Miracole și conspirații.

Fiecare persoană are dreptul să se dedice cu dăruire pasiunilor proprii. Unele pasiuni sînt mai comune precum cea pentru fotbal, colecționarea, sau mai recent calculatoarele sau doar jocul pe ele. Altele sînt mai rar întîlnite, respectivii pasionați fiind catalogați drept... ciudați.

Două dintre pasiunile comune sînt și extazierea în fața "miracolelor", sau a conspirațiilor. De fapt pasionații de  conspirații nu se extaziază efectiv, ci doar propovăduiesc diverse conspirații, dar o fac cu un oarecare extaz.

"Orice tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebita de magie..." Arthur C. Clarke Dar în prezent, cu actualul avans științific și tehnologic miracolele sînt cam rare, așa că mulți dintre noi încercăm să umplem golul inventînd miracole. Totul este în regulă atît timp cît fantezia este prezentată ca fantezie, ficțiune. De asemeni, este acceptabil dacă cei căzuți în păcatul acesta sînt oameni nu tocmai dotați intelectual. De exemplu taică-meu citind în copilărie cartea "Casa cu 500 de etaje" a rămas cu convingerea că în America această clădire există. Deși el nu este complet oligofren, are doar momente, după cum se vede, nu am reușit să îi schimb opinia nici după ce am găsit cartea la anticariat și i-am adus-o ca să îi demonstez că e doar un roman științifico fantastic. Dar el măcar nu a apucat decît patru clase de primară și alea în timpul războiului așa că este o oarecare scuză.

Astăzi cu accesul facil la comunicație și informație, surprinzător, astfel de mituri se înmulțesc în loc să dispară. Eu, credul din fire m-am lăsat o vreme prostit de unele știri sau informații false, pentru că veneau de la persoane sau surse cu credibilitate. E drept, uneori nu putem discerne între realitate și ficțiune, pentru că nu mai e suficient doar să știi să citești. Dar din dorința omului de a vedea miracole, și cea a ziariștilor de a cîștiga o pîine ușoară, se propagă atît de multă fantezie prezentată ca realitate încît am căzut în cealaltă extremă. Nu mai cred nimic fără probe concrete, ba mai mult dau și în fibrilații cînd văd scorneli evidente precum motorul care funcționează doar cu apă, care evident este pus sub obroc de conspirația petroliștilor și a fabricanților de autoturisme.

Să nu se creadă cumva că pretind că totul în lume e corect și chiar nu există conspirații. Ele există de la nivelul de administrator de bloc sau primar de cătun pînă la cel mai înalt nivel. Dar ele se numesc șmenuri, sau  luptă pentru supremație, mai mult sau mai puțin pe față. Conspiraționiștii cei mai cunoscuți, francmasonii, vai vai ce secrete, ce de-a conspirații. Dar dacă zici mai concret, zidarii liberi, sau dacă te uiți că orice ghildă sau  breaslă își apăra propriul interes, și mai studiezi istorie, vei găsi că există povești mai interesante și în alte categorii de meseriași nu doar între masoni sau destupați la minte... ăăă, illuminati.

OK, OK, dar care e problema mea? Păi problema mea că noi ca societate pierdem vremea cu astfel de povești în loc să folosim acel timp într-un mod mai util. De exemplu în loc să ne căinăm că miraculosul motor care funcționează cu apă a fost dat la dos, putem promova o tehnologie care deja există dar pe care o ignorăm. E drept nu aduce o ecenomie de 100% în toate domeniile energetice, ci doar de 90 sau doar 50 de procente și doar la iluminat. Un bec de 9 sau 11 W cu leduri luminează cît unul de 100W cu incandescență, e drept, costă de 3 sau de zece ori mai mult, dar economia adusă în 300 de ore cel mult, amortizează cheltuiala, iar apoi aduce doar economie, imensă. Romania are un consum instant de cca 7 GW între 6 și ceva peste 8,          http://pro.sistemulenergetic.com/statistics/show_graph/2015/11/30/0/0/2015/12/18/23/59.

Iluminatul suge undeva pe la 15 procente. Evident nu totul e pe incandescență, poate majoritar e neon, deci reducerea nu ar fi de 90 ci poate de 40 de procente, dar oricum se reduce consumul național cu 5 procente.La viteză estimez că înseamnă juma de miliard de euro anual. 

Și ăsta e doar un exemplu. Ledurile sînt un mic miracol, dar ca el sînt multe altele cu care putem pierde vremea util.

Acest articol a fost provocat de remarca unui amic, confrate de FB cu ocazia morții unui mason italian la 96 de ani. "Asta imi confirma mai vechile convingeri ca pentru elite, monarhi, fosti presedinti sau masoni exista leacuri si tratamente miraculoase" Această afirmație este doar o inocentă opinie personală, dar este născută din aceeași plămădeală cu adevăratele aberații precum motorul cu apă. 

Hai să o analizăm un pic la rece. E exclus ca vreun călugăr în vîrf de munte, sau o echipă de creieroși într-un centru universitar să descopere vreun tratament foarte eficient? Nu văd de ce ar fi exclus. Este exclus ca ei să dorească să își vîndă produsul pe un preț mai bun? Așa cum orice cioban vrea să își dea brinza pe cel mai bun preț? Nu e exclus. Deci nu neg posibilitatea exclusivismului pentru elite. Dar, ia sa vedem statistici. Italia e pe locul doi ca speranță de viață. România e cam pe ultimul loc, și cu toate astea văd în jur destui care bat spre 90. Deci orice român de 90 e cam pe la aceeași performanță de vîrstă ca italianul cu pricina. Să-i bănuiesc de masonerie, sau să accept realitatea statistică că mulți oameni trec de 90 chiar dacă trăiesc în condiții de viață cu mult inferioare elitelor de oriunde? Evident tratamente miraculoase există, lista e mare. Eu zic că și banala dializă sau un transplant de rinichi este ceva miraculos, sau omiprezenta insulină, ca să nu mai vorbim de transplantul de inimă sau chiar inimi artificiale. Evident nu tot pîrlitul are acces la ele, așa cum nu are acces la hoteluri de 5 stele sau avion privat. Dar asta e simpla economie de piață cu rechini și baboi, nu conspirații cu tratamente miraculoase ascunse în seifuri. 

 Ca și la exemplul cu tehnologia unde am menționat ledul, menționez și aici ceva miraculos, produsul apicol, în special mierea și propolisul. Aplicații nenumărate, dintre care eu știu doar cîteva. De exemplu banala arsură de care avem parte noi toți cei neatenți. Mierea este absolut miraculoasă în cazul arsurilor. Cea de gradul întîi pur și simplu trece în cîteva minute dacă aplici miere pe locul afectat. Ești scutit de multe ore sau zile de disconfort major. La gradul doi nu mai rezolvă rapid si complet dar efectul este la fel de eficient si binevenit. Literatura de specialitate menționează și gradele mai avansate, dar am fost ferit de șansa de a le testa. 

Deci în loc de a visa la tratemente ascunse în seifurile masone mai bine am folosi timpul respectiv pentru a ne documenta în legătură cu aceste tratamente la îndemîna oricui, și evident de a le promova. Fără o bună documentare sîntem pierduți. De exemplu citești acest articol cumperi miere de la colțu străzii, păstrezi o parte în dulăpiorul cu medicamente, o folosești cînd te arzi... și nimic, nici un efect. Evident, dacă mierea este cea comercială, prelucrată pentru a fi estetică adică lichidă, probabil va fi doar îndulcitor nu și medicament. Prin tratamentul termic sau alte tratamente, principiile active sînt distruse. De aia e necesar să fii documentat, și să cauți apicultori de încredere care lasă mierea curată și nu o alterează din dorința unui profit sporit. Dar apicultorul trebuie ajutat ca să își poată permite producție onestă. diacuție lungă. Și ăsta e doar un capitol, unul din cele cunoscute de mine. Ele cu siguranță sînt multe altele. Dar dacă noi stăm și visăm la conspirații și alte alea, aceste mici miracole vor rămîne ascunse de conspirația propriei noastre ignoranțe.

Passmark

Omu de cînd e om, tre să se întreacă cu vecinu..
-A mea e mai mare!
-Ba a mea e!!

Și la unele te uiți și vezi că e mai mare, la casă, la grădină, la pleată sau mai știu eu ce. Altele nu se văd că sînt mai dosite, așa cum ar fi cilindreea la mașină, și atunci ca să se știe, avea etichetă. Dacia 1300 era mai tare decît 1100, apoi mai era 1310, 1340 sau cine mai știe care.  Pe Mercedes sau Lamborghini nu scria, da se știa ce și cum.

La început și la calculatoare era simplu. Aveai procesor 386 era mai tare decît 286. Și mai era și frecvența, mai mulți megaherți, mai tare procesoru. Da na că au apărut arhitecturi diferite, care e mai tare?, Intel, Amd, sau Cyrix? Dezbateri lungi pe vremuri.. Între timp problema a devenit și mai complicată la plăcile video cu denumiri și coduri complexe de numa cei versați știau ce și cum. Și profanul, neștiind, uneori plătea o căpiță de bani pentru o placă mai slabă decît altele ieftine, dar de care nu știa.

Din fericire, există programe de evaluare a performanței, benchmark, banc de test, care evaluează destul de bine performanța, oferind oricui o idee în ceea ce privește raportul preț performanță. Eu m-am cam orientat mereu pe preț neavînd nevoie de performanță. Cînd mi-a trebuit o placă grafică mai răsărită, m-am documentat, și am decis ce se merita pentru mine. Dar ciudat, la magazine cînd ziceam de benchmark se uitau la mine cruciș. Neavînd pe stoc ce voiam eu încercau să îmi bage pe gît ce aveau acolo. Acu chiar nu știu dacă chiar nu aveau idee despre ce vorbesc, sau o făceau pe proștii. După față păreau sincer neștiutori.

Și realmente chiar și restul lumii cu care mai discut de calculatoare nu prea se bazează pe benchmark. Eu personal m-am împăcat bine cu Performance test de la Passmark, ajuns acum la versiunea 8.

Programul este shareware, poate fi folosit gratis o lună, după care costă, dar oricum nu îți este necesar decît cîteva minute pînă îți testezi sistemul, eventual peste cîteva luni ca să vezi cît îți fură din performanțe un sistem de operare încărcat. Dar chiar și expirat poți testa sistemul, dar nu poți salva rezultatul, salvare inutilă, din moment ce uploadul pe situl lor tot o salvare e.

M-am jucat frecvent cu programul asta, testîndu-mi sistemul cînd îl înnoiam, sau pe cele ale celor care mai aveau nevoie sa îi ajut cu ceva la calculatorul lor. Ar fi interesant să văd evoluția calculatoarelor mele, dar cine știe pe unde sînt îngropate în arhive rezultatele salvate.

Oricum, am aici rezultatul vechiului meu sistem,
http://www.passmark.com/baselines/V8/display.php?id=50227715815
și al celui nou cu care tocmai m-am pricopsit.
http://www.passmark.com/baselines/V8/display.php?id=50286128824

Diferența e vizibilă, la cel vechi atinge o stea doar grafica 3D, pentru că placa video e luată acum doi ani, și hardul cu două stele pentru că e SSD luat anul ăsta.



cel nou, care e de fapt SH că e vechi de vreo doi ani jumate, nu are nimic sub 3 stele



Testează-ți și tu sistemul ca să vezi unde stai. Și dacă vrei ceva nou, un upgrade ceva, vezi pe listele lor cam ce performanțe au diversele plăci, procesoare, memorii sau harduri și poți decide în cunoștință de cauză și nu mai ești la mîna vînzătorului.

---

Șase ani mai tîrziu, noul meu vechi sistem este pe ducă. Placa grafică i-a murit și l-am cîrpit cu placa de la vechiul sistem. Apoi a părut că a sucombat definitiv, dar era doar praf la memorii, Recent însă dă alte semne de anchiloză. Uneori doar rămîne înfipt, și nu trece de bios. La opt ani e de presupus că e depășit, deși în afară de ceva sughițuri nu pare nimic grav. Oricum, chiar cu memoria dublată, performanța lasă de dorit, deci iată un nou test complet salvat aici pentru arhivă.

https://www.passmark.com/baselines/V10/display.php?id=136094100723

Surprinzător. Sistemul mai nou pe general e cotat mai slab decît cel vechi. Placa grafică e ca și inexistentă, motiv pentru care probabil duce totalul în jos. Ciudat, văd că la testul precedent am notat că nimic nu e sub trei stele. Acum nu mai e așa, în afară de grafica 2d, nimic nu e peste 3. Probabil quantumul stelelor a fost ajustat la nivelul general de performanțe. Probabil trebuia să salvez rezultatele offline pentru a avea o idee mai precisă. 

 

 

---

Cîteva luni și mai tîrziu, deși sistemul aflat în cîrje, nu a cedat definitiv, puțin forțat de niște decizii nefericite am cumpărat unul nou. Placa grafică destul de mediocră, pentru că nu mă arunc la jocuri complexe, dar și pentru că în clipa asta asta, ceea ce îmi doream, ceva de trei ori mai puternic, pe piața noastră, costă dublu decît prețul inițial. În fine, mai jos este ratingul noii jucării.

https://www.passmark.com/baselines/V10/display.php?id=138109827214

Amuzant, sub win8, scorul a ieșit cu 900 de puncte mai sus. Iar sub windows10, versiune de test, cu doar 600 mai mult. Înainte rezultatele multiple parcă erau mai stabile.

https://www.passmark.com/baselines/V10/display.php?id=144542429717

Un an sau doi mai tîrziu, același calculator de mai sus, dar cu o placă de două ori mai rapidă, încă vreo 200 de puncte plus. 

Te pui cu dracu?

Ma pot lăuda că am reflexe foarte bune, şi mă refer la lucrul în bucătărie. În decursul a vreo trei decenii am mai spart şi eu vreo cîteva zeci de borcane şi vreo trei farfurii. probabil şi pentru că mă mocăi şi nu las viteza să mă saboteze, dar şi pentru că dacă se întîmplă să scap ceva din mînă, reflexul funcţionează şi reuşesc să prind ce am scăpat. Recordul e cînd am dat cu cotul un borcan de pe marginea mesei, şi cu toate că se dusese în spatele meu, deci nu îl mai vedeam, plus că trebuia recuperată şi distanţa dintre cot şi mînă, am prins borcanul instant.

Mărturie stau polonicul şi cana de ceai, singurele emailate din bucătăria mea, obiecte veterane dar cu emailul intact. Apropo de cana de ceai, eu folosesc una de un litru, ca să ajungă, şi beau doar ceai nu şi apă, pt că e de preferat să fie fiartă apa, şi dacă tot e fiartă nu strică să aibă gust de mentă, sunătoare sau chiar de coada şoricelului. Acu vreo două decenii trebuind să mă mut pentru o vreme în alt oraş, mi-am luat şi o cană nouă ca să fiu pregătit la noua locaţie. Aia veche era destul de îmbîcsită. Şi deşi o luasem cu cîteva zile înainte de plecare nu am folosit-o, aşa din dorinţa infantilă ca acolo să fie cu adevărat nouă, nefolosită măcar o dată.

Apare cumnată-mea, (prima dintre ele, că am avut vreo trei, din care a rămas una) şi nu mai ştiu de ce, se apucă ea să spele cana, ori o folosise, că deh cănile de ceramică folosite uzual nu îi mai erau pe plac acum, ori aşa că nu avea ce face şi trebuia să spele o cană care nu avea nici mai mică nevoie să fie spălată. Lovit de o premoniţie neagră mă strepezesc.

-Ce ţi-a căşunat pe cana mea, las-o acolo că nu vreau sa beau din ea ciobită. E bun el fieru în organism, dar din spanac nu din rugină.
-Lasă bă că nu ţi-o sparg.
Ce să las, că eram convins că plec cu cana ciobită, dar ce era să fac, dacă mă întindeam să i-o iau, era vina mea că i-am dat peste mînă. Resemnat, aştept deznodămîntul. Şi exact ca în bancul cu pisica spălată la maşină, nu a murit la spălat, a murit la stors. Termină ea de spălat, şi se întinde să o agaţe într-unul din cîrligele de sub un raft, cîrlige dedicate agăţării cănilor, polonicului şi a tot ce se poate agăţa în bucătărie. Dau să răsuflu uşurat dar nu apuc să expir tot, că deşi ţinea cana cu ambele mîini începe să îi fugă dintr-o mînă în alta şi  bineînţeles a făcut asta pînă a dat-o de ciment. Şi uite aşa în următorii ani nu am avut lipsă de fier în organism. Am mai avut ceva căni de atunci şi nu am reuşit să fac ce a făcut ea din prima.

Dar ieri mi-a dat dracu şi mie peste mînă. În mînă aveam nu o cană ci un ou. Nici de-astea nu am scăpat din mînă deşi am mai spart cîteva, că deh, îs ouă. Ieri le manevram cu grijă neştiind dacă sînt solide şi le pot apuca zdravăn, sau din alea care sparg cind se aşează o muscă pe ele. Şi na că unul era prea lucios, alunecă şi reflexul acţionează, dar degetele prea lente nu îl prind ci îi fac doar vînt la un metru mai încolo. Şi noroc, cade exact pe un burete. Am două aruncate pe jos, unul lîngă masă, unul lîngă chiuvetă. Burete mare rotund folosit la taburet în mod normal, dar acum pe jos, că am un călcîi care bagă proteste cînd e rece. Buf oul pe burete şi nu se sparge.

-Ha drace na că nu ţi-a mers! exclam eu în sinea mea bucuros de bafta avută. Dar bucuria a fost de scurtă durată, cam o zecime de secundă cît i-a trebuit oului să sară şi să aterizeze juma de metru mai încolo, pe ciment, exact lîngă covor. Mda, te pui cu dracu? dacă tu vrei să faci omleta pe masă şi el vrea să o faci sub masă, sub masă o faci.

Şi totuşi tot ce zboară se mănîncă.

Contrar voinţei mele am ajuns în rîndul lumii, ei măcar dintr-un punct de vedere, cel de a ieşi din casă doar pentru a ieşi, nu cu treabă. De cînd mă ştiu, vecinii mă tot pisează cu remarca:
-Gata plimbarea? gata? cînd trec pe lîngă  băncile din faţa blocului.
-Nu e gata pentru că nu am fost la plimbare, sau alt răspuns mai frecvent era, care plimbare? mă ştii să fi ieşit eu vreodată la plimbare? Au trecut decenii şi nici unul din vecini nu a venit creativ cu vreun alt dialog. Acu na, ies la plimbare da' e frig şi băncile sînt goale şi nu am şi eu satisfacţia de a răspunde cinstit
-Da e gata.

Oricum, povestea era despre zburătoare, nu despre plimbătoare, şi prima fază a fost prin vară cînd un amic de prin alte zări a venit în vizită, şi evident am ieşit cu el pe faleză. Dunărea scăzută rău, de se vedeau nişte insuliţe aproape de malul opus. Pe insuliţe o mulţime de pete albe. Distanţă mare, vreo juma de kilometru, nu prea puteam distinge ce sînt petele alea. O întîmplare veche, probabil, din subconştient îmi sugerează că ar fi pietre.

-Cred că sînt pietre.
-Probabil.
-Dar ce fel de pietre atît de albe, şi de unde să fie că alea sînt aluviuni, deci nu poate fi decît nisip acolo, cel mult pietriş.
-Cine ştie.

Şi dialogul a cotit pe alte coclauri. La întoarcere amicul exclamă.
-Pietrele au dispărut, nu mai e nici una. Şi brusc mă trezesc.
-Ha, am priceput, pietrele aveau aripi, şi au zburat. Chiar aşa era, pietrele erau de fapt pescăruşi.

Azi cobor pe faleză, singur, şi fiind prea soare mă opresc la umbra unui copac încă înfrunzit şi pierd vremea privind trei pescăruşi plutind aproape de mal, la vreo 15-20 de metri distanţă. După mine coboară şi un cuplu de pensionari.

-Uite, aia-i raţă zice ea.
-Nu-i raţă zice el, şi ce mai spune nu înţeleg pentru că vorbea mai încet. Mai schimbă ei două vorbe în timp ce se depărtau, după care ea exclamă,
-Oare unde sînt răţuştele? O fi vorbit de producţia lor de măcănitoare sau de puii raţei la care se uita? Deşi se depărtaseră şi chiar nu se mai auzea nimic din ce spunea el, aud ce zice ea pe ton convins.
-Şi totuşi eu zic că aia este raţă.

N-am prea priceput eu la care dintre cei trei pescăruşi se uita, pentru că spunea clar raţă şi nu raţe, şi nici nu am văzut vreunul dintre pescăruşi să se zburlească ofensat. Eu dacă aş fi fost pescăruş as fi fost jignit la culme de apelativul raţă. Se ştie clar, numele de animale domestice sînt de regulă folosite drept insulte grave, măgar, porc, bou, vită (eventual încălţată), sau mai blînde, oaie, găină, gîscă, curcă (ce se uită-n lemne). Numele de animale sălbatice sînt cu conotaţii pozitive, leu, vultur, porumbel. Ei mai sînt şi excepţii precum cioara, sau vrabia cea de mălai visătoare, dar regula rămîne.

Apa trece pietrele rămîn, adică pensionarii au trecut, pescăruşii au rămas calmi ciugulind din cînd în cînd ceva de pe apă, zicînd probabil în sinea lor.
-Măi femeie mă doare fix în linia de pescaj că îmi zici tu raţă.
Dar oricît de impasibil a rămas pescăruşul, mai impasibilă a rămas regula că totuşi, orice zboară se mănîncă şi orice pluteşte este raţă.

...
(paranteză) Apropo de pietre. Acu vreo trei decenii, un pictor, dator lu taică-meu a venit şi ne-a pictat baia bucătăria şi holurile. Nea Vasile era chiar bun la copaci. Răsfirînd rapid verdele cu pensula pe perete, copacul apărea din neant fără efort. Şi apa arăta bine, poate şi lebăda, (era un peisaj de ceva deltă în baie)
dar pescarul din barcă arăta cam aiurea. Şi mai erau ici şi colo ceva chestii negre cu glazură albă. Păreau ceva, nu ştiu ce, de pe care nu se topise zăpada. Îi tot lăudasem şi eu şi restul lumii opera, dar acum mă uitam şi mă uitam şi nu pricepeam ce e cu savarinele alea în deltă, că baligi cu frişcă nu puteau fi.

-Ce sînt alea? Întreb eu candid.
-Pietre.

Eu mă luminez, el se întunecă insultat în mîndria lui de pictor. Ce să fac dacă pensula lui nu era cu gradient ca asta din photoshop, şi partea umbrită a pietrei era prea neagră în timp ce aia însorită era prea albă şi fără trecere de la o culoare la alta.
Asta e, fiecare cu părerea lui. Părerea mea iniţială era că dacă e albă e zăpadă, părerea dînsei e că dacă pluteşte pe apă e raţă.

Actualizare ulterioară.

Și totuși sînt și rațe pe acolo. Locuiesc de juma de secol la o aruncătură de băț de Dunăre, și nu rețin să fi văzut rațe sălbatice  în zona asta. E drept, nici nu prea îmi făceam eu drum pe faleză. Da în ultima lună fusesem zilnic, și nu le remarcasem. La vreo săptămînă după ce trăsesem cu urechea la dialogul de mai sus, văd eu de departe, de pe faleza superioară niște puncte negre pe apă. Băi să vezi că alea-s rațe, îmi zic, și stau cu ochii pe ele pînă ajung aproape și mă conving că așa e. Ba una mai și măcăne un pic, ca să mă convingă pe deplin. Și de atunci, la două trei zile le văd în zonă. uneori doar cîteva, alteori mai multe, peste două duzini.

Zucky tremura.

Am primit pe FB link spre un articol în care scria cum că FB tremură de spaima competitorilor, şi cum erau acolo şi ceva exagerări, nu am dat crezare.

E vorba de o platformă asemănătoare cu FB, dar care plăteşte utilizatorii pentru conţinutul generat. Nu cred că poate ajunge la dimensiunile FB, dar de curiozitate m-am înscris, şi pentru că înscrierea nu e la liber ci cu invitaţie am trimis linkul la un amic pe chatul FB. Şi mesajul a fost blocat.  Deci nu chiar totul din acel articol era exagerat.

Nu cred că e mare sfîrîială, dar pentru mîrlănia cu cenzura, voi recomanda platforma competitoare. Mai jos este link prin care te poţi înscrie. Nu te poţi înscrie la liber, este necesar acest link, sau invitaţie.

https://www.tsu.co/ehomba

Născuţi azi.

Folosesc IMDB de o veşnicie, şi deasemeni am mai remarcat lista cu actori sau celebrităţi născuţi în ziua curentă.

Dar azi îmi sare în ochi ceva.
Ce e greşit în poza asta?

Born Today cumva?

Născuţi azi?

Poate trebuia this day? În această zi? 

Acu nu ştiu, engleza mea nu e grozavă, ba e chiar groaznică, conform unui american, care a fost onest cu mine. Dar am verificat în Oxford Dictionary, http://www.oxforddictionaries.com/definition/english/today, şi zice clar, today e în cursul zilei de azi. A evoluat cumva engleza prea repede şi a rămas dicţionarul neactualizat? Sau cei de la IMDB fac outsourcing în India pentru editare şi corectură?

E cineva mai tare la engleză care să îmi confirme sau infirme observaţia?

Am pus-o, mi-am luat smartphone.

Cea mai purtată glumă în legătură cu acest gizmo cred că este dumbphone. Nu eram de acord cu gluma, şi înclinam mai mult pe ideea de utilizator nătîng. Azi na că nătărăul sînt chiar eu.

Deşi genul ăsta de jucării sînt de ani buni pe piaţă, avînd în vedere că nu pot face nimic pe ele ce nu pot face pe calculator mai bine şi mobilitatea nu îmi e necesară, nu mi-am irosit resursele cu aşa ceva. Dar na că preţurile au devenit umane, şi după ce anul trecut am decis că totuşi se merită să scap de bîzîiala compului cînd citesc, deci tableta se justifică, anul ăsta m-am potcovit şi cu smartphone. Chiar nu îmi trebuia, dar din diverse motive mărunte, cum ar fi necesitatea de a trece la un tip de abonament mai avantajos, sau dorinţa de a mă juca cu GPSul, ori de a nu rămîne chiar atît de în urmă la capitolul ăsta, plus că acumulatorul la loialul Huawei dădea semne de oboseală, am decis să mă las păcălit de aparenta ofertă cu ocazia schimbării abonamentului.

Cel mai agasant este faptul că nu se prea lipeşte de mînă. Acel model de Huawei, oferit gratis, mult hulit de multă lume, pe lîngă multe alte calităţi are o textură ciudată, aparenţă de pluş foarte fin, dar care dă o aderenţă foarte bună. Tot ce am luat în mînă cînd căutam un model potrivit era din plastic lucios cu un design cred că făcut special pentru a fugi din mînă, uite-aşa ca să mai dai bani şi pe o husă de protecţie. Na că n-am chef să îi iau. Oricum e mai mult pe post de fix decît mobil.

Dar nici cum lucrează touchscreenul nu e un motiv de bucurie. Cei cu degete fine, poate sînt mai fericiţi, dar eu cu lopeţile mele de ţăran numa de scris pe touchscreen nu sînt făcut. Dar ca să o zicem pe aia dreaptă, oricît oi fi eu de năting, mai sînt şi chestii inacceptabile pentru un "instrument deştept". Ok, înţeleg, cînd sînt înghesuite cîteva butoane pe centimetrul pătrat tre să ai dexteritate, dar cînd butonul e lat cît ecranul şi înalt de un centimetru ar trebui să nu fie probleme. Dar ca un făcut, cînd trebuie să o ia repede, nici nu reacţionează, chit că insist iar şi iar, dar cînd nu trebuie se duce nene, se duce. Aşa se face că mai dau telefoane involuntare. O data s-a întîmplat pe la cinci dimineaţa.

Dar acu vreo două zile s-a întămplat chiar ilogic, paranormal. Apăs eu pe butonul minuscul pentru lista de apeluri recente, dar ca un făcut apare agenda, deşi butonul ei este destul de mare şi la destulă distanţă. Asta e, am zis, sînt nătîng. Şi culmea nu stiu cum fac şi reuşesc ca în loc să dau înapoi, ating ecranul şi face dial. Am deja experienţă la anulat, aşa că apăs repede, o dată de două ori, de trei ori, pe butonul lat, roşu şi în fine se anulează apelul, dar se închide şi ecranul. Mă futu-i economizorul, deşi tot setez să se închidă la un minut, tot se inchide în două trei secunde de nu mai văd ce învîrte el acolo. Cu ecranul negru, dar el tot suna ceva. Mă să fie doar anulasem. Apăs în disperare pe power, se deschide se închide, mă sună cineva. Văd cine e, răspund.

-Bună, te-am sunat cumva acum cîteva secunde?
-Da.
-Scuze, de fapt telefonu meu deştept s-a băgat în seamă...
-Aaa, nu-i nimic.
-Scuze încă o dată, bye.
-Bye.

Iată şi mărturia.

Ce speedy Gonzales sînt eu, într-un singur minut am trei apeluri, două date şi unul primit.

Oricum, ideea e clară, se văd două apeluri trimise, şi ok sînt eu bulumac la deşte şi se întîmplă să dau click în loc de drag, dar cum de au plecat două apeluri la o singură atingere? Pentru că după ce pleacă primul apel apare ecranul apelului unde am dat anulare apoi logic era sa apara lista de apeluri recente, nu agenda ca să pot fi bănuit că am dat click iar. Evident al doilea apel trimis este către un contact ce se află doar în agendă.

În fine, mi-a trebuit smartphone, acu mă scarpin, în touchscreen.

A avea sau a nu avea. (bani, timp, sau mai ştiu eu ce...)

Cu toții ne lamentăm, sau poate nu chiar toți, or mai fi unii care nu pierd timpul cu văicăreli. Dar cert e că majoritatea o facem, și încă des.

Cea mai frecventă lamentare este...
-Nu am bani. A doua din top...
-Nu am timp.

Sau o fi invers? Chiar nu am făcut nici o statistică, am zis așa la plesneală, la intuiţie. Dar oricum nu contează, cele două fiind cam echivalente, time is money, nu?

Hai s-o vedem p-aia cu timpul. Cum adică nu ai timp? Ai exact acelaşi timp pe care îl are orice om sau fiinţă vie de pe Terra, 24 de ore zilnic, 365 de zile şi vreun sfert anual. De ce să te plîngi cînd ai ceva exact cît are şi restul lumii. Te poţi lamenta că nu ai tot atîţia centimetri ca vecinul, (în inălţime, sau isteţime ori prin alte părţi), sau poate degete, ochi ori membre dacă ai lipsă la inventar. Oricum te lamentezi de pomană, dar măcar ai dreptate. Dar să te plîngi că nu ai timp e ca şi cum te-ai plînge că nu ai aripi, sau coadă, eventual trompă. Nici un om nu are din astea, de ce ai avea tocmai tu? Ei, drept îi că unii au coadă, dar crede-mă, nu sînt tocmai fericiţi pe tema asta.

Da, mai sînt cazuri, nu tocmai rare, cancere, ciroze, boli genetice sau alte minunăţii la care doctorul te anunţă că ţi-e sorocul aproape. Da, atunci nu prea mai ai timp, nu cît restul lumii. Dar nu e vorba de cazuri speciale aici.

Aici e vorba de drămuirea timpului, de organizarea lui, de acordarea de priorităţi. Nu poţi spune că nu ai avut timp să ştergi praful, să îţi ajuţi prietenii, sau să te joci cu copii, dar poţi spune că (pentru moment, poate) astea nu au fost în lista ta de priorităţi.

Şi acum cu banii. Nuambani este un sport naţional, dar ce zic eu, e mondial şi nu de azi de ieri. Amuzant la sportu ăsta e că e practicat cu precădere de cei cu vînă, mai ales la nivelul de bugete naţionale, şi mai ales cînd e vorba de chestii vitale.. hai să zic doar de învăţămînt.

Deci ce e banul ăsta? E vreo chestie divină precum sămînţa de dovleac, răsoare salată şi tot restu ce creşte sub soare? Că da, poţi spune că nu poţi face agricultură dacă nu ai sămînţă. Cîrcotaşii îmi vor spune de ciuperci cartofi viţă de vie sau alte alea...., dar hai să nu căutăm sămînţă de scandal semantic. Banul nu e ceva miraculos pe care îl pui în pămînt ca să crească ce vrei tu.. cînd vine ploaia. Banul e doar un mijloc de a îl convinge pe altul să facă în locul tău ceea ce tu nu poţi sau nu vrei să faci.

Ăia au autostrăzi, industrie sau case mari pentru că le-au făcut, pentru că au avut putere şi voinţă să le facă, nu pentru că au bani. (Că au prostit pe alţii să le facă, în unele cazuri... da, dar să nu ne legăm de detalii)

Deci corect este să spui "nu sînt în stare să " în loc de "nu am bani să..."

Ce este inginerul.

Initial povestile mele erau culese de peste gardul de lemn al bunicului, dar aceasta poveste este culeasa de dupa gardul de bitzi si cabluri optice.

Nu l-am citit de la sursa, ci mi-a fost pasat de un clasic in viata, pe numele lui Dan Micsa: 

care imi zice

"Cine e inginerii 
Textul următor este luat de pe defunctul site http://www.nasparau.com/.

Acolo, un băiat deştept din Cluj, pe care nu-l cunosc, scria la un moment dat nişte treburi interesante, acesta fiind probabil primul blog pe care l-am citit vreodată."

Acest text este un pamflet si trebuie tratat ca atare

A trecut ceva vreme de când un tip care-si extrage inspiratia si verva din plicul cu praf alb, raspunzând totodata la numele de “Gheorghe. Andrei Gheorghe”, declara ca inginerii nu pot fi considerati intelectuali. Suficienta vreme pentru a ma calma…
Din pacate, un recent articol de presa (când am sa gasesc referinta am sa o trec în aceasta paranteza) separa iar intelectualii de ingineri, cu precizia unei lopeti tâind o brazda într-o groapa de balegar. Autorii articolului spun, nici mai mult nici mai putin, ca PSD este un partid al inginerilor, pe când bravele noastre forte de dreapta ar fi predominant umaniste (cât pot fi de umanisti avocatii). Ma rog, afirmatia nu e atât de jignitoare pe cât este de falsa. Ce m-a enervat însa este ca in articol au fost grupate câteva pareri ale unor persoane suficient de cunoscute, niciunul având legatura cu profesia de inginer, care încercau sa explice aceasta polarizare.
Printre platitudini specific umaniste, s-a ridicat la suprafata (de fapt s-a ridicat mirosul) o caracterizare emisa de balena societatii civile românesti, Alina Muget Pipi-dipi.
O definitie concisa, emisa, probabil, între doua cotlete de porc: inginerii sunt tehnicienii lui Ceausescu. Sau cam asa ceva.
Deci inginerii nu sunt intelectuali, inginerii sunt PSD-isti, pentru ca de fapt ei sunt tehnicienii lui Ceausescu. În mod normal, aici ar trebui sa bag o tirada asupra utilitatii inginerului în societate, sa-i sugerez doamnei Pipi-dipi sa renunte la computerul pe care îsi scrie emanatiile (nu sunt sigur ca foloseste asa ceva, totusi), sau sa-i sugerez ca ar fi cu vreo doua sute de kilograme mai slaba daca ar merge pe jos în loc sa foloseasca masini sau alte mijloace de transport, sau ca în lipsa inginerilor ea ar trebui sa stea afara în frig, neîncapând pe gura pesterii… Dar nu vreau sa spun aceste lucruri, pentru ca sunt prea simtit.

În schimb, voi încerca sa explic hoardei umaniste ce creatura este inginerul.

Sa începem cu începutul…

Scoala generala si liceul

Foarte rar inginerul straluceste la învatatura, nu pentru ca nu ar avea materie cenusie deasupra gâtului, ci pentru ca nu suporta sa învete pe de rost texte si comentarii la limba româna, sau nume si ani la istorie. Asta nu înseamna ca uraste materiile respective – poate citi cu placere o carte, doar ca îl enerveaza notiunea de memorat.
Nici matematica nu-i place în mod deosebit, pentru ca inginerul nu e tâmpit. Totusi, materiile interesante, precum fizica (cu circuitele electronice mai ales), chimia (stiinta chestiilor care fac bum), sau informatica (echivalentul modern al magiei medievale) necesita matematica, asa ca nu are de ales si o va învata. Desi nu va avea mediile cele mai mari din clasa, viitorul inginer va avea satisfactia ca el este posesorul unor cunostinte si abilitati pe care colegii lui le vad inaccesibile, si în acelasi timp poate sa-si spuna linistit ca nu ar fi o mare problema pentru el sa exceleze la celelalte materii, doar ca nu vrea. El e cool.

Facultatea

Inginerul nu se streseaza foarte mult în facultate… desi are de mers la laboratoare si are de facut proiecte. Indiferent cât de stresant este programul si cât de duri sunt profesorii, viitorul inginer va gasi întotdeauna timp pentru distractie, socializare, sau pur si simplu pentru stat degeaba.
Pe când studentii celorlalte facultati sunt lipsiti de griji ca pasarea cerului, sau coplesiti de griji ca un animal ierbivor, viitorul inginer este echivalentul studentesc al animalului de prada: 90% din timp doarme si se joaca, dar în restul de 10% reuseste sa mobilizeze o impresionanta energie în scopul finalizarii unui proiect sau trecerii unui examen. Ziua sau noaptea nu conteaza pentru el, cu suficienta cafea sau Coca Cola la dispozitie. Dupa ce scopul a fost atins, reactorul energetic se stinge cu cantitati impresionante de etanol si programul lejer este adoptat din nou.

Locul de munca

Inginerul nu este un “workaholic”, dar va munci bine daca îi place ceea ce face sau daca este al dracului de bine platit. Nu este neaparat obsedat de bani (daca era s-ar fi facut economist sau avocat), dar nu-i place nici sa faca implozie intestinala. El va încerca, dar nu va reusi decât rar, sa mentina ritmul de viata din facultate, 90% frecat de menta, 10% efort intens. Al dracului patroni nu-l lasa. În general este un tip orientat, care daca vede ca meseria lui nu mai aduce suficiente fonduri la bugetul personal nu ezita sa se reprofileze. “Lipsa lui de cultura”, “incapacitatea lui de a comunica”, sau “gândirea lui de soarece de laborator” nu-l încurca: el poate deveni oricând un afacerist sau un politician de succes.

Cultura

Cultura nu este o componenta vitala a unui inginer, dar nu este obligatoriu sa lipseasca. Un inginer va citi o carte, va asculta muzica si va viziona un film atâta timp cât acestea îi vor face placere, fara sa se gândesca la faptul ca prin asta el îsi face upgrade la nivelul de cultura. Daca prefera o carte care descrie o metoda ingenioasa de a lichida pe cineva, urmata de o metoda si mai ingenioasa pentru aflarea vinovatului, în locul unei carti care descrie lamentarile si psihozele unui bosorog sau ale unei femei la menopauza, asta e pentru simplul motiv ca inginerul nu are chef sa vomite pe timpul lui liber doar pentru a avea privilegiul de a se lauda altora cu cât de cult este el. Daca prefera sa vada cum Bruce Willis sau Arnold Schwarzenegger lichideaza câte 50 de dobitoci per film în loc sa vada “capodoperele” lui Mircea Danieliuc sau Cristi Puiu, asta este pentru ca filmele pentru el sunt un mijloc de relaxare, nu de enervare în plus. Si un inginer nu citeste niciodata poezie, decât daca vrea sa impresioneze o femeie, ceea ce pâna la urma este un lucru laudabil si îl iertam.

Etica

Adevaratul punct slab al inginerului este etica, si probabil ca acolo bate si madam Pipi-dipi când vorbeste de tehnicienii lui Ceausescu. Inginerii în general se ocupa sa construiasca dispozitive, fara sa-si faca prea multe griji cine este beneficiarul lor, iar motivul nu este întotdeauna de natura financiara. Inginerii fac bombe nucleare si rachete ghidate nu neaparat pentru ca sunt platiti pentru asta (dar nu strica) si nici pentru ca le-ar place foarte mult sa ucida oameni (nu mai mult ca altor barbati, cel putin), ci pentru ca sunt dispozitive complexe, de înalta precizie, si e o placere sa arate ca pot face asa ceva. E cool!

Acasa

Inginerul nu este cu mult diferit de ceilalti oameni în viata de zi cu zi… cu exceptia faptului ca el este în stare sa schimbe un bec ars, sa monteze o priza sau un întrerupator, sau un cablu TV, si nu trebuie sa duca calculatorul la reparat daca are un virus sau daca vrea sa-si instaleze un modem. Inginerul nu stie ce e aia Tech Support.

Rezultate

Care este totusi diferenta dintre ingineri si umanisti? Exceptând pregatirea de specialitate…
Diferenta între ei este de scop: inginerul are ca scop crearea, perfectionarea si întretinerea unor dispozitive tehnice: mecanisme, circuite, constructii, programe software… Umanistul are ca scop educarea si perfectionarea oamenilor si a societatii (asta pentru ca eu, ca inginer, le definesc lor un scop, pentru ca ei singuri probabil ca-si închipuie ca trebuie doar sa existe pentru a lumina lumea cu prezenta lor). Scopul inginerilor este atins: tehnologia progreseaza de la un an la altul, si este clar ca ce se produce în ziua de azi e mai bun ca ceea ce se producea acum 50 de ani (nu neaparat mai frumos, dar aici nu e treaba noastra).
Dar scopul umanistilor? Sunt oamenii de acum mai buni, mai cinstiti, mai generosi? Sau e chiar invers?
Noi ne facem treaba. Voi nu. Deci ciocul mic!

Despre insulte.

Insulta este o noţiune foarte cunoscută şi omniprezentă, deci nu e cazul să o definim, şi cu toate acestea ea este definită şi redefinită tot timpul, catalogată pe nuanţe categorii şi trepte.

Căutînd în dicţionar văd că şi o atitudine sfidătoare este considerată o insultă. Deci cel ce stă pe poziţii, apărîndu-şi propria demnitate, cade în păcatul de a leza demnitatea celui din faţa sa.

Dar totuşi de ce se insultă oamenii? Care este rolul insultei? Ce rezolvăm folosind-o?

Eu văd că ea apare atunci cînd dialogul încetează. Dialogul există oriunde în natură, două plăci tectonice se întîlnesc mergînd în direcţii opuse.
-Eu merg in direcţia aia.
-Eu merg în direcţia opusă.
-Dă-te la o parte ca să pot trece.
-Ba dă-te tu, şi tot aşa.

O picătură cade pe lac.
-Am vvvvveniiiittttt.
Replica apare concentric.
-OOOOO, ce bine că ai venit.

Dar dialogul la nivel superior, la nivel de regn animal este si mai complex.
De cîteva zile blondul motan din faţa blocului dialoghează intens cu partenerele.

-Mioaurlauuuu. Asta pe limba noastră însemnînd, hai fă să te fac fericită, dar ea zice.
-HhhPfîssss, traducîndu-se cu ia mai dete-n colo măi răpănosule.

Exemplele pot continua umplînd vreun internet două. Şi asta doar la nivel mineral sau animal. Dacă pe scenă intră şi omul, infinitul e pitic.

Omul dialoghează la greu, dar cum şi la nivelurile inferioare nu merge totul în aceeaşi direcţie, nici la om, şi aşa cum placa tectonică îşi menţine punctul de vedere, aşa şi omul, care are în plus chiar mai multă consecvenţă. Şi uite aşa din consecvenţă în consecvenţă apare dialogul contondent, tectonicele dirdiie fumegă şi scot flăcări pe nas, mîţa cea cochetă doar fîsîie, iar noi începem să studiem dicţionarul cu insulte. Eh, aici am exagerat, insultele le învăţăm cu mult înainte de a învăţa să citim.

 Şi totuşi de ce recurgem la insultă. Păi e simplu. Partenerul de dialog nu mai aude. E ca în bancul cu puricele. Un cercetător ia un purice, îl pune pe masă şi îi spune,
-Sari. Puricele sare. Vajnicul cercetător ia puricele îi taie picioarele, îl pune pe masă şi îi spune,
-Sari. Puricele probabil supărat de atitudinea nerezonabilă a cercetătorului, se încăpăţînează şi nu mai sare. În acest moment, cercetătorul notează conştiincios. Dacă unui purice i se taie picioarele, nu mai aude.

Aşa şi în dialog, dacă partenerul tău de dialog nu răspunde ce aştepţi tu să îţi răspundă, şi dacă o tot dă cotită, deşi tu îi explici iar şi iar, ba chiar cu lux de amănunte, atunci e clar, el nu mai aude. De ce nu mai aude?, păi şi mai clar, pentru că i s-au înfundat urechile. Evident, recurgem la beţişoare pentru urechi, în cazul nostru beţişoarele fiind insultele. Deci insulta nu este un caz de şifonare a reputaţiei interlocutorului, ci doar un simplu act medical de recuperare a auzului.

Cam asta e toată povestea, tot ce mai poate fi adăugat e că uneori auzul este afectat de presiunea atmosferică de la înălţimi mari, caz în care recuperarea auzului nu prea mai funcţionează dacă foloseşti beţişoarele pentru urechi.

O altă problemă ar fi că unele persoane sînt afectate de diferenţe infinitezimale de altitudine. Cu alte cuvinte dacă se urcă pe bordură sau în parc pe o cutie de săpun şi vorbeşte în faţa a două duzini de oameni, i se pare că stă cocoţat pe Muntele Fuji.