Băi da ce vacă frumoasă

 Viața în spatele a două cortine de fier nu a fost ceva distractiv, și evident a existat o continuă tentativă de evadare. Cea mai banală a fost evadarea în fanteziile cărților de povești, sau mai tîrziu, SF. Pe locul doi au fost filmele. Și spre norocul nostru, spre deosebire de alte țări din blocul sovietic, noi am avut parte și de filme din vest. Evident, multe, banale, de umplutură, dar erau și cîteva care meritau vînate. Și pe vremea aia, dacă nu prindeai un film, era dus. Rare erau filmele date în reluare. 

O poveste despre vînătoarea unui astfel de film am relatat-o cu ceva ani în urmă, Bicicleta cu pedale, poveste în care eu și fratele meu mai mic ne-am dat peste cap ca să vedem o reluare as filmului Avarul, cu Louis de Funes. Atunci am ratat, diavolul a fost mai tare și nu am reușit să prindem reluarea. 

Dar șansa a făcut să putem prinde o reluare a unui alt film francez, tot comedie, unul dintre celei din seria cu Compania   7 a. Nu mai rețin exact care dintre ele. Oricum, reluarea am prins-o la televizor, la o mătușă, vara, la țară. Da, un tractorist bețiv pierdut printre dealurile Moldovei, avea televizor, noi, fii de comunist fruntaș, nu.

În fine, ajungem noi în vizită la mătușă, vine seara, și cu ochii beliți sorbim filmul. Îmi aduc și aminte acum după juma de secol de foamea care ne ardea în așteptarea filmului, și setea cu care aspiram imaginile de pe mica damigeană gri. Priveam disperați în dreptunghiul de sticlă cu teama de a nu pierde vreo imagine, sau o glumă, sau un sens. Evident, erau acolo și verii noștri, cam de o seamă cu noi, și cu mătușa și soțul ei, tractoristul. Și priveam cu toții în liniște filmul, cînd brusc, măîtușa exclamă...

Da ai ghicit. E chiar titlul acestei povești.

-Băi da și vacî frumoasî. 

Da, mătușa mea, ca și părinții mei, a crescut la țară, cu găinile, oile și vacile de toate zilele. Și a rămas acolo, nu a migrat spre oraș, deși o fi mai fost ocazional în vizită. Și acesta era tot universul ei, chiar dacă într-o anumită dimensiune era mai răsărită decît alții. Avea două vaci. Ne sătura de lapte și brînză, și pe noi, nepoții din verile satului de peste deal. 

Și evident că privind la film, probabil incapabilă să citească suficient de rapid titrările, habar nu avea de dialog, și chiar dacă prindea ceva din dialog, subiectul era total neinteresant pentru ea, și acțiunea și glumele treceau negustate. Ea privea doar niște imagini mișcătoare. Și cînd a văzut ceva familiar, a recunoscut și apreciat ce vedea. Eroul, interpretat de Bourvil cred, ( Nu, era Jean Lefebvre) ca să scape de germani, furase o vacă, și se dădea drept localnic. 

Și astfel, a gustat și ea filmul, culminînd cu această epică replică.

-Băi da ce vacă frumoasă. 

Vorba aia, frumusețea e în ochii privitorului. Eu, și cu fratele meu, necunoscători, habar nu aveam ce frumoasă e vaca aia. 

Istoria elevului mediu

 Dacă ai petrecut suficient timp pe internet, sau citind ziare și reviste de cultură generală cu siguranță ai dat de acel așa zis studiu în care se zice că nu contează în ce ordine sînt literele în cuvînt, pentru că vei înțelege perfect textul. 

Dacă nu știi despre ce vorbesc, iată un exemplu.

---------------------------------------------------------------------------------------------

Pe bzaa uonr sudtii ale ueni uvetsniariti egzlene, nu are intortmapa in ce odnrie satu liertele itnr-un cvunat. Imatpornt etse ca pmria si umtlia lireta sa fie la lcoul pitovrit. Rtseul leilretor pot sta in ocire odrnie si tustoi ptoi ctii. Atsa e psboiil prnteu ca noi ctiim cunelvite irngtei si nu letira cu ltirea.

Ai reusit sa citesti? Am inceput direct cu testul pentru a avea efect maxim. Acum am sa incerc sa explic ce e cu primul paragraf 

Este o traducere a unui text in engleza care circula pe internet de prin 2003, deci e posibil sa-l mai fi vazut pana acum. Nu face altceva decat sa demonstreze ca este suficient ca prima si ultima litera a unui cuvant sa fie la locul lor pentru a putea sa-l citim. Altfel spus, cand citim un cuvant ne uitam doar la prima litera, la ultima litera si la lungimea aproximativa (asta in cazul in care este un cuvant le lungime mica (2-4 litere) sau medie (5-9), pentru ca un cuvant gen srnlecomaodietaidsoitn e mult mai greu de citit (de fapt pentru unii e greu de citit si in forma corecta, sternocleidomastoidian).

Mai multe informatii si texte in alte limbi poti gasi pe mrc-cbu.cam.ac.uk/.

---------------------------------------------------------------------------------------------

Da, limbajul, și creierul sînt chestii complexe. Nu citim pe litere, creierul anticipează, Nu tot procesul este conștientizat. Și așa apar unele iluzii. Probabil ceva în genul iluziilor optice. Deseori e vorba doar de analfabetism, cînd scrii de exemplu ciapă.  Dar alteori greșelile sînt la un nivel ceva mai complex. 

În cazul meu a fost vorba despre titlul unui manual de prin clasa a cincea sau a șasea. Deja știi despre ce manual vorbesc.   Povestea mea are același titlu. Dar eu timp de un an am citit cu totul altceva. Avînd în vedere introducerea probabil poți ghici ce vedeam eu. Dacă nu ai ghicit din prima fără să întreb, îți mai las cîteva secunde să ghicești. Nu e complicat, dar, în fine, dacă nu ai văzut calamburul... Istoria elevului mediu. Nu am idee cum de am picat în capcana asta. Este foarte posibil ca să fi fost victima unei glume banale. Cineva a spus în glumă titlul eronat și eu din viteză l-am luat de bun, după care privind la manual am citit întodeauna la viteză, nu pe litere. Nu am fost un elev strălucit, la anumite capitole fiind chiar retardat. Dar în materie de citit nu am avut probleme, Nu am citit cu degetul, sau pe litere. Și acest automatism mi-a fost fatal în acest caz. Timp de un an eu am crezut că studiez o istorie dedicată elevului mediu. Da, a doua variantă ar fi că există grădiniță școală generală, șoală medie, liceu, facultate universitate, creierul meu a aproximat greșit cuvîntul, calamburul venind din eroare, nu conștient de la un glumeț. Și timp de un an eu asta am citit, și cu siguranță am și pronunțat cînd o fi fost cazul. Și nimeni, dar absolut nimeni nu a observat, corectînd automat ce a auzit, sau dacă a observat, a ignorat crezînd că glumesc. 

Dar la sfîrșitul anului cînd eram deja pe cale să predăm manualele, fratele meu mai mare a observat. Nu eram noi în relații de amiciție, el fiind o vită, după cum spunem noi pe românește. Dar uneori mai schimbam cîte o vorbă. Locuind în aceeași cameră era inevitabil. Și nu știu cum vine vorba de manualul de istorie. Se oprește și mă întreabă..

-Despre ce manual vorbești?

-Manualul de istorie al elevului mediu.

-Elevul mediu?

-Da.

-Ești sigur că este vorba de elevul mediu?  

-Da.

-Elevul?

-Da.

-Adu manualul șă văd și eu.

-Noroc că nu le-am, predat încă, uite.. Istoria Elevului Mediu.

-Mai citește o dată.

-Istoria Elevului Mediu.

-Citește pe litere.

-I      S       T       O     R     I    A              E..........

Și a căzut cerul pe mine. L nu era acolo.  

 

Cum e să pescuiești la copcă în intersecție.

 Am pus asta în categoria pățite de mine, dar de fapt e pățită de vărul meu.

Plecasem cu el la gară să o ajutăm pe maică-sa care venea din deplasare și se supraîncărcase cu niște covoare. Pățania a avut loc chiar în ograda lui cum s-ar spune, deși era chiar în mijlocul drumului. Zic asta pentru că era chiar lîngă blocul lui, la cîteva zeci de metri. Deci ar fi o zonă unnde ar trebui să fi cunoscut fiecare bordură sau crăpătură în asfalt. Și aici nu era vorba de o crăpătură, ci de o ditai canalizarea fără capac. 

Deci, abia ieșisem noi din casă, și am tăiat-o oblic în intersecție. E drept doar un drum era mai circulat, și aici era un cot de 90 de grade, la stînga fiind practic intrarea în parcare, iar înainte o fundătură cu vreo 20 de case. Dar la ora aia nu circula nimic, așa că am scurtat prin mijlocul drumului. Ghinionul face că acolo erau vreo trei canalizări, și una dintre ele era acum asemănătoare unui vulcan de gheață. Era iarnă, zona fiind lîngă Dunăre, care cam deborda în acea perioadă, și canalizarea la fel. Și apa caldă din subteran a înghețat pe asfalt formînd un con vulcanic, alimentată ocazional de presiuni temporare. Momentan nu fusese un aport nou de apă deci suprafața era înghețată, fără urme de fisuri. Dar forma indica clar ce se întîmpla acolo. E drept, teoretic se putea întîmpla ca apa să debordeze prin găurile capacului, deci chiar dacă era o gheață extrem de subțire, nu putea fi acolo mai mult de un centimetru, doi de apă, deci nici un pericol. Dar teoria asta era mai puțin probabilă, apa alimentată prin găuri înghețînd mult mai ne uniform.

În fine, nu era timp de analizat modele matematice privind dinamica înghețului, dar nu era nevoie de mai mult de o fracțiune de secundă pentru a bănui că nu este capac sub acel strat de gheață. Și vărul meu avea traiectoria exact peste conul de gheață, așa că l-am avertizat, deși era și el aproape adult ca și mine, și nu avea nevoie să fie ținut de mînă. 

- Ai grijă, nu călca pe gheață, că e posibil să nu...

Dar el mă ignoră, și fără stres calcă chiar în mijlocul canalizării, și după cum era de așteptat gheața cedează și el se duce pînă la genunchi în apă. Nu mai rețin cum de nu a căzut din picioare. Probabil fiind tînăr și atletic a avut suficient reflex și putere în celălalt picior, sau poate fiiind eu alături a avut de ce să se agațe să să echilibreze. 

Partea ciudată a fost că  acum el se amuza de întîmplare în loc să fie furios pe piciorul congelat. Și eu în loc să mă amuz de gogomănia lui, deși avertizat, eram furios că nu m-a ascultat. 

Oricum, cert e că în cîteva minute s-a trezit nu un crac ud, ci cu unul scrobit. Era atît de frig că apa a înghețat destul de repede. 

Poveste veche, de decenii, rememorată cu diverse ocazii. De data aceasta ocazia a fost o caricatură pe FB

      

Șobolanul

  Asta s-a întîmplat prin 82 sau 83 cînd eram în armată. 

Eram în cantină, clădire veche de vreo 100 de ani, dotată cu sobe, dar care nu am văzut să fie în funcție, acum fiind locuite de șobolani. Îi auzeam bulucindu-se prin pereți, dar nu i-am văzut niciodată, din moment ce pe lîngă mine mai erau alte cîteva sute răcani flămînzi trăncănind din guri și străchini. Dar s-a întîmplat o dată să fiu repartizat la spălat. Cantina pustie, eu singur, terminasem de spălat, și am rămas pe pragul spălătoriei ca să citesc ceva, probabil o scrisoare. 

M-am ridicat să plec, și surpriză, în fața mea la vreo trei, patru metri, un șobolan ronțăia ceva, foarte preocupat.  Nu am stat să meditez prea mult la detalii, precum ar fi ce ronțăia el acolo, pentru că podeaua fusese spălată și era lucie, slinoasă, dar lucie. Sau cum de nu se speriase de mine, că doar nu eram invizibil, și nici nu mă ridicasem pe furiș. Primul gînd, instant, a fost să mă apropii și să îi trag un șut ca să zboare în cealaltă parte a cantinei, la bucătărie. Chiar am făcut un pas și ceva, dar am realizat că mă va observa, și cu siguranță, viteza lui de reacție va fi mult superioară vitezei mele, deci îl voi rata. Am schimbat planul. M-am dat un pas înapoi și am luat în mînă alt șobolan, unul de lemn, practic un Teu, pe care se punea un cîrpan pe post de mop. Cu coada aia de doi metri, rotită în aer sigur aveam avantajul vitezei. Am luat deci arma ocazională în mînă, m-am apropiat lent la distanța necesară, am țintit ca să îl lovesc fix pe cap, ca să nu împroșc cu prea multe măruntaie în jur și i-am tras-o. 

PLEEOOOSC. Teul s-a lipit perfect de cimentul lucios fix la un milimetru în fața șobolanului. Na că n-am apreciat bine distanța. Și în fracțiunea respectivă de secundă m-am pregătit să rotesc iar șobolanul meu, și să încerc să îl ochesc iar, dacă nu apucă un sprint reușit. Dar nu a fost necesar. Șobolanul a tresărit o singură dată, după care a rămas nemișcat. Șipca aia, trîntită cu toată puterea de ciment a bubuit suficient de tare ca să provoace un infarct șobolanului luat prin surprindere. M-am uitat la dihania nemișcată, fără să cred ceea ce văd. M-am uitat să văd dacă nu cumva l-am atins vreun pic pe țeastă, suficient cît să îl termine, dar nu am văzut nici o urmă de sînge. Și nici din lovitură nu am simțit că l-aș fi atins. Lemnul a ricoșat de pe ciment fără nici un indiciu că ar fi lovit ceva moale.   

Rememorînd acum povestea, stau și mă gîndesc dacă nu cumva mi-a tras clapa. poate nu o fi fost mort, ci doar inconștient pentru moment sau s-a prefăcut mort. Că e clar că nu i-am luat pulsul. Tot ce am făcut a fost să îl probez cu teul să văd dacă mai mișcă, după care m-am chinuit vreun sfert de oră să îl iau de coadă cu teul și bocancul și să îl pun pe un scaun, surpriză pentru un norocos la masa următoare. Reușeam să împing coada pe teu, dar cumva nu reușeam să prind unghiul necesar dintre bocanc și lemn, și aluneca. Nu mai rețin dacă m-am riscat să îl iau cu mîna, sau am folosit o hîrtie ori l-am lăsat acolo. De asemeni, nici nu mai rețin ecourile poveștii. Probabil nu era primul șobolan mort, și întîmplarea nu a făcut senzație. 

Oricum, nu am ratat niciodată ocazia să povestesc snoava cînd a fost cazul. Nu se întîmplă des să omori șobolanul cu șobolanul. Dar acum, după patru decenii realizez că poate m-am lăudat degeaba. Deși improbabil, n-ar fi imposibil să se fi prefăcut mort. Dacă mi-ar fi trecut atunci prin cap poate l-aș fi pus un pic la murat în vreo căldare.     

Este mai rău covidu decît gripa?

 De fapt, mai precis întrebarea ar fi, ce a făcut mai mult rău, noul coronavirus sau modul cum l-am privit?

O altă întrebare, paralelă ar fi... oare nu ar fi trebuit să fim mult mai grijulii și cu gripa? Nu la modul absurd în care să lași omul să moară de cancer ca să nu moară de gripă, dar la modul că dacă te-ai trezit cu gîtul roșu să acționezi în așa fel încît să nu lași virusul să se răspîndească în organismul tău, sau în comunitatea în care trăiești. Sigur, pentru un elev nu ar fi bai să ia o scutire de la școală pentru o săptămînă, dar de la muncă cum faci, iei concediu plătit?, sigur unii vor abuza, iei neplătit?, sigur unii nu îl vor lua, și vor prefera să dea gripa mai departe decît să fie penalizați la leafă. Dar astea sînt detalii administrative. Și ăsta este doar un aspect, alt aspect ar fi cel al igienei generale, și mă refer la flegmele căcății sau chiar budele portabile care se revarsă pe trotuar.

Dar să revenim la noua oaie neagră. Este ea mai neagră decît celelalte oi negre?

Cu alte cuvinte este lumea altfel față de cum era acum trei ani? Fără îndoială este, dar este ea altfel din cauza noului virus sau cauzele sînt altele? Încă din primele zile s-a vehiculat ideea că lumea nu va mai fi niciodată cum a fost mai înainte. A fost doar o afirmație ca multe altele aruncată la întîmplare și care s-a potrivit, sau cineva a calculat această mișcare, și a făcut ca să se potrivească? Nu, nu cred în conspirații absurde, dar cred că orice sistem evoluează, iar evoluția omenirii este planificată pe foarte multe planuri. multe publice, sau nu tocmai. Au mai fost molime de genul ăsta sau puțin diferite și nu rețin ca presa să se arunce cu afirmații cum că lumea nu va mai fi la fel. Sau s-or fi aruncat dar nu le-am remarcat eu din moment ce nu s-au adeverit? 

Oricum, cert e că lumea evoluează, și unul dintre aspecte este cel al protecției și al prevenirii. Și este bine să promovezi ba chiar să impui reguli de protecție, dar paradoxal, uneori poți să mori de prea mult bine. Deja s-a remarcat cocoloșirea excesivă a copiilor, care evident vor fi salvați de la multe situații neplăcute sau chiar fatale, dar care va atrofia viitorii adulți. Și această evoluție este cea pe care o cred eu vinovată de lumea care nu va mai fi la fel. Această evoluție s-a făcut simțită de pe vremea vacii nebune cînd mulți fermieri britanici au fost ruinați de regulamentele sanitare. Și apoi au mai fost și pesta porcină,și gripa aviară, și nu doar o dată ci în nenumărate rînduri. Unii s-au aruncat și la astea să afirme că sînt mișcări economice subterane, conspirații pentru avantaje economice. Destul de improbabil, dar ce m-a surprins a fost realitatea unor molime reale, care decimau, adică mai precis nonadecimau polulațiile avicole pe la sate, adică efectiv mureau găinile în proporții de 90 de procente nu  doar 10 procente. Și nu se mai declara pandemie sau măcar epidemie, sau ceva măsuri sanitare banale. Țăranii, săraci și ignoranți și blestemau soarta și o luau de la capăt. Cîțiva mai răsăriți și mai cu dare de mînă își permiteau medicamente și rezolvau situația cum puteau. Alții, ca maică-mea care pe lîngă darea de mînă avea și un pic de educație, aplicau și reguli stricte de igienă și scăpau cu orătăniile nevătămate. Chiar am mai abordat acest subiect într-o altă poveste, Cloșca. Deși nu este exclus ca să fie și ceva elemente economice implicate eu sînt convins că este mai mult vorba de incompetență. Pe vremea cînd am asistat la acele molime în copilărie, medicina era destul de avansată, existau medicamente, existau regulamente, dar nu exista și atitudinea administrativă actuală, sau una mai bună, care ar fi fost cea educativă. Acum situația a evoluat, unele boli au devenit rezistente la medicamente, și în plus exigența administrativă plus ignoranța unora ridicați în poziții cheie, duce la măsuri administrative exagerate.      

Ăsta ar fi un aspect. Alt aspect ar fi cel al comparației noului virus cu cel al gripei. Inițial, în primele luni cînd nu erau suficiente date, discursul era mai mult conjuctural. Ziariștii care aveau nevoie de senzațional îl prezentau într-o lumină sumbră rău, în timp ce alții, de exemplu oficialii care erau preocupați de campanii oficiale repetau mantra aia, că nu e mai rău decît gripa. Eu neavînd interes personal, eram curios doar de statistică. Și un calcul simplu, privind la cifre, și anume populația Wuhanului, numărul de zile trecute, plus numărul de decese, arăta că din punct de vedere al mortalității, covidul părea a fi de vreo zece ori mai rău. Suprinzător, oameni cu greutate și cu pregătire superioară dintre care menționez pe medicul Astărăstoaie, repetau că nu se compară cu gripa, că 3000 de morți e nesemnificativ față cu jumatea de milion a gripei. Nu am înțeles cum puteau omite detalii vitale precum perioadele de timp și populațiile diferite pentru cele două cifre. Nu poți compara cele 3 mii rezultate în două luni într-o populație de 12 milioane, cu juma de milion dintr-un an și o populație de 7 miliarde. Surprinzător, acum după doi ani, statisticile indică o mortalitate similară cu cea estimată de mine inițial cu date timpurii și incomplete. 

Deci opinia mea personală era opusă cu cea a oficialităților, care își vedeau de alegeri în loc să facă pregătiri cum ar fi aprovizionarea celor vulnerabili pentru a elimina nevoia lor de a circula pentru aprovizionare. Ba mai mult presa, îi ridiculiza pe cei ce se aprovizionau. Ulterior opiniile s-au inversat. Discursul oficial era acum unul de apocalipsă, cînd cifrele și faptele indicau contrarul. 

Acum, doi ani mai tîrziu avem ceva date și despre rata mortalității pentru noul virus și vedem că în medie ar fi trei milioane la nivel mondial pe an, comparativ cu cele 300-600 mii ale gripei. Deci ar fi de 5 sau de zece ori mai fatal statistic. Dar mai este un aspect. Cel procedural. La BBC, post pe care îl ascult frecvent se repeta clar, .. decese ale persoanelor testate pozitiv în ultimele 28 de zile. Deci e clar că multe decese nu sînt decît conjucturale cu covidul, nu cauzate sau ajutate de covid. Ba chiar s-au auzit și cifre oficiale că doar zece procente din decese ar fi fost cauzate efectiv de covid. Deci în final se pare că cele două, covidul și gripa sînt cam similare din punctul de vedere al mortalității. Evident, inițial mortalitatea era mai ridicată avînd în vedere că sistemele imunitare nu erau antrenate pentru un nou inamic, și nici sistemul medical nu era versat încă.  

Iar din punct de vedere personal, chiar dacă covidul ar fi de zece ori mai fatal decît gripa, diferența nu este semnificativă. Că șansa de a te ucide este de 0,007% sau de 0,07% efectiv nu contează. Și gripa este deasemeni o realitate extrem de neplăcută pe care ar trebui să o evităm dacă se poate. Și se poate face, dacă conștientizezi că simpla ta durere în gît sau tuse incipientă pentru cel de alături poate fi o lună de stat la pat sau chiar deces, și în consecință îl vei feri de expunere pînă cînd te vindeci. 

Lumea este supărată și sătulă de restricții, deseori pe bună dreptate din moment ce unele nu ajută cu nimic, și evident că ar vrea să se întoarcă la normalitate, una în care să ignore și covidul cum ignora gripa. Și probabil așa va fi. Lumea va fi totuși ca mai înainte deși un plus de igienă nu va strica.  

Evident, opinia asta este personală și e limitată la nivelul meu restrîns de cunoștințe. În timp, analiștii cu acces la toate informațiile vor confirma sau infirma detaliile intuite de mine.  

Uite milionu, nu e milionu

 Tocmai am dat peste un clip din genul celor cu puțul gîndirii. Și acolo există două întrebări, ambele capcană. 

Hai să vedem întîi clipul, și apoi să disecăm întrebările.

https://www.facebook.com/100002316153062/videos/1360307611098591/

Pentru cei ce nu pot accesa adresa respectivă, sau dacă clipul a dispărut între timp, pot face un sumar. 

Gazda unui talk show întreabă pe cei doi invitați

-Că tot vorbim despre recunoștință, hai să vă întreb ceva. Dacă eu v-aș oferi acum fiecăruia cîte un milion, bani în mînă, cum v-ați simți. 

Ca unul care are drept carte de căpătîi Comoara din Sierra Madre, și care a citit destule povești cu diavolul care oferă averi, dar întotdeauna cu o chichiță atașată, care face ca averea să nu valoreze nimic, am realizat instant că urmează o capcană. Apropo de povești cu diavolul, una interesantă este cu un ulcior care îndeplinea orice dorință, chichița fiind că trebuia să îl vinzi cu mai puțin decît cu cît l-ai cumpărat, și dacă mureai înainte de a îl vinde, diavolul avea parte de sufletul tău. Răbdător diavol, avînd în vedere că ar fi nevoie de ceva timp pînă prețul ajunge la mărunțiș și nu mai poate fi vîndut. 

Și nu e vorba doar de povești, chiar și realitatea dovedește că averile picate pleașcă, nu prea sînt de folos într-un final. Chiar a fost și un studiu care a analizat viețile a unor cîștigători la loto, iar la polul opus viețile unora nenoriciți pe viață în diverse accidente. Întrebarea adusă de acel studiu era de genul, dacă ai avea de ales între a cîștiga la loto, sau de a avea un picior amputat ce ai alege, ce crezi că te-ar face mai fericit? Răspunsul este evident. Nimeni nu ar alege să rămînă în cărucior sau în cîrje pe tot restul vieții. Dar studiul, surprinzător, a relevat că în majoritate, cîștigătorii la loto, după o scurtă perioadă de euforie, și încă una de trai luxos, în care spărgeau rapid toți banii, se întorceau la viața de dinainte, evident simțindu-se mizerabil fără luxul căruia îi dăduseră de gust. Foarte puțini erau suficient de cumpătați încît să evite excesul, și să investească banii astfel încît să le fie cu adevărat de folos pe termen lung. Iar la capătul opus, cei cu sănătatea ruinată, după perioada inițială de suferință, se adaptau situației, reușind să se bucure de viață ca și mai inainte, ba deseori apreciind mai mult ceea ce încă mai aveau. Concluzia studiului fiind că după un an oricum mare diferență nu era. 

Deci eu personal aș fi răspuns că m-aș fi simțit bănuitor și aș fi întrebat care este capcana, pentru că sigur este o capcană, și instinctual aș fi refuzat banii fără o analiză detaliată a condițiilor. Și motivul este că chiar și așa cu bani de azi pe luna viitoare, tot sînt destui care te pipăie continuu la buzunare, dar cu milionu pe cap, presiunea ar fi de nesuportat pînă ești curățat, pt că pînă la urmă oricum nu te alegi cu nimic decît dureri de cap. 

Evident, cei doi au răspuns că ar fi reunoscători, fericiți, entuziasmați. 

Și evident acum apare capcana. Gazda chiar ridică ștacheta la zece milioane, dar condiția e că dacă primesc banii, a doua zi nu se vor mai trezi, asta ar fi ultima lor zi din viață. În aceste condiții mai acceptă banii? Evident cei doi zic că nu ar accepta. 

Și acum vine a doua întrebare capcană. De ce nu se bucură în fiecare dimineață cînd se trezesc, așa cum s-ar bucura cînd primesc zece milioane de dolari, din moment ce acel trezit de dimineață valorează mai mult decît cele zece milioane de dolari.

Cei doi sînt entuziasmați de această perspectivă, și spun că nu s-au gîndit la așa ceva, dar ei nu observă capcana nu observă prețul pus incorect. E ca și cum ar spune că ai primi o ciocolată în locul simțului gustului. Adică azi mănînci o ciocolată, și mîine donezi papilele gustative alcuiva, și tot restul vieții nu vei mai gusta nimic. Dacă ar pune un preț corect, de exemplu 20 de mii de ciocolate, cîte una pe zi, după care donezi papilele, atunci tranzacția ar putea fi echilibrată și luată în considerare.  

Gazda încheie spunînd că nimeni nu privește trezitul zilnic din această pespectivă și nu se bucură de viață, căinînduse de una și de alta făcîndu-și viața mizerabilă, cînd ar putea trăi bucurîndu-se de ceea ce au, și trecînd zi de zi peste obstacole, într-o zi vor ajunge și la acele milioane. Pilda moralizatoare are pe undeva un sîmbure de adevăr, dar pe de altă parte este și un fals. În clipa cînd ai cei zece milioane în mînă, exceptînd faptul că devii ținta borfașilor a cerșetorilor și nu numai, practic ai putere de decizie asupra a milioane de sclavi care te vor servi, nu te mai plictisești păzind laptele să nu dea în foc, nu te mai cocoșezi pe sub chiuvetă să repari țeava spartă, plus alte mii de alte asemenea, și de aia te bucuri. Dar cînd te trezești dimineață, nu echivalează cu cele zece milioane, echivalează doar cu un loz. poate fi fi cîștigător, poate nu. Dar cel mai probabil, nu.     

Așa că dacă te trezești de dimineață, bucură-te fix exact de asta, că te-ai trezit și nu te doare nimic. Nu te amăgi bucurîndu-te de un simplu loz, ca de lozul cel mare. 

Și respectivul oricum se înșeală. Sînt destui cei ce se bucură de o înghețată, un film reușit, sau chiar de o frunză uscată pusă în caiet, așa cum s-ar bucura de zece milioane. O știu, pentru că și eu sînt unul dintre ei. 

Rețin o dată, convalescent fiind, după ani de stat în pat, pe vremea cînd nu era internet, televiziunea era o glumă proastă, toată activitatea mea fiind Europa Liberă, ceva cărți și șahul artistic. Dar nu mă simțeam mizerabil. Mă simțeam perfect, exact cum spuneau cei cu studiul. Faza dură trecuse, mă obișnuisem, și mă bucuram de mărunțișurile pomenite mai înainte. Dar exista totuși acea plictiseală, acea apăsare a unui univers fără orizont. Și într-o seară, fratele meu mai mare, care dormea în aceeași cameră, a adus un amic în vizită. Respectivul avea de făcut ceva plicticos pentru el, nu mai rețin ce, un conspect, de calculat ceva, de copiat... în fine, era ceva ce puteam face și eu, așa că m-am oferit voluntar. Respectivul a acceptat bucuros, și cei doi s-au reîntors la discuția lor în timp ce eu m-am pus la somn exclamînd cu bucurie.

-Ce mișto, mîine am ceva de făcut. 

Cei doi au întors capul cu expresii de surpriză nemărginită. Cum poți să te bucuri că te așteaptă o astfel de corvoadă? Ei priveau situația din perspectiva lor, o perspectivă care invidia șansa mea de a nu fi nevoit să fac ceva.   

Cînd macadamia măcăne

 Tocmai am fost curios să aflu mai multe despre nucile macadamia. Mă uit pe Wikipedia și aflu că nucile sînt de mărimea unei biluțe :))

https://ro.wikipedia.org/wiki/Macadamia

Am citit și restul și mai să mă prăpădesc de rîs. Pentru cazul că articolul va fi corectat, copiez textul integral, ca să vă amuzați și voi.

Arborii macadamia, cu frunzișul lor veșnic verde, înveșmântează coastele estice, subtropicale din Australia. Totuși, doar două dintre cele nouă specii produc fructe comestibile. Ocrotite de un înveliș verde fibros, nucile macadamia sunt sferice, de marimea unei biluțe și au o coajă maronie în interiorul căreia se află miezul alb-crem. Coaja dură este greu de spart. Pulberea obținută din cojile zdrobite este atât de dură, încât poate fi folosită ca material abraziv industrial.

Cuprins

• 1 Scurt istoric
• 2 Cultivarea
• 3 Utilitate
• 4 Energie electrică din coji de macadamia
• 5 Legături externe

Scurt istoric

La începutul secolului al XIX, Cunningham și Leichhardt au fost primii exploratori care au cules nuci macadamia, însă exemplarele au fost pur și simplu puse la păstrare, nefiind examinate. Cațiva ani mai târziu, asistentul botanistului Walter Hill a mâncat niște nuci provenite de la un arbore descoperit de curând în pădurile subtropicale din sud-estul statului Quueensland (Australia). Se zvonea că nucile ar fi otrăvitoare. Băiatul însă nici nu s-a îmbolnăvit, nici nu s-a prăpădit după ce a mâncat. Dimpotrivă, le-a găsit de-a dreptul delicioase. Ca urmare, Hill s-a încumetat sa guste și el o nucă și a fost întru totul de acord. N-a trecut mult și botaniști din întreaga lume au primit răsaduri ale acestui arbore. În 1857, un coleg al lui Walter Hill , botanistul Ferdinand von Mueller din Melbourne, a numit acest gen de arbori Macadamia, după bunul său prieten dr. John Macadam.

Cultivarea

Aborigenii crăpau nucile cu piatra. John Waldron, unul dintre primii oameni care au înființat livezi de macadamia, a trecut la ciocan și nicovală. De fapt, pe parcursul unei perioade de peste 50 de ani, el a spart circa opt milioane de nuci cu aceste unelte simple, deoarece primele mașinării inventate n-au fost foarte eficiente, căci zdrobeau și sâmburele. Cu timpul, însă, s-au construit mașini mai performante. O altă problemă întâmpinată a fost legată de înmulțirea arborilor macadamia. Odată sădite, nucile de soi bun produceau adesea arbori de slabă calitate. Nici prin altoire nu s-au obținut rezultate deosebite. Din cauza acestor obstacole, cultivarea arborilor în scop comercial a stagnat, cel puțin până la intervenția hawaiienilor, care au adus inovații uluitoare în tehnicile de cultivare. Drept urmare, în scurt timp ei au reușit să dețină 90% din producția mondială de nuci macadamia. Până la urmă, aceste nuci au ajuns să fie numite nuci hawaiiene. În anii ’60 ai secolului trecut, cultivatorii australieni au început să privească cu seriozitate cultivarea în scop comercial a arborilor macadamia, aplicând tehnicile învățate în Hawaii. Industria locală a înflorit atât de mult, încât în prezent Australia deține circa 50% din producția mondială de nuci macadamia. Arborii se cultivă și în Africa, America Centrală și Asia.

Utilitate

În afara aromei pline, untoase, conținutul de ulei al nucilor macadamia – în mare parte ulei mononesaturat, adică grăsimi sănătoase – depășește adesea 72%. De fapt, dintre toate nucile bogate în ulei, nuca macadamia conține cea mai mare cantitate de ulei. Potrivit unor studii recente, consumul moderat de nuci macadamia reduce nivelul colesterolului LDL (colesterol dăunător) și al trigliceridelor, contribuind totodată la combaterea hipertensiunii. Nucile macadamia sunt deosebit de apreciate în bomboane de ciocolată, în fursecuri sau în înghețată. Unii le preferă prăjite și sărate, alții, crude. ”Datorită aromei unice și delicate, frăgezimii și culorii ei ca a untului, nuca macadamia e considerată una dintre cele mai fine nuci. Nu este de mirare că ea reprezintă produsul agricol australian de cel mai mare suces.” <references/Revista Chronica Horticulturae>

Energie electrică din coji de macadamia

Cojile nucilor macadamia, de duritatea pietrei, au o valoare calorică aproape egală cu cea a lignitului. De aceea, o societate energetică australiană le folosește la generarea de curent electric nu doar pentru uzina în sine, ci și pentru rețeaua electrică locală. Acesta este primul proiect australian de transformare a deșeurilor în energie. Se preconizează că productivitatea uzinei va crește pe măsură ce tot mai mulți cultivatori vor furniza „combustibilul” necesar.

Legături externe

• horticulturefortomorrow.com.au
• Societatea australiană Macadamia

Strop cu strop

Povestea asta este pentru cei ce nu se mai ajung cu banii.

Și este ceva ce știe toată lumea, dar care uneori ne scapă.

Proverbul românesc e clar, strop cu strop se face marea mare. 

Cu alte cuvinte trebuie să fii atent la fiecare strop. Problema cea grea fiind să decizi cît de atent să fii pentru că dacă ești prea atent, dai în cealaltă extremă. Aici îi pot da exemple pe cei doi bunici ai mei. Amîndoi oameni din popor, săraci, trecuți prin multe, printre care și două războaie mondiale.  Cel din partea mamei, a fost mai atent, nu a căzut în extremă, și îmi aduc aminte de o poveste despre cum nu mai socoteai și ultimele boabe la culesul recoltei. Povestea poate fi auzită aici. (urmează să o pun undeva online). Cel din partea tatălui, probabil mai lovit de sărăcie a atins extrema și am nenumărate exemple, cur ar fi adunatul oricărei sîrme sau șurub de pe drum, sau chiar mîncatul unui covrig găsit pe drum în praf, sau mîncatul unui copan, din porția de mîncare rămasă prea mult timp nemîncată, și care începuse să fermenteze.

-Cum adică să dau carnea la cîine?  

Lui i-am și dedicat o poveste numită Avarul. Dar cireașa de pe tort a acestei povești este cea cu bicicleta nouă nouleață, 

Ajuns și eu acum aproape la vîrsta bunicilor, stau și mă întreb dacă le-am călcat pe urme. Pe undeva da, pentru că nu arunc nimic dacă am unde să ghivozesc gunoiul, și există probabilitatea că îmi va trebui. Dar nu am ajuns încă să mănînc din drum, sau alimente alterate. Pe de altă parte, mai risipesc cînd am chef să risipesc, sau la polul opus pierd prea mult economisind ceva care nu se merită.

Oricum, povestea de azi este un mic detaliu care demonstrează cum se face diferența. 

Povestea este efectiv despre stropi. Stropi de apă de la boilerul/hidroforul din baie. După o intervenție la un conector, la care de lene nu am mai pus nimic pentru a etanșa, a rămas un por care permitea un strop la cîteva minute. Nimic dezastruos, dar care ar fi udat preșul pentru că se aduna vreo cană pînă a doua zi. Am pus un recipient de plastic de vreun litru și am amînat reparația cu speranța că oxidarea sau depunerea de calcar va astupa porul. Și da, deși inițial trebuia să arunc apa la două trei zile, în timp nu a mai fost necesar. Evaporarea compensa aportul. Dar de picurat, picură și acum după vreo jumătate de an. E drept că e atît de puțin că pot ignora. Ceea ce am și făcut luna trecută cînd am vopsit în baie și mă încurca cutia aia de iaurt. Cei cîțiva stropi se scurgeau la vale dar dîra se usca înainte de a ajunge la preș. Am lăsat așa, și după o vreme dîra s-a scurtat, după cum era de așteptat. Practic dîra a dispărut, pentru că pînă vine noul strop, precedentul se usucă. Dar de curiozitate, am pus cutia pentru a vedea dacă și în cutie se va usca de la un strop la altul, sau se va aduna ceva. Era evident că în cutie ventilația va fi mai redusă, deci posibil ca pata de umezeală să se mentină mai mult, dar pata de pe ciment oricum avea o suprafață mult mai mică decît fundul cutiei, deci am presupus că se va usca oricum. Dar, surpriză, acum, după cîteva zile, decid să mă uit, și văd în cutie cam jumătate de ceașcă de apă. Deci simpla prezență a pereților cutiei a permis apei să se acumuleze. Sigur e și ventilația, dar văzînd cantitatea, presupun că pereții au contribuit mai mult pentru că nu a permis stropului să se împrăștie fin pe o suprafață mult mai mare. 

Morala, orice detaliu cît de mic ar fi, face diferența.