vineri, 2 iulie 2021

De ce pute ghena cu gunoi? Pentru că așa ne place.

Mă muncește și pe mine cîte o idee. 

Adică mă muncesc ele multe, dar una tocmai are apă la moară din partea primăriei brașovene.

Ideea mea sună cam așa, .. Ce-ar fi să poți să duci gunoiul fără să ți se mute nasul din loc? Și soluția e simplă. Gunoiul să nu mai conțină nimic organic, în consecință nu se împute. Mai precis, resturile de mîncare să le colectăm prin intermediul rețelei de colectare a dejecțiilor menajere. Ocazional facem asta cînd un rest de oală cu mîncare e prea veche și nu necomplicăm cu găleata ci o turnăm diret în veceu. Cum s-ar spune, mîncarea aia a luat-o pe scurtătură, nu a mai trecut prin stomac. 

Dar cojile de cartofi și fructe pot fi mai puțin acceptabile, pentru că probabil pot înfunda țevile, deci în consecință e necesar să fie tocate. Pentru aceasta există acea soluție văzută în filmele americane, soluție numită disposal. Dispozitivul este practic un tocător montat pe țeava de scurgere de la chiuveta din bucătărie. Scurgerea aceea are un diametru mai mare decît o scurgere normală, și nici nu are sită, evident. Dar are un cuțit rotativ, plasat mult mai jos, pentru a îi feri de accidente pe imprudenții tentați să împingă cojile mai voluminoase cu degetul sau mîna.

Astfel, tot ceea ce aruncăm va putea aștepta reciclarea fără să ne mute nasul din loc.  Următorul pas în ceea ce privește reciclarea ar fi sortarea automată, adică renunțarea la colectarea selectivă care este greoaie și care oricum nu funcționează. Dar acest pas este mai complicat. Automatizarea este scumpă. 

Dar un disposal este ieftin, un model ieftin costă în jur de 100 de lei din cîte rețin. Mai este și costul montajului, dar avantajele sînt evidente. 

În plus, mai există și fonduri pentru astfel de proiecte, de exemplu Orașul Verde din Brașov. Există un fond de 100 de mii de lei pentru proiecte pe această temă, dar cu un plafon de 20 mii pe proiect.  


 


Cu siguranță există mai mult de cinci proiecte eligibile în Brașov, altele poate mai interesante, așa că pentru mai multe șanse, se poate depune un proiect de doar 5 mii de lei. Adică promovarea sistemului în cadrul unui singur bloc de locuințe. 3 mii pentru cheltuieli de promovare, și 2 mii pentru zece dispozitive alocate locatarilor celor mai puțin dotați financiar.

Și sper să nu se ia nimeni de mine pe tema că și lemnu sau hîrtia sînt organice. Cînd am spus să nu mai fie nimic organic în gunoi ați priceput la ce mă refer.
      

sâmbătă, 19 iunie 2021

Hai să îți zic ce meserie are vecinul

 S-a întîmplat cu decenii în urmă, cînd convalescent eram blocat în casă de ceva ani. Șahul rebusul (din revista dedicată lui descoperind Goul) și cărțile erau tot universul meu. Cu toate astea lipsa de activitate nu mă făcea curios la ceea ce se întîmplă în jur. Al doilea personaj, e maică-mea. Nici ea nu se omora cu ce se întîmplă prin vecini. Își vedea de gospodăria ei, nefiind deloc interesată de bîrfă, nici măcar la nivelul natural de socializare cînd informațiile difuzate sînt și reale și bune și utile. Dar se întîmplă că într-o zi, dincolo de perete apare un nou vecin. Și normal, dai bună ziua, ajuți cînd ți se cere ajutor, dar nu descoși vecinul. Dar chiar dacă nu îl descoși după ceva ani afli întîmplător ce meserie are. Așa și macă-mea, află ce meserie are, o amuză teribil, n-are cui să spună, din moment ce nu are un cuib de curci cu care să cloncăne, așa că vine să îmi spună mie.

-Ghici ce meserie are vecinul.
-Habar nu am, și nici nu mă interesează.
-Păi încearcă să ghicești.
-Ce rost are? E ca și cum ai spune ghici ce număr de la unu la o mie am ales.
Dialogul a continuat multă vreme, transformîndu-se de la încercarea de a mă face să ghicesc la a mă convinge să îi cer să îmi dezvăluie misterul. Dar chiar nu aveam nici cea mai mică curiozitate, ba chiar eram agasat pentru că mă deranja din ceea ce făceam probabil pierzînd vremea cu șah artistic. A încercat ea toate metodele imaginabile de a mă face curios, dar fără succes, și într-un tîrziu...
-Și deci, nu ești curios?
-Nu, chiar deloc.
-Hai mă să îți spun.
-Nu mă interesează.
- POMPIER..... NA. A răbufnit ea într-un final apoteotic.

marți, 11 mai 2021

Cloșca

 Apropo de statistici, publicitate excesivă și pandemii. Prima vîlvă mare pe care o rețin a fost cea a vacii nebune, cînd în UK au fost decimate turme întregi. Bineînțeles, adepții conspirațiilor au ghicit imediat că la mijloc e cine știe ce ocultă chitită să ruineze fermierii britanici. 

Apoi au fost gripa aviară și pesta porcină. Au ajuns și pe la noi, și evident teoriile conspirației au depășit ca număr de infectări pe cele ale virusurilor.

Văzînd atîta vîlvă, m-am minunat cum se face că pe vremuri nu se dădea importanță că le mor țăranilor găinile.  Molimele ce decimau orătăniile din curți era ceva cunoscut și unui țînc ca mine. Cei ce umblau cu găini de crescătorie, nu făceau nimic dacă nu le îndopau cu antibiotice. Cei cu găini normale, scăpau mai ușor, cînd dădea molima chiroteau cîteva, mai crăpa una două și gospodarul trezit din amorțeală mai dădea un var prin coteț și treaba mergea mai departe. Dar erau ani cînd era dezastru. Mulți se trezeau că toți puii întindeau galoșul, ei fiind mai vulnerabili, și chiar și dintre găinile bătrîne păstrate pentru ouă, multe se duceau în raiul zburătoarelor. Se mai chinuiau ei cu antibiotice, dar cînd intra molima în bătătură nu prea mai aveai ce face. Maică-mea, mai citită, scăpa întotdeauna mai ușor. Știa din apicultură mai multe despre molime, sau igienă, și dezinfenca mai des cotețele și curtea păsărilor. În plus, avea mult mai mare grijă de troacele cu apă. Știa foarte bine că prin apă se răspîndește boala. Spunea că vine din aer, de la apa de ploaie. Am crezut că așa o fi. Acum realizez că de fapt probabil nu apa de ploaie stătută er de vină, ci apa din troace infectată de păsările sălbatice care veneau să se servească gratis. Oricum, secretul ei era să dea găinilor numai apă fiartă în prealabil, ba mai mult mai punea și buruieni precum pelin sau chiar sunătoare. Și ideea e că molima rădea tot prin sat dar la ea era totul în regulă.    

Și acum ajungem și la cloșca cu pricina. Cîteva decenii mai tîrziu am ajuns să am și eu grijă de niște găini. Eram slugă la fratele mai mare, care se pricopsise prin Moreni. După ce a făcut ca Tîndală trecînd din afacere în afacere, ajunsese cu un teren la margine de oraș unde construise casă și o tentativă de brutărie. Eu venisem să ajut ca băgător de seamă. Se temea că singur doar el cu angajații vor zbura covrigi din cuptor de se falimentează. N-am ajuns să stau cu ochii pe covrigi, dar cît am stat acolo vreun an jumate, am avut grijă u succes de vreo 50 de metri pătrați de grădină. Și mai avea gospodarul nostru și vreo cinci găini primite la nuntă sau poate de la soacră. Scoteau alea vreo trei ouă zilnic, cam puțin pentru amîndoi, așa că am zis să le mai înmulțim, și am cumpărat doi pui. Evident, erau de crescătorie. Au crescut rapid, dar unul a chirotit și s-a dus. Am devenit grijuliu. Al doilea se făcuse mărișor. Stătea doar pe lîngă mine, niciodată nu îl vedeai mai departe de doi metri. Cînd stăteam în șzlong era mereu pe mînerul din dreapta. Obișnuia să stea cu capul către exterior, probabil pentru a ține un ochi pe prădători. Dar mie nu îmi plăcea asta. Îl luam și îl întorceam cu capul spre mine.

-Băi găină. tu ești găină, cînd dormi tu te caci, cacă-te jos nu pe mine.

Ți-ai găsit, nu trecea mult și se întorcea la loc. În fine, nu a avut zile, Singura dată cînd s-a depărtat la zece metri de mine a venit un uliu și la spart. Eram ocupat cu fratemiu la o bazaconie de gater, și nici nu eram conștient că pe acolo puii mai zboară involuntar ajutați de răpitoare. S-au auzit niște cîrîieli zdravene de la cocoș și găinile au dispărut instant. Noi ne-am oprit și ne-am uita unul la altul ca nătingii ce eram. 

-Băi unde e puiul?

-Uite acolo. Un vultur. 

Și da, în parcela vecinului, era un vultur un iarbă, m-am repezit, dar nu am putut trece de gard așa că doar am scurat sărmele gardului, și arătania a zburat lăsînd prada. Puiul a venit în fuga la noi, m-am bucurat cîteva secunde că a scăpat, dar apoi a căzut, l-a bufnit sîngele pe cioc, și asta a fost tot. Așa oftică am avut pe răpitoarea aia că mi-am promis că îl prind, îl jumulesc și îi dau drumul în pielea goală în piață. Am cumpărat relon ca să fac o plasă cu care să îl prind, dar n-am dus planul la capăt. ai am și acum resturi din relonul ăla. 

Dar pe lîngă orătaniile astea a mai fost și o cloșcă. Văzuse frate-miu că dispăruse o găină, și nu știa unde. Nu dispăruse de tot, că venea la mîncare, dar nu apărea la culcare. A realizat că s-a cloștit. O caută el și unde crezi că a găsit-o. în iarbă, dar nu oriunde, ci sub streașină. Unde apa săpase o adîncitură, găsise ea de cuviință să facă cuib. Și chiar plouase recent. Să mai iasă ceva din ouăle alea? 

-Nu contează, dacă iese e bine, dacă nu asta e, ia cloșca și pune-a într-o coșarcă. 

Încearcă frate-miu, dar nu reușește.

-Nu pot s-o iau că mă ciuche. 

Și așa apelează la vecina. Baba îi ajungea vlăjganului pînă la buric. Dar n-avea frică de găină, se apleacă, și cu o mișcare fluidă înșfacă găina de gît și o pune la subsuoară, după care ia și ouăle și la pune în poala care o ținea cu cealaltă mînă. Ninja, și alta nu. 

A pus ea cloșca în coșarcă, cu paie cum trebuie și am lăsat-o acolo. Am văzut noi altă găina care o călărea și ne miram ce caută acolo. Pînă n-am dumirit noi, nu mai încăpeau ouăle sub cloșcă.  Aia venea să pună ouă la clocit. Cooperativă în toată regula. I-am pus altă cășarcă înm cap ca să nu cadă din cuib de atîtea ouă. Plus că aveam și noi nevoie de ouă. 

Și a venit și vremea. Primii pui au ieșit toți în aceeași zi, cu toate că stătuseră inițial în ploaie. Apoi zilnic cîte unul. Și așa eram eu pe post de cloșcă. La păzit pui,. nu la clocit ce mai era în cuib. Trecuse vreo lună, puii erau răsăriți, nu a murit nici unul, deși vecinei îi murise tot. Molima era acolo în toi. Dar eu știam lecția, fierbeam apa și nu le lăsam ocazia să bea apă de ploaie. Nu m-am aruncat la chestii regești precum maică-mea cu ceaiurile, dar sterilizarea era suficientă Dar a venit vremea să plec pentru cîteva zile. I-am zis cretinului să fiarbă apa, și am insistat, am repetat pînă am fost sigur că a auzit și a înțeles. Știam că e delăsător și nu se va ține de rutină, dar speram că trei zile cît lipseam, să fie capabil să țină minte. Am revenit destul de repede, sigur nu a fost o săptămînă, dar cînd am ajuns nici urmă de pui.

-Unde-s puii?

-Au murit.

-Toți?

-Da, toți. 

-Păi ai fiert apa cum ți-am spus?

-Nu. 

Ce să mai zici? Poți să te oftici cît te-ai oftica, poți să înjuri și să zici că mai bine dădeai un șut la cloșcă să se fi dus peste drum în pădure, decît să te chinui o lună, ca să dea cretinul cu piciorul la munca ta în trei zile.  Oricît ai înjura, ce s-a dus e bun dus. 

Și amintind-mi de molime,  mă întreb cum de pe vremea aia nu se panica lumea ca acum, cu decimări de turme și de stoluri? 


              

joi, 1 aprilie 2021

La Mulți Ani?

 Am prostul obicei de a întreba DE CE?

Pentru pici întrebarea e un obicei bun, pentru că ajută la învățat. 

Pentru ghiujoi, e un obicei prost, pentru că întrebările deranjează.


Un astfel de de ce este și întrebarea de ce trebuie să spunem la mulți ani. Cîndva am înțeles de ce. Așa fusesem învățați. Fusesem învățați să spunem bună ziua, la mulți ani, să trimitem felicitări de sărbători, să dăm cadouri celor dragi, mărțișoare de 1 și 8 martie. Și e de înțeles. La tine în sat unde te cunoști cu fiecare, a te saluta cînd te întîlnești pe stradă... e ... salutar. Sau cînd intri într-o încăpere unde este cineva necunoscut, sau pe care nu l-ai văzut de multă vreme. Nu poți trata pe respectivul ca pe o mobilă. Dar în aglomerația citadină, mergînd pe stradă să saluți pe fiecare, hmmm, începi să fii luat la ochi. 

Și mai era și treaba cu felicitările, sau vederile, o adevărată industrie. Și era plăcut. Pe unde mă duceam, vederile erau un musai. Cînd cu concursurile de Go chiar luam una special pt a nota clasamentul pe ea. Și mai făceam și colecții. Cu actori, cu pisici, iar cele cu căței le dăruiam altcuiva. Dar apoi a venit internetul. Au venit felicitările pe bandă. Au fost în regulă o vreme. Rezoluția creștea, au apărut animațiile, efectele video. Din ce în ce mai plăcute la vedere. Dar automatizarea a distrus farmecul. Vezi una care îți place, click pe ea, adaugi contactele toate și cîteva sute de oameni sînt spamați cu ceva de care nu sînt interesați. Am renunțat la felicitări cu mult înainte de a deveni cu adevărat agasant. M-am limitat la a trimite doar celor cu care sînt încă în strînsă legătură. Și asta numai dacă era ceva ce știam că e pe interesul personal. Nu mai sîntem pe dealuri pustii unde a schimba o vorbă cu cineva e o ocazie rară. Timpul este prețios. Omul are deja un milion de alte interese cu care vrea să își petreacă timpul. De ce să îi răpesc prețiosul timp?

Și apropo de timp. Există o zicală, o filozofie. I se atribuie lui Bruce Lee care cică ar fi refuzat un elev. Ăla voia să învețe arte marțiale, și plătea gros. Surprins respectivul  a întrebat care e motivul. A bănuit că e doar tactica clasică de a obține mai mulți bani. Dar Bruce a explicat că nu e vorba de bani, ci de omenie. I-a explicat că el nu are talent la arte marțiale, și e mai bine să se ocupe cu altceva. Dacă ar continua să îl accepte ca elev ar însemna să îi irosească timpul de pomană. Și a îi irosi timpul de pomană e ca și cum l-ar ucide un pic. Cît adevăr. O treime din viață o dormim. Altă treime o petrecem muncind, de regulă ceva ce nu ne place, și din treimea rămasă mai irosim destul cu alimentarea și igiena. Și restul facem ce ne place. Pentru ce ne place trăim de fapt. Și dacă îi iei cuiva tot acest timp, în care face ce îi place, practic l-ai ucis. Dacă îi iei doar un pic din acest timp, îl ucizi doar un pic. Dar îl ucizi. Auzind această zicală, primul gînd mi s-a dus la toate acele parade și demonstrații unde oamenii erau duși cu forța. Cîtă plictiseală, cîți oameni uciși.      

Revenind la ideea de la mulți ani. Noi sîntem trei frați, ăl mare născut în aceeași și ca tacsu, în plină vară. Cel mic cu o zi mai tîrziu decît maică-sa. care e cu o zi mai tîrziu de o mare sărbătoare. Eu cu vreo lună mai devreme între două mari sărbători. Și se întîmpla că vara, pe dealuri, cine dracu să se mai gîndească la felicitări? Și cînd își aducea aminte cineva cu o lună mai tîrziu, ăl bătrîn jubila prefăcîndu-se oropsit că nimeni nu l-a felicitat. Frecții, îl durea pe el fix în ciocanul cu care bătea cuie de felicitări. Dar ocazia de a se da rănit în aripă cădea perfecxt. Noi ăștia mici eram invidioși acum pe el și pe ăl mare pe faza asta. Și în iarnă tăceam mîlc, ca să ne bucurăm de aceeași fază. Eu mă mai lipeam. Uneori se mai uita de ziua mea, și jubilam. Ăl mic, niciodată, era imposibil să se uite avînd în vedere conjuctura. 

Și iată acum cu industrializarea felicitărilor, de anul nou și sărbătorile unei credințe pe care nu o împărtășesc sînt inundat de felicitări. Cei apropiați știu această poveste, cunosc convingerile mele, dar mă mai bîzăie cu aceste ocazii, așa de amuzament, ca să mă tachineze. Dar cu trecerea anilor, lumea adaptată la noua realitate, cea a satului global, unde oricine e la un click distanță, a început să renunțe la acest obicei al altor vremuri. Anul trecut aproape că nu am primit felicitări. Treaba mergea spre perfecțiune. 

Dar azi, surpriză, o inundație, zece mesaje pe messengerul FB. Anual cădea unul  doi în capcana mea recurentă. Zic capcană pentru că de la început am refuzat să pun pe FB data nașterii reală. Și ce zi mai bună de pus decît 1 aprilie?  Data nașterii e parte din CNP, e informație sensibilă. Nu e indicat să apară public. Acum, un deceniu mai tîrziu, chestia cu confidențialitea a devenit oficial exacerbată.

Acum am o curiozitate. De ce oare acest interes crescut în a felicita? Să fie un recul al politicii de antisocializare promovată de autorități?, sau să fi schimbat FB ceva în modul de promovare a zilei de naștere? Hăisbook are un singur scop major, să facă bani, și pentru asta trebuie să te țină cu ochii în ecran, și nu se dă în lături de la nimic. 

De regulă răspundeam personal celor doi trei căzuți în capcana mea de 1 aprilie, dar acum, fiind zece, am scris această poveste, pentru a împărtăși tuturor opinia mea în materie de felicitări, care da, sînt bune pentru copii, pentru că ei trebuie să se integreze în societate. Dar noi cei ce ne dezintegrăm, am trecut de faza asta. Avem deja multe alte chestii mai interesante de făcut. De exemplu, a scrie povești. Și dacă această poveste ți-a plăcut și ai învățat ceva util, atunci e bine. Dacă nu, asta e, te-am ucis un pic. :)            

luni, 30 noiembrie 2020

34 August

  Eram cîndva pe dealuri vara, și pe lîngă activitățile curente ale puiului de român pe coclauri, scriam zilnic o pagină de jurnal. Asta era ideea lu taică meu, care ne educa cum știa el de mic. cu bîta, că așa educase el oile la vremea aia.


Evident, numa chef de scris nu aveam noi vara, așa că băgam la viteză să umplem pagina, că asta era regula, pagina să fie plină. Și să aibă dată. Și cine să știe pe deal în ce zi ești? Simplu, te uiți la pagina de ieri și adaugi o zi.

Pe la sfîrșitul vacanței vine și satrapul în concediu și ne controlează. La un moment dat mă întreabă.

-În ce zi sîntem azi?

Mă uit în sus și mă gîndesc cu spor dar nu reușesc să găsesc răspunsul.

-Azi ai scris jurnalul?
-Nu că scriu seara.
-Deci ultimul jurnal l-ai scris ieri.
-Da.
-E clar, azi sîntem în 35 august pentru că ieri a fost 34.
Și îmi arată data scrisă cu minușița mea.

Oricum, nu treceam de 45 august că se termina vacanța

joi, 29 octombrie 2020

Vreți să mă vedeți pe Streetview?

 Goggle Maps este probabil cea mai valabilă invenție pe sîrmă după motoarele de căutare și Facebook, ... și siturile de porn, după cum se subînțelege.  Dai un click și ajungi în orice zonă a lumii. Turism instant, gratis. Un click, eh cîteva, și vezi piramidele. Încă vreo cîteva și vezi Machu Picchu. Dar pentru mine foarte instructiv a fost să văd dealurile unde am crescut. Chiar am scos cîteva poze ca să le arăt părinților.  Cu toată bestialitatea și defectele lor, au și cîteva merite. Unul se vede din satelit. Bucățica lor de vie este pe departe cea mai verde și stufoasă dintre toate. Prășitul la timp și stropitul corect își arată efectul.

Dar apoi  GMaps a fost îmbunătățit cu Streetview. Să vezi acoperișurile, străzile și relieful, e ceva, dar să vezi totul ca și cum te-ai plimba acolo, e cu totul altceva. M-am plimbat prin cele mai puțin accesibile locuri, precum ar fi Buthan. Dar StreetView a adus altă oportunitate, cea de a fi filmat și imortalizat online. Privind pe străzi vedem că majoritatea nu observă camera, dar sînt destui cei care sînt prinși cu capul întors, sau chiar salutînd lumea care trecea în viteză pe lîngă ei. Dacă te gîndești, camera aia nu e o simplă cameră, un simplu CCD care înregistrază o imagine. Camera aia este o poartă către viitor. Cînd te uiți la ea te uiți la milioane ce te vor privi în ochi cîndva în viitor. Ei nu chiar în ochi, pentru că ți se pune un griș cu lapte pe mutră, dar ai prins ideea. 

Dacă ai o tarabă la un colț de stradă, cu siguranță ai fost prins. Dar pentru restul lumii, să te vezi pozat pe Streetview este cu adevărat o raritate. Fiul fratelui meu a avut șansa asta. A fost prins cînd se juca în fața blocului. Bucurie mare. Mai tîrziu, am descoperit cu încîntare că și un văr a fost prins cînd repara o mașină la bordură în fața casei. 

Deci doi din familia au fost imortalizați, șansa nu e atît de imposibilă. Ei bine, anul trecut, prin iulie, în drum spre faleză văd și eu Google Car. Venea în viteză dinspre bac, și îl fac repede atent și pe Peter, cel cu care eram în drum spre respectiva faleză. Ne bucurăm amîndoi intens de rara ocazie, și eu încep să mă gîndesc la cît mai am de așteptat pînă se actualizează imaginile, pentru că zona era deja cu imagini de acum vreun deceniu. Era de presupus că vor trece ceva luni. Am verificat și am văzut că majoritatea imaginilor sînt din 2012, dar cîteva zone erau recente, din 2018, întămplător din port pînă la parcul Viva, erau recente. Deci clar nu putea dura chiar un an actualizarea. Atunci s-a întîmplat să îl descopăr pe vărul meu în fața porții sale. 

Trec el trei luni, trec șase, și actualizarea nu mai apărea. Am mai verificat ocazional pînă am uitat. Și na că întîmplător, la 15 luni distanță, căutînd altceva, observ că sînt imagini noi. mă duc repede la locul unde știam că am fost prins, și nu mă văd. Oi fi reținut greșit locul, caut pas cu pas și nu e. Măi să fie, or fi adoptat o nouă tehnică, să scoată digital orice persoană din  cadru. Mă uit și văd că alți pietoni erau vizibili. Care o fi misterul? Privind mai atent, după o vreme realizez că noile imagini sînt luate de pe benzile dinspre oraș, pe partea unde eram și noi în clipa cînd am văzut camera. Dar noi am văzut-o pe partea opusă. Deci clar noi am văzut un moment în care se deplasa spre un punct, nu într-un moment în care filma. Cu speranța că șe dusese spre port pentru a reveni, am căutat și pe partea cealaltă unde am fost noi în următorul sfert de oră, dar nimic. Evident, ce am văzut noi a fost reîntoacere. Faleza fusese filmată cu cîteva minute înainte, sau poate cine știe cînd.  Și uite așa mi-a fost spulberat visul de a deveni celebru. :)

Am avut iluzia că voi putea fi admirat pe streetview, dar n-a fost să fie. Mare chiflă zic acum ca vulpea privind la strugurii cei acri :)

   

duminică, 24 mai 2020

Vărul meu Murphy

N-am găsit un titlu pentru această poveste care s-ar vrea cu morală, o morală care nu prea există totuși. Morala ar fi că totul e pe dos. Dar nu e chiar așa, putea fi mai rău. Dar cînd și cînd mai apare cîte una care contrazice orice logică sau morală. Tot ce mai poți face e haz de necaz. Din acest haz de necaz au apărut cu siguranță și legile lui Murphy.

Cu Murphy ăsta pare-se că sînt rudă apropiată, că am pățit și eu destule. În povestea de față este vorba despre cinste și corectitudine. După cum știm, în relațiile cu ceilalți trebuie să fim onești și corecți, în caz contrar existînd repercusiuni. Deci dacă nu te joci pe contrasens, nu ar trebui să existe repercusiuni. Și în principiu așa este, dar există prea multe excepții care cam destabilizează această logică. Povestea de mai jos este una dintre aceste excepții, și o relatez doar pentru aspectul său amuzant.

Întîmplările au avut loc la începutul clasei a zecea, an în care eram elev la liceul auto. Aveam ca diriginte pe profesorul Goleanu, un personaj de poveste. Profesor de geografie, care ar fi trebuit să iasă la pensie de mai bine de două cincinale, rămas probabil fără familie, de plictiseală venea încă la muncă să se distreze pe seama noastră. Goleanu era un moș ramolit, bețivan notoriu, posesorul unei Dacii negre și a doi ochelari pe care îi purta unul peste altul cînd citea. În rest, ridica pe frunte pe cel de deasupra. Dacia lui cea neagră era de fapt gri, pentru că era cît se poate de prăfuită, praf pe care ocazional îl desena cu modele de rotocoale pentru că înmuia praful cu o cîrpă udă. Legenda spune că o dată, avînd parbrizul crăpat, pentru a îl proteja, ștergea doar o porțiune cît palma prin care se uita la trafic precum tanchiștii. Probabil nu e adevărat, dar nici nu este exclus să fi fost acceptat de poliția locală prin cine știe ce mister. Imaginați-vă acest personaj care venea la școală conducînd beat o rablă de dacie, privind traficul din spatele a doi ochelari și un vizor de nămol. Ajuns aici ne educa pe noi, dornici tare de a fi educați. Cu tot acest aspect nu tocmai onorabil, nu era un satrap.  I se fîlfîia lui de geografie. Și el, precum alți doi colegi de ai lui, avea obiceiul simplu de a zice, bă copii aveți de învățat din manual lecția cutare, și acum să vă povestesc ce am făcut ieri. Dar ca să aibă ce povesti mîine, uneori se mai lega de cîte unul dintre noi așa din pur amuzament.

Și s-a întîmplat ca să fiu și eu unul dintre cei vizați. Locația nu a fost în clasă, ci pe cîmp la cules de fasole. Nu am idee prin ce zonă ne duceau cu autobuzele că erau acolo nu dealuri cum e pe aici, ci teren drept cît vezi cu ochii. Și pe tot acest teren doar rînduri nesfîrșite de fasole pitică. Țăranii pe terenurile lor mai lăsau cîte un copac să fie umbră pentru pauza de masă. Dar se vede că aici  în regim de cooperativă comunistă statul la umbră nu mai era o opțiune. Și eram noi basculați aici pe marginea drumului cu misiunea de a culege fasolea. Cred că aveam un coș sau o traistă ceva în care puneam tufele de fasole pînă se umplea după care o lăsam morman să poată fi bătută la combină sau poate încărcată în camioane, nu mai rețin procedura. Și aveam fiecare două rînduri. unul pentru fiecare mînă. Nu era greu. Tufele erau pricăjite, smulgeai vreo patru cinci pînă umpleai mîna, după care le aruncai în coș, și reluai procesul. Norma nu era stahanovistă, chiar și cei mai puțin îndemînatici reușeau să își termine rîndurile alocate. Cine știa să se miște termina cu cîteva ore mai devreme și putea lenevi la soare. Problema era că nu aveai unde sta decît jos în praf. Oricum, nimeni nu stătea în praf, ci pe cîte un morman cu vrejuri de fasole. Evident, nu era tocmai indicat pentru că o parte din fasole se putea scutura, deci o mînă de fasole se risipea în praf. Dar nimeni nu se sinchisea de asta, la cîte camioane de fasolea ieșeau de acolo, ce mai contau cîteva mîini?     

Dar na că s-a găsit cineva să se sinchisească, cine altu decît Goleanu al nostru, care își terminase porția de vin și acum trebuia să se amuze. Și evident cel vizat am fost eu, pentru că dacă ar fi fost altul, ar fi scris ăla povestea. Toată clasa era în pauza de masă, fiecare așezat pe o tufă de fasole.

-Pintilie, ridică-te de pe tufa de fasole, că dacă stai pe ea se scutură și se pierde fasolea.
-Hăăăă hăă hăă. se hlizește restul clasei.
-Păi și ce să fac toarșu diriginte, să mănînc stînd în picioare?
-Stai cum vrei, în picioare, într-un picior, pe vine, sau jos în praf.
-Dar de ce tocmai eu? Dacă vă pasă de recoltă, trebuie să stea toată clasa inclusiv dvs, jos în praf.
-Aha ești obraznic răspunzi?
-Nu nu sînt obraznic, ci doar că nu sînt dispus să vă fac jocul. Dacă în loc să veniți cu falsa pretenție că vă pasă de recoltă mi-ați fi spus că aveți chef de glume și că azi sînt eu cel pe care a căzut măgăreața deci trebuie să mă tăvălesc în praf pentru amuzamentul general, o făceam.

Asta e dovadă că moșul nu era atît de drăcos. Că dacă îi răspundeam așa unui coleg de al lui, dintre cei menționați mai sus, cu siguranță că mă tăvăleam în praf instant după o scatoalcă, că ăla ne cam pocnea. Dar în ziua aia a rămas dirigu înfrînt. Nu și a doua zi, ultima din prima săptămînă de munci agricole. Dimineața pe platou, așteptam autobuzele. Moșu era aici în elementul lui, așa că a reluat disputa.
-Pintilie mai ții minte ce ai făcut ieri?
-Păi nu am făcut nimic. Dvs ați vrut să vă amuzați pe seama mea și să mă tăvălesc în praf, iar eu am zis nu.
-Asta zici tu, dar eu țin minte că în loc să strîngi fasolea, tu strîngeai doar cu o mînă, iar cu cealaltă distrugeai recolta. Așa că ori îți ceri scuze aici în fața clasei, ori te raportez la director. Să vedem pe cine crede, pe mine sau pe tine?  Directorul era un tip serios pe nume Roșu. Mă tot miram de ce îl cheamă Roșu dacă are părul albastru. Ei nu era albastru, ci doar grizonat cu acea tentă albăstrie. Omul era corect, dar nu era cunoscut pentru blîndețea sa avînd în vedere că trebuia să țină în frîu cîteva sute de adolescenți, dintre care nu puțini duși cu pluta. Nu am avut ocazia să văd dacă era imparțial, așa că nu știam la ce să mă aștept. Oricum, nu de ceea ce îmi putea face el mă temeam, ci mă temeam de ce îmi poate face dementul de taică-miu. Așadar, încolțit am renunțat la principii. Mi-am pus cenușă în cap, mi-am cerut scuze și mica confruntare s-a rezolvat.

Dar a venit o nouă săptămînă de munci agricole. De data aceasta la porumb. Ca și la fasole, lanuri imense. Rîndurile aveau fix un kilometru. Și fiecare dintre noi avea un rînd de terminat. De asemeni, nu era o normă imposibilă. Unul dintre noi, Palade, tip solid, crescut la țară, versat în muncile agricole termina întoteauna primul, cu siguranță capabil să mai facă un rînd pînă la plecare. Eram și eu destul de capabil, dar nu la nivelul lui Palade, pentru că chiar dacă nu fusesem ferit de muncile manuale, eram cam pirpiriu, mai precis eram al treilea din coadă. Deci nu mă temeam de epuizare, sau de efort, dar eram ofticat de episodul din săptămîna precedentă. Privit retrospectiv este o glumă, un episod inofensiv, comparativ cu alții, prizonieri prin minele de cobalt sau prin cine știe ce împrejurări teribile. Dar eu eram pornit, așa că am contracarat trecînd de partea fărădelegii. Dacă am fost pedepsit degeaba măcar să fac ceva ce nu e în regulă, și dacă sînt prins, măcar știu că am fost pedepsit pe bună dreptate.  Porumbul e mai dificil de cules decît fasolea. Nu te mai apleci, dar depănușarea este mai dificilă.  Aveam fiecare țepușa de lemn pentru a despica pănușele, dar nu și îndemînarea necesară pentru a o manevra. Cu excepția lui Palade. Și eu mă descurcam onorabil, dar era totuși un efort. Așa că în loc să culeg corect porumbul prin depănușare, desprindere de pe cocean și aruncare la locul pregătit pe un rînd alăturat, eu făceam asta doar vreo zece minute pînă se intra în ritm și erau toți ocupați, după care o luam la fugă în capătul rîndului unde culegeam la foc rapid fără depănușare aruncînd știuletele undeva aiurea la viteză. Era efort mai intens, dar terminam chiar mai repede decît Palade. După ce rădeam așa juma e rînd, reveneam la început, unde lăsasem necules, și eram liber să distrug recolta nevăzut, pentru că plutonul era deja avansat mai în față cu cel puțin o sută de metri., Nu am idee dacă a observat cineva și a tăcut, sau am scăpat neobservat, dar concluzia e că mi-a mers. Cine a depănușat acei știuleți habar nu am. Că rămași în lan nu au fost pentru că se verifica cît de bine a fost cules.

Dar gluma finală este că la ultima adunare, dirigintele m-a lăudat.

-Vedeți ce harnic s-a făcut Pintilie dacă l-am apostrofat? Și ce pramatie era la început, acum întotdeuana termină printre primii. Mă vedea venind devreme la capăt, așa că poate chiar credea că mor de harnic ce sînt.

Rememorînd aspectul, realizez că ceea ce am zis mai devreme și anume că există doar excepții de la regulă, de fapt nu e prea în concordanță cu realitatea. Personal am avut șanșa și neșansa de a trăi mai izolat deci ferit de realitatea socială. Trăind protejat, am avut privilegiul de a îi alege pe cei cu care am rămas în contact, avînd astfel relații bazate pe onestitate. Dar din mărturiile cunoscuților și a ceea ce mai ajunge pînă la mine văd totuși că nu onestitatea este regula jocului, ci minciuna și manipularea. Deci dacă îți educi copilul să fie cinstit și corect în societatea de azi, practic îl faci mielușel și îl trimiți între lupi.

Dacă la 16 ani nu aș fi fost educat cu filozofia naivă a lucrurilor corecte, aș fi înteles că în ziua aia ruleta a decis că eu am căzut pe post de clovn și aș fi stat capra pentru beneficiul public fără să mă iau în coarne cu dirigintele. Și nu e singura întămplare de acest gen. Au fost nenumărate altele, dar nu la fel de amuzante.

Trei ani mai tîrziu am fost pus iar într-o poziție neplăcută, dar experiența și șansa m-a ajutat să trec direct la lupta pe cont propriu, fără să mai aștept ajutorul statului de drept.  Eram în armată alături de alți 500 de răcani, antrenîndu-ne drept carne de tun. Era iarnă, frig corespunzător, motiv pentru care din ținută aveam în inventar și o vestă. Surprinzător, era un model acceptabil. Nu foarte groasă, dar pufoasă și călduroasă. În plus nu era pe dimensiuni, ca restul ținutei, deci pentru mine, AG ist(da, e corect, am fost cu aruncătorul de grenade în spate, pentru că deși la începutul liceului eram al treilea din coadă ca înălțime, în scurt timp am avansat la celălalt capăt.), era cam scurtă. Dar ținea de cald deci, totul era în regulă. Toți ceilalți aveau exact același model de vestă. Toți în afară de unul din grupa mea care a avut la un moment dat neșansa să îi fie înlocuită vesta cea pufoasă cu una răpănoasă și de nepurtat. Era mult mai mare, deci teoretic trebuia să fie mai bună, dar materialul era ciudat, greoi, ros și umed. Nu ținea cald deloc. Știu bine cît de incomodă era pentru că respectivul, întîmplător tot gălățean a încercat să mi-o servească mie. Adică chiar mi-a servit-o, pentru că la trei zile după ce el s-a căpătuit cu ea, m-am trezit că a dispărut vesta mea, și era aia în locul ei. Respectivul, cizmar, un tip ursuz și ciufut a avut pe lîngă neșansă și lipsa de inspirație de a face scandal și de a cere să i se înapoieze vesta lui. După cum e obiceiul în societatea noastră, nimeni nu i-a făcut dreptate. Se pare că vesta aparținuse unuia din ciclul superior, bucătar, aflat în grațiile superiorilor, deci fără șanse să fie pus la punct în defavoarea unui răcan Era și el favoritul locotenentului, dar de data asta nu i-a fost de folos. Nu se știe cum a ajuns acea vestă la noi în pluton. Era planton pe hol la fiecare oră din zi și din noapte, dar la întrebările caporalului, nici unul dintre cei trei de peste noapte nu a recunoscut că a furat vesta cizmarului ca să o dea bucătarului. De fapt poate nici nu o furase unul dintre ei, ci alt planton dintr-o noapte precedentă, care a plasat-o altcuiva, care inspirat nu a făcut gît, ci doar a plasat-o cizmarului mai tîrziu. Acum, plasată mie, deja știam povestea, așa că nu am recurs la varianta regulamentară, cea de a raporta furtul. Știam din experiența cizmarului că e inutil. În plus îmi anulam șansele de a îmi recupera vesta pe forțe proprii. Cizmarul o plasase cuiva mai înainte, dar ăla a recuperat-o cu pumnul. Variantă la fel de neregulamentară, plus că mai periculoasă. Așa că am așteptat trei zile pînă mi-a venit rîndul să fiu de planton. O puteam înlocui în noaptea următoare, dar trebuia să mă chinui să stau treaz, să pîndesc momentul, și în plus ca planton, dacă eram prins, aveam motiv să fiu în zonă. Ba mai mult, după trei zile cizmarul nu mai era sigur că am fost eu, putînd presupune că am dat-o deja altuia. Și ca să fiu și mai convingător am mai recurs la o șmecherie. am mai schimbat vreo cîteva veste între ele, și pe cea răpănoasă nu am pus-o cizmarului unde îi era locul, ci unuia din plutonul alăturat, copil simpatic, înalt de vreun metru, agreat de toți, mascota companiei, care cu siguranță nu va fi lăsat de majoritate să rămînă victimă. Pentru cei ce nu știu, orice piesă de echipament era marcată cu seria armei personale cusută pe guler sau pe undeva. Acum, cînd piciul s-a trezit cu rapănul ăla pe băncuță a început să schelălăie ca apucat. Acompaniat de protectorii săi, s-a dus direct la cizmar să își recupereze vesta. Surpriză, nu era seria lui la cizmar. Cizmarul răsuflă ușurat, dar ia stai așa, a cui e seria asta? Este găsit posesorul seriei, dar nici la ăla nu era vesta piciului, se identifică și cealaltă serie, și tot așa pînă se găsesc și vesta piciului, dar și cea a cizmarului. Piciul își ia vesta, și ar vrea și cizmarul să o ia pe a lui, dar asta însemna ca ăla a cărui vestă era la mine, cu seria mea proprie cusută acum, trebuia să rămînă cu rapănul. Și cum omul se știa nevinovat că i-ar fi luat cizmarului vesta în acea noapte sau în altă noapte, evident că nu a cedat, ajutat și de faptul că ambele plutoane știau că vesta buclucașă fusese inițial la cizmar. Acu bietul cizmar pe cine să bănuie că și-a furat vesta înapoi? Pe mine care știa că mă furase? sau pe ăla la care găsise vesta lui (care evident era a mea, a probabil a celui care o furase pe a mea)?  Și nici nu putea să trîmbițeze adevărul și anume că el nu furase în acea noapte nici o vestă, pentru că o furase pe a mea cu trei nopți mai devreme. Deci a rămas iar cizmarul cu rapănul. Singura lui vină a fost că a vociferat. Că nu a vrut să rămînă cu rapănul pe el nu îi poate fi reproșat. Dacă a scapăt sau nu de ea, nu mai rețin, și oricum nu are importanță.

Ca și povestea precedentă, o putem privi ca pe o anecdotă amuzanttă. Dar practic ar trebui să fie și o lecție de morală, dar nu prea văd care e lecția, sau care e morala. Morala logică este că dacă ești cinstit ești mîncat.  Dar la fel de bine știm și că ulciorul nu merge de multe ori la apă, deci dacă umbli cu șopîrlica, pînă la urmă ți se înfundă. Atunci să fie morala că trebuie să furi, dar să furi cu măsură? Nici asta nu va fi acceptată de societate pe față. Așa că morala este la latitudinea fiecăruia.

Editare ulterioară. În context mi-am amintit și de o întîmplare din vecini, dar care nu se prea potrivește aici decît dintr-un unghi foarte îngust. Nu este ceva pățit de mine, cum este una din etichetele acestei povești, și nici la haz de necaz nu se lipește deloc pentru că chiar nu este amuzant. Eroul este un vecin din sat. Ziceam de mine că am fost cam pămpălău. Ei bine din puținul cît l-am cunoscut, respectul a fost nativ cu mult mai.. cuminte. Și întîmplarea face ca el să fi lucrat ca cititor de contoare. Și în caietul lui de sarcini era să și verifice integritatea instalației. Printre cei verificați era și un polițai din unul din satele din sectorul lui. Și respectivul găsise de cuviință să fure curent. Vecinul nu l-a raportat din prima ci a încercat să îl convingă să renunțe. Dar cum era hoțul să renunțe de bună voie la o parte din bani și să plătească cinstit tot ce consuma? Așa că cu toate amenințările polițaiului că se va răzbuna dacă nu își ține gura, vecinul și-a făcut datoria, au venit alții mai bățoși de la rețele i-au anula șmecheria și au sigilat iar firida. Bineînțeles, polițaiul s-a răzbunat. A recurs la un martor mincinos și i-a înscenat respectivului un dosar fals. Martorul mincinos era un alr hoț, cioban parcă, bătut de fratele vecinului, pe cînd fusese prins la furat. Și ăla mîncase bătaie pe fapta proprie așa că nu putea să ceară despăgubiri legal, dar polițaiul l-a folosit ca măcar să se răzbune indirect, și a ajutat la încarcerarea pentru doi ani a vecinului de care vorbim, declarînd că el este cel care l-a învinețit. Nu am fost martor la nimic din această poveste, dar multe elemente corespund cu caracterele respectivilor, așa că deși nu pot fi sigur că toate detaliile sînt corecte, dar povestea pare esxtrem de verosimilă.