau trimise la export. În zona noastră fructele erau măceșele, sau zgorghine, cum le spunea el. Nu de puține ori ne-a luat și pe noi, nepoții. Eram singurii din sat care făceam asta.

Dar pe moș nu îl deranja ridiculizarea, el își vedea tăcut de treaba lui. Sau dacă poate îl deranja, nu lăsa să se vadă. Îl văd ca ieri mormăind în barbă,

-Eh, ce știu ei. Dacă ar fi degerat prin stepele Rusiei, ar înțelege.

Dar ridiculizarea nu se oprea aici, pentru că mai era și adunatul sîrmelor sau cuielor de pe drum, sau a oricărui lucru oricît de defect ar fi fost, pentru că... nu se știe la ce poate folosi. Asta e oricum o caracteristică generală a românului. Ba în plus avariția era incubator de perle. Precum cea că se roade piesele la radio, dacă e folosit prea mult, iar alta antologică, pe care dacă nu am scris-o încă,  sigur trebuie să o scriu cîndva. (Tocmai am pus o variantă scurtă ) Pe scurt, eu și fratele meu am dezmembrat bicicleta sa, care era total terminată, iar el a început să se caine că am distrus bicicleta nouă, nouleață. 

Și ajungem și la morală. Copil fiind, am copiat această atitudine generală, care mi se părea naturală, mai ales că erau fapte reale nu născociri. Mai tîrziu, începînd să am opinii proprii am realizat că exista totuși o depășire a măsurii, o exagerare care nu era necesară. Încă sînt de acord că unele povești merită repetate fiind amuzante, dar cînd scopul nu este umorul întîmplării ci critica personajului, critică repetată pînă la obsesie, treaba nu mai este în regulă. Ba într-un final, chiar am început să bănui că unele povești nu erau adevărate, pentru că nu le cunoașteam din copilărie, ci din povestirile fratelui mai mare pe care l-am descoperit a fi mitoman cînd a început să încurce minciunile. Una din astea ar fi cea în care moșul a început să se minuneze despre cum mai sar bolovanii pe la margine, cînd a aflat că pămîntul se învîrtește.

Faptele sînt incontestabile, dar mai trebuie privită și imaginea de ansamblu. Acțiunile sale sînt justificate de experiența sa personală. Cum poți cere cuiva care a crescut într-o societate medievală, unde la vremea războiului abia apăruse primul radio în sat, să aibă prezența de spirit și mentalitatea unuia care a avut acces din plin la educație, bibliotecă și mass media?

Tot cam așa e și cu mult hulitul popor român. Există o serie de conjucturi, motivații clare care ne-au adus unde sîntem. Faptele sînt clare, nu pot fi contestate. Le-am constatat, le-am repetat, le-am recitat pînă la obsesie, dar e cazul să ne oprim. Dacă nu ne place situația, putem acționa pentru a o îndrepta. Sigur, schimbarea va dura decenii sau secole, dar a tot compara ce e aici, cu ce e acolo nu ajută la nimic. Cine știe istorie, știe și ce sînge s-a vărsat acolo, propriu sau al altora. 

Morala pe scurt. Prostul este prost, nu se poate boota singur din prost în geniu peste noapte. Dacă poți bootează-l tu. Dacă, nu, lasă-l cu ale lui, ai alte distracții mai interesante.

Mîndru că sînt român

De fapt nu sînt mîndru, nici de mine nici de altceva... altcineva.

Mai auzeai pe vremuri chestii de genu, mă mîndresc cu Nadia, ori Steaua, sau mai recent cu Simona. N-am prea priceput. Ce treabă are mîndria cu rezultatele altora. În regulă, te poți bucura de rezultatele cuiva, te poți bucura mai mult dacă aparții aceluiași grup, dar n-ai nici o treabă să te mîndrești, dacă nu ai contribuit cu nimic la acele rezultate.

Dar pe vremuri, încă mustind de doctrina comunistă, am comis gafa de a mă simți mîndru. Era în 95, la prima mea ieșire din țară, la Tuchola, primul meu congres de Go. Nu eram eu mare vedetă, dar nici nu stăteam ascuns prin colțuri. Evident, unii erau mai sociabili alții mai retrași. Cu doi dintre acești retrași chiar am rămas în corespondență ceva decenii. Dar povestea de azi nu are legătură cu ei, ci cu grupurile vesele. Un astfel de grup era unul cu cîțiva nemți, care se întreceau în bancuri. Nu știu cum, am ajuns acolo în centrul atenției. Zic că nu știu, pentru că engleza mea era patetică, și în plus nu eram eu cel să mă rup în figuri cu socializarea. Dar era vorba de bancuri. Și noi românii sîntem cu buzunarele pline de bancuri. Eu nu sînt un candidat pentru stand up, dar printre restrînsele mele cercuri eram campion. Deci știu foarte bine cum am reușit să îi fac pe nemți să cadă pe spate de rîs. Ba unul chiar a căzut pe spate chiar mai mult, plăcut impresionat a vrut să mă cunoască mai bine, și discuția a deviat către cum te cheamă, de unde ești. Toate bune pînă am spus mîndru,
-I am from Romania.

Trecuse deja un cincinal în care occidentul a avut timp să își facă o părere despre estul care o invadase, est reprezentat preponderent de ciordaci. Știam acest aspect, dar nu știam proporțiile sale. În acel moment am descoperit acele proporții.

Neamțul efectiv s-a schimbat la față. De la o față zîmbăreață, de parcă tocmai ejaculase, a trecut instant la fața celui care a aflat că e bolnav de SIDA. De fapt în clipa aia alta mi-a fost impresia. Fața lui arăta de parcă tocmai luase o broască în gură.

Pentru mine a fost efectiv un șoc să văd chestia aia. Aflasem pe propria piele cum e cu stigmatizarea. Și era doar o fază ușoară, doar o discuție amicală întîmplătoare. Cum se simt cei stigmatizați la locul de muncă unde este și o ierarhie neiertătoare, nici nu îmi pot imagina.

Un an doi mai tîrziu internetul mi-a deschis lumea și am fost de nenumărate ori în aceeași ipostază, cea de a dezvălui de unde sînt. Evident răspunsul a fost evaziv întotdeauna, de regulă o glumă, cea mai frecventă..
-I am from hell.
Am dezvăluit realitatea doar după ce eram deja disociat de apartenența mea la un grup indezirabil.

Cred că această tendință de disociere cu ideea de a fi român a născut obiceiul de a critica națiunea română, chiar de către membrii ei. Dorința de a te disocia de imaginea negativă, combinată cu acea regulă idioată a bîrfitorului, care spune că persoanele de față se exclud, au dus la această situație absurdă de autodenigrare.

Elementul capcană, cel care nu este observat, este generalizarea. Această generalizare a dus la acea imbecilă glumă cum că România e frumoasă, dar că e păcat că e locuită. Deci e păcat că e locuită și de Simona? /   

Poporul român e ca oricare altul, și cu eroi, și cu uscături și cu prostime. Nu pot fi toți genii. Și a tot bate apa în piuă pe cît de prost, sau prost crescut este poporul român chiar nu ajută nimănui. Că se mai întîmplă să vină vorba de o statististică în care România e pe la coadă, asta e, e vorba de acea statistică, dar cînd prea multe din subiectele tale pun în prim plan acest aspect, sau îi tot dai cu cît de proști sînt romînii, ar cam trebui să știi că ai o problemă. Ai o problemă chiar dacă denigrarea este mascată în glume sau parodii.

Voi ilustra această opinie cu o altă poveste. O poveste a bunicului meu. O voi scrie mîine și voi pune linkul aici.