Te pui cu dracu?

Ma pot lăuda că am reflexe foarte bune, şi mă refer la lucrul în bucătărie. În decursul a vreo trei decenii am mai spart şi eu vreo cîteva zeci de borcane şi vreo trei farfurii. probabil şi pentru că mă mocăi şi nu las viteza să mă saboteze, dar şi pentru că dacă se întîmplă să scap ceva din mînă, reflexul funcţionează şi reuşesc să prind ce am scăpat. Recordul e cînd am dat cu cotul un borcan de pe marginea mesei, şi cu toate că se dusese în spatele meu, deci nu îl mai vedeam, plus că trebuia recuperată şi distanţa dintre cot şi mînă, am prins borcanul instant.

Mărturie stau polonicul şi cana de ceai, singurele emailate din bucătăria mea, obiecte veterane dar cu emailul intact. Apropo de cana de ceai, eu folosesc una de un litru, ca să ajungă, şi beau doar ceai nu şi apă, pt că e de preferat să fie fiartă apa, şi dacă tot e fiartă nu strică să aibă gust de mentă, sunătoare sau chiar de coada şoricelului. Acu vreo două decenii trebuind să mă mut pentru o vreme în alt oraş, mi-am luat şi o cană nouă ca să fiu pregătit la noua locaţie. Aia veche era destul de îmbîcsită. Şi deşi o luasem cu cîteva zile înainte de plecare nu am folosit-o, aşa din dorinţa infantilă ca acolo să fie cu adevărat nouă, nefolosită măcar o dată.

Apare cumnată-mea, (prima dintre ele, că am avut vreo trei, din care a rămas una) şi nu mai ştiu de ce, se apucă ea să spele cana, ori o folosise, că deh cănile de ceramică folosite uzual nu îi mai erau pe plac acum, ori aşa că nu avea ce face şi trebuia să spele o cană care nu avea nici mai mică nevoie să fie spălată. Lovit de o premoniţie neagră mă strepezesc.

-Ce ţi-a căşunat pe cana mea, las-o acolo că nu vreau sa beau din ea ciobită. E bun el fieru în organism, dar din spanac nu din rugină.
-Lasă bă că nu ţi-o sparg.
Ce să las, că eram convins că plec cu cana ciobită, dar ce era să fac, dacă mă întindeam să i-o iau, era vina mea că i-am dat peste mînă. Resemnat, aştept deznodămîntul. Şi exact ca în bancul cu pisica spălată la maşină, nu a murit la spălat, a murit la stors. Termină ea de spălat, şi se întinde să o agaţe într-unul din cîrligele de sub un raft, cîrlige dedicate agăţării cănilor, polonicului şi a tot ce se poate agăţa în bucătărie. Dau să răsuflu uşurat dar nu apuc să expir tot, că deşi ţinea cana cu ambele mîini începe să îi fugă dintr-o mînă în alta şi  bineînţeles a făcut asta pînă a dat-o de ciment. Şi uite aşa în următorii ani nu am avut lipsă de fier în organism. Am mai avut ceva căni de atunci şi nu am reuşit să fac ce a făcut ea din prima.

Dar ieri mi-a dat dracu şi mie peste mînă. În mînă aveam nu o cană ci un ou. Nici de-astea nu am scăpat din mînă deşi am mai spart cîteva, că deh, îs ouă. Ieri le manevram cu grijă neştiind dacă sînt solide şi le pot apuca zdravăn, sau din alea care sparg cind se aşează o muscă pe ele. Şi na că unul era prea lucios, alunecă şi reflexul acţionează, dar degetele prea lente nu îl prind ci îi fac doar vînt la un metru mai încolo. Şi noroc, cade exact pe un burete. Am două aruncate pe jos, unul lîngă masă, unul lîngă chiuvetă. Burete mare rotund folosit la taburet în mod normal, dar acum pe jos, că am un călcîi care bagă proteste cînd e rece. Buf oul pe burete şi nu se sparge.

-Ha drace na că nu ţi-a mers! exclam eu în sinea mea bucuros de bafta avută. Dar bucuria a fost de scurtă durată, cam o zecime de secundă cît i-a trebuit oului să sară şi să aterizeze juma de metru mai încolo, pe ciment, exact lîngă covor. Mda, te pui cu dracu? dacă tu vrei să faci omleta pe masă şi el vrea să o faci sub masă, sub masă o faci.