marți, 3 februarie 2015

Despre insulte.

Insulta este o noţiune foarte cunoscută şi omniprezentă, deci nu e cazul să o definim, şi cu toate acestea ea este definită şi redefinită tot timpul, catalogată pe nuanţe categorii şi trepte.

Căutînd în dicţionar văd că şi o atitudine sfidătoare este considerată o insultă. Deci cel ce stă pe poziţii, apărîndu-şi propria demnitate, cade în păcatul de a leza demnitatea celui din faţa sa.

Dar totuşi de ce se insultă oamenii? Care este rolul insultei? Ce rezolvăm folosind-o?

Eu văd că ea apare atunci cînd dialogul încetează. Dialogul există oriunde în natură, două plăci tectonice se întîlnesc mergînd în direcţii opuse.
-Eu merg in direcţia aia.
-Eu merg în direcţia opusă.
-Dă-te la o parte ca să pot trece.
-Ba dă-te tu, şi tot aşa.

O picătură cade pe lac.
-Am vvvvveniiiittttt.
Replica apare concentric.
-OOOOO, ce bine că ai venit.

Dar dialogul la nivel superior, la nivel de regn animal este si mai complex.
De cîteva zile blondul motan din faţa blocului dialoghează intens cu partenerele.

-Mioaurlauuuu. Asta pe limba noastră însemnînd, hai fă să te fac fericită, dar ea zice.
-HhhPfîssss, traducîndu-se cu ia mai dete-n colo măi răpănosule.

Exemplele pot continua umplînd vreun internet două. Şi asta doar la nivel mineral sau animal. Dacă pe scenă intră şi omul, infinitul e pitic.

Omul dialoghează la greu, dar cum şi la nivelurile inferioare nu merge totul în aceeaşi direcţie, nici la om, şi aşa cum placa tectonică îşi menţine punctul de vedere, aşa şi omul, care are în plus chiar mai multă consecvenţă. Şi uite aşa din consecvenţă în consecvenţă apare dialogul contondent, tectonicele dirdiie fumegă şi scot flăcări pe nas, mîţa cea cochetă doar fîsîie, iar noi începem să studiem dicţionarul cu insulte. Eh, aici am exagerat, insultele le învăţăm cu mult înainte de a învăţa să citim.

 Şi totuşi de ce recurgem la insultă. Păi e simplu. Partenerul de dialog nu mai aude. E ca în bancul cu puricele. Un cercetător ia un purice, îl pune pe masă şi îi spune,
-Sari. Puricele sare. Vajnicul cercetător ia puricele îi taie picioarele, îl pune pe masă şi îi spune,
-Sari. Puricele probabil supărat de atitudinea nerezonabilă a cercetătorului, se încăpăţînează şi nu mai sare. În acest moment, cercetătorul notează conştiincios. Dacă unui purice i se taie picioarele, nu mai aude.

Aşa şi în dialog, dacă partenerul tău de dialog nu răspunde ce aştepţi tu să îţi răspundă, şi dacă o tot dă cotită, deşi tu îi explici iar şi iar, ba chiar cu lux de amănunte, atunci e clar, el nu mai aude. De ce nu mai aude?, păi şi mai clar, pentru că i s-au înfundat urechile. Evident, recurgem la beţişoare pentru urechi, în cazul nostru beţişoarele fiind insultele. Deci insulta nu este un caz de şifonare a reputaţiei interlocutorului, ci doar un simplu act medical de recuperare a auzului.

Cam asta e toată povestea, tot ce mai poate fi adăugat e că uneori auzul este afectat de presiunea atmosferică de la înălţimi mari, caz în care recuperarea auzului nu prea mai funcţionează dacă foloseşti beţişoarele pentru urechi.

O altă problemă ar fi că unele persoane sînt afectate de diferenţe infinitezimale de altitudine. Cu alte cuvinte dacă se urcă pe bordură sau în parc pe o cutie de săpun şi vorbeşte în faţa a două duzini de oameni, i se pare că stă cocoţat pe Muntele Fuji.

Niciun comentariu: