Ziua în care m-am drogat

Nu, nu sînt un drogat, nu sînt deloc un sclav al substanțelor.

Nu am găsit niciodată refugiu în stupoarea oferită de alcool.

Nici în euforia oferită de alcool nicotină sau altceva mai tare.

Dar o dată am pățit-o, involuntar, cu diluant, zi-i  thinner.

Pentru a înțelege faza mai bine trebuie să amintesc cîteva detalii despre organismul meu ciudat.

În primul rînd e faptul că la mine anestezicele nu prea funcționează. De exemplu cel banal, folosit în stomatologie, amorțește, da, dar senzațiile sînt acolo, poate estompate, dar absolut prezente. Taică-meu povestea ceva asemănător. Probabil asta este ceva universal, și toți se mulțumesc cu acea estompare Codeina are efect la mine fix cît semințele de floarea soarelui. Am aflat și de ce. Medicii cunosc că o parte din persoane sînt total imune la codeină, dar nu știu de ce. De fapt pînă acum vreo zece ani nimeni nu știa. Nici măcar cel ce a descoperit în fine cauza. Ei bine, respectivul, medic, și victimă a acestei realități, intrigat a studiat și a aflat. Codeina în forma sa din pastilă nu are nici un efect. Este doar jumătate a unui medicament binar. A doua jumătate se află în organismul uman. Cînd se combină, formează, ceva, am uitat ce, morfină, opiu sau ceva de genu. Dar na, că o parte din populație nu sintetizează acea jumătate din medicamentul ăsta binar.     

De asemeni nici alcoolul nu prea are efect. Nu îmi oferă nici cea mai mică senzație de euforie, plăcere, amețeală sau alt efect palpabil. Da, îmi pune sîngele în mișcare, mă încălzește un pic, dar cam asta e tot. E drept că mai mult de un pahar două n-am experimentat decît o singură dată. Pe la 25 de ani de revelion am zis că mă risc, și i-am tras doi litri în vreo patru ore. E mult e puțin, habar nu am. Dar pentru un organism total neobișnuit cu alcoolul ar fi trebuit să producă un efect mai palpabil decît o simplă îmbujorare. 

E drept vreun deceniu mai tîrziu, medical se poate spune că am devenit alcoolic. Trei ani la rînd pe timpul iernii am adus trei bidoane de vin de la țară, și zilnic după mesele grase spălam greața cu un pahar de vin. Fix același efect ca un pahar de zeamă de murături. Dar nu mergea deloc după supă, macaroane sau altceva lipsit de ulei. Poate doar cu cozonac proaspăt. Dar de unde cozonac la mine? Și după trei ani mă trezesc că am o gastrită de-a dreptul fulgurantă. Nu știam de la ce. Ei bine, anul precedent fusese călduros, toamna lungă, strugurii dulci, vinul tare. În plus căpcăunul de taică-meu pusese aracet în strop ca să nu îl spele ploaia. Se practică asta, dar cu măsură, se spală pînă în toamnă. Dar are ghiolbanul măsură? Și așa a rămas prea multă otravă în vin. Și asta m-a atacat. Am descoperit înainte de sfîrșitul iernii. Mai aveam destul vin, dar forțat de situație am zis pas. Și surpriză. Acum după masă mustăceam după un pahar. Nu era ceva implacabil, doar o senzație, un imbold. Nu era nevoie de nici o ambiție ca să mă pot abține. Și a trecut în cîteva săptămîni.

Și acum vine și povestea cu diluantul. Era în casă o mașină de spălat, veche coșcovită,, ruginită. M-a pus dracul să o o curăț și să o vopsesc cu clorcauciuc. O vopsea neagră folosită ca grund la dublufund la vapoare. Și nu se uscase bine, și mi-am ruinat toate cămășile, E drept că aveam doar vreo trei. Am făcut dandanaua trebuia să e repar. era în cămară un bidon metalic de zece litri cu diluant tare rămas de pe vremuri din șantierul naval. Și am început să curăț micile pete răspîndite ici și colo.  Am reușit într-un final, dar pînă să reușesc, cu ușa închisă, în baia aia mică, vaporii de diluant m-au cam amețit. Nu mă clătinam, dar se cam lăsase întunericul, și în cap cam vîjîia ceva, și nici prea lucid nu mai eram. Cam ca la o răceală cruntă cu temperaturi peste 42. Un om lucid ar fi realizat că e pericol de colaps. Dar eu nu mai eram lucid, și eram pornit să termin treaba. Un inconvenient precum o mică amețeală nu însemna nimic. La un moment dat mă aplec să iau bidonul ăla de zece litri ca să mai torn niște diluant curat. Și Bidonul Era Gol. Efectiv l-am smuncit în aer ca și cum ar fi fost de juma de kil, nu de zece. Am rămas zăpăcit. Cum dracu de s-a găurit un bidon de tablă, care nu avea pe el nici o pată de rugină, și cum de s-a găurit tocmai acum după ce a stat fără probleme zeci de ani în cămară. Nu mai rețin cît timp mi-a luat să realizez că eram aurolac în plină euforie. Și unul din efecte se pare că fusese o putere înzecită. În activitatea finuță de a peria un material textil nu se manifestase. Dar mobilizarea pentru a ridica un obiect relativ greu, a dat peste cap toate angrenajele. M-am trezit brusc din euforie, realizînd că sînt în pericol. Am ieșit la geam, și am ieși basma curată. Adică, cu cămășile curate, că nu eram pirat din ăia care poartă basma.          

Eu vorbesc tu taci

 Dar te întorci la mine

Ei bine, rămîi cu bine :)

A venit vremea să tac și eu

Moșu cu consignația

 Tocmai am recitit Ajută-mă te rog să vînd "gunoiu" ăsta. Și mi-am adus aminte de o pățanie în care eu am fost în poziția celor pe care îi critic în povestea menționată.

Era pe la începuturi, după 89. Eram pîrlit și muritor de foame. Internet, calculatoare? Ce sînt alea, nici nu auzisem. Pe vremea aia pierdeam timpul doar cu cluburile de Go și SF. De mîncare aveam ce aduceam de pe la țară. Haine, ce era rămas prin casă de la alții. Țin minte că primele ierni am purtat o pereche de bascheți albaștri, de plastic, rupți cusuți, lipiți cu prenandez. Bani de unde, ISTH ul nici nu exista. În anii următori a început să se dea cîte ceva prin comisia de expertiză de muncă sau cam, așa ceva. Cred că era aceeași care acorda și concedii medicale. Dar pînă la banii ăia am depins de mila publică directă, și de mici ciubucuri ocazionale. Erau și atunci babe care aveau nevoie de reparat o veioză, de pus o siguranță. 

Dar alea erau ocazii. Baza a fost biblioteca. Au fost acolo cîteva sute de cărți. Cîte două, cîte trei, scoteam un pol, trecea săptămîna. Și s-a întîmplat probabil că rărisem bine biblioteca așa că am ajuns la un gunoi de parpalac adus de frate-miu de pe afară. Bineînțeles el îl lăudase ca pe o marfă rară, puf de pinguin sau cam așa ceva. Gîndind acum mai bine, cine dracu are crescătorii de pinguini? poate era gîscă. În fine, ideea e că îl spălase și l-a ruinat. Tot puful căzuse în poale grămadă. După cum am zis, era un gunoi. Dar eram flămînd, nu mai vedeam bine de foame așa că rușinea a pierdut duelul cu foamea și m-am dus să îl vînd. Am văzut o dugheană prăpădită prin piață cu tot felul de vechituri la vînzare. Proprietar un mosneguț simpatic. cu părul și barba albe, semăna cu bunicu. Dacă punea pe el parpalacu ăla, se dădea drept moș gerilă, că era roșu. Îi pun eu dihsania pe tejghea și îl întreb dacă are vreo șansă de vînzare. N-am pus preț, negociezi matale moșule că te pricepi. Cit scoți pe el, asta e. E drept, l-am lăudat și eu cum auzisem, puf de pinguini sau tardigrave.. chestii.  Moșu l-a acceptat. Pe vremea aia nu erau SHuri de haine ca acum, cu tonele. Oricum nu îl costa nimic să îl atîrne de perete. 

Mai treceam eu pe acolo la o zi două, dar evident, cine naiba să cumpere jerpelitura. Și după vreo două săptămîni surpriză. Îmi arată moșul parpalacul reparat. Moșul priceput, l-a cusut cu dungi orizontale, fixînd puful pe poziții și făcînd dintr-un gunoi, ceva purtabil. L-am felicitat, pentru că era o idee bună, care nu îmi trecuse prin cap, deși nu sînt străîin de mașina de cusut. Dar moșul acum tare în clonț, cică să îi dau 50 de lei pe reparație. 

-Păi așteaptă nene pînă se vinde, îți iei partea și îmi dai restul după cum ne-am înțeles la început.

-Păi stă aici de o săptămînă și nu se vinde că e vară.

-Nu-i problemă, vine el și iarna. 

-Păi da el îmi ocupă locul pe raft, și n-am loc de el.

-Dacă e așa, îl iau acasă, și îl aduc cînd crezi matale că începe sezonul.

-Ți-l dau, dar tre să-mi dai 50 de lei pe cusătură. 

-Moșule nu ești întreg la minte? Eu îmi vînd din casă că n-am bani de pîine și tu crezi că o să îți dau ție pentru că ești șmecher? Nici dacă aveam nu îți dădeam, pentru că nu m-ai întrebat înainte de a îl coase. Dacă mă întrebai și eram de acord, da, eram bun de plată. Dar pentru că te-ai atins de marfa mea fără acordul meu, ai făcut-o pe riscul propriu. Și acum ai trei opțiuni, îl ții pe raft și îți scoți banii pe muncă și pe ață cînd se vinde, sau mi-l dai îl țin acasă și revin cînd  zici să vin, și cînd se vinde îți scoți banii.

A treia opțiune este să îl descoși  și mi-l dai înapoi. 

-Păi eu nu am de unde ști dacă mai revii, poate te duci să îl vinzi în altă parte, și eu rămîn pierdut. 

-Moșule îmi erai simpatic dar văd că nu ne înțelegem, ți-am spus că nu am nici un ban să îți dau, și cum ți l-am lăsat pe încredere așa poți avea și tu încredere, și chiar dacă îți înșelam încrederea, nu era mare pagubă, ziceai că ai făcut și tu pomana să coși țoala unui nevoiaș, ce mare pagubă.

Discuția a durat ceva vreme și s-a încheiat brusc cînd am, înțeles că moșul nu este de înțeles, ci doar un șnapan ca oricare altul, și cu tot respectul nu mi-a rămas nimic altceva de făcut decît să îi întorc spatele. Asta am și făcut, dar nu înainte de a îi spune ceva de dulce. Nu mai rețin exact ce, dar sigur a fost ceva de genu. 

-Văd că ne învîrtim în jurul cozii. și cum ăl mai înțelept cedează, mă văd nevoit să cedez, Îți fac parpalacul cadou și poți să faci ce crezi cu el, dar ar fi de preferat să ți-l bagi în cur. Și chiar dacă ești borfaș și te lăcomești la banii mei, eu tot te iubesc ca pe un bun creștin nevoiaș. Te iubesc în gură. 

Asta a fost a doua oară în viață cînd am sărit calul cu cineva mai în vîrstă decît mine. Prima dată a fost cu baba Dochia.  Dacă a fost pe bună dreptate sau nu, rămîne la aprecierea fiecăruia. Am, vrut să pun link către povestea cu vecina Dochia dar nu dau de ea. Probabil nu am scris-o.           Urmează la rînd.