Prostul sau bunul gust

Povestea asta a început cîndva acum vreo două decenii. Era înainte de internet, cînd ocazional mai pierdeam timpul la televizor. Ca omu, scanînd canalele, am dat peste o tanti înverșunată, supărată rău pe poporu român care asculta manele. Nici nu auzisem de noțiunea asta, dar din context era evident că e vorba de muzică și nu discursuri. Am rămas să ascult, curios să aflu ce sînt alea manele, că rima cu manivele și e cam ciudat să cînți din manivele. Tipa îi tot trăgea cu gustul prost al acestei muzici, care cică nici nu e românească, și explica ea origini, și demonstra ea cu patos ce e frumos și ce e hidos.  La un moment dat devine mai îngăduitoare și spune că maneaua are și ea rostul ei, și poate fi ascultată la o nuntă la o ocazie, ceva. În clipa aia m-am strepezit și am realizat că individa este imbecilă. Cunosc aerele unora care se dau drept culți, ascultă muzică clasică, citesc doar chestii filozofice și le pute orice altceva.

Sînt de acord, există oameni culți, cu multă pregătire, care nu se mulțumesc cu arta omului de rînd, și bravo lor că au talent și răbdare pentru a se cultiva. Dar cînd ei cad în extremism și exclusivism și declară ca fiind de prost gust alte genuri de artă, ce nu sînt pe gustul lor, nu mai sînt de acord. Clar respectivii sînt snobi sau au ceva defecte de logică. Adică dacă eu am crescut într-o familie de țărani care nu au în tradiție să se ducă la operă sau teatru, și din radioul cu lămpi tot ce îmi plăcea era din pop rock rap sau mai știu eu ce mă gîdila la ureche plăcut, însemna că am gusturi proaste? Să nu uităm că aceste gusturi erau formate și de școala care ne forța să orăcăim în coruri școlare indiferent de cît de afoni eram. Muzica respectivă, băgată pe gît evident că devenea indezirabilă. La fel de snobi mi se par și cei înfierați de adepții muzicii culte, care ascultă muzică... ”bună.” Dacă nu ascultai rock, sau progresiv... erai o gîlmă.

Pentru mine adevărul e mai simplu, îți place ceea ce îți place și cu asta basta. Amărășteanul de rînd e prins în rutina zilnică, și cînd prinde un pic de liniște se bagă la somn, sau consumă ce îi pică sub nas. Dacă e pasionat, eventual se cultivă pe un gen ce rezonează plăcut cu rețeaua sa neuronală.

Dacă eu am crescut cu Jarre și Vanghelis, nu înseamnă că acum trebuie să îl disprețuiesc pe puradelu care crește cu Salam și Vijelie. E drept, cînd aud tînguiri din alea pe la cei ce își expun public favoriții, cam borăsc mental, dar asta nu înseamnă că trebuie să privesc pe maneliști ca fiind inculți, ba mai mult să le dictez eu că trebuie să asculte manele doar la nunți.

Cam la fel și cu ideea de kitsch. Multă vreme am asistat la înfierarea kitschului, artă de prost gust, ieftină.  Asta e, nu toți au ochi de artist, și nu există suficienți artiști care să picteze perfect orice colț de mahala. Bucură-te de arta ta perfectă, și nu îl defăima pe cel cu gusturi sau abilități diferite. Da, de multe ori ce era catalogat ca fiind kitsch, nu era nici pe gustul meu, dar de suficiente ori, nu eram de acord că acel ceva e hidos. Da, îmi plac culorile mai stridente, și contrastele, nu întotdeauna, depinde de context, dar ideea că îmi plac, și stridentul deseori este catalogat drept kitch. Acu ce să fac dacă îmi place altceva decît ceea ce îți place ție? Să mă prefac că îmi place și să îndur ceea ce promovezi tu doar pentru că ești mai tare în clonț? 

Pot să fiu și eu tare în clonț, dar e neinteresant. Dacă ai argumente logice, le putem discuta, nu e necesar să ne ambalăm precum tipa care punea manelele la zid. Dar problema e că o fi ea și ceva logică în artă, dar la bază stă gustul, și după cum ziceam, gustul nu se discută.

Toată această analiză a fost provocată de o remarcă recentă la adresa aspectului unei biserici. Fiind vorba de biserică, trebuie să îmi repet poziția. Sînt paralel cu ideea de biserică, mi-e indiferentă, nu mă interesează, dar na că oricît de neinteresantă ar fi, tot m-am trezit cu cîte un popă pe parbriz. O dată a fost cînd l-am prins pe un popă cu mîna în buzunaru meu care e și așa rupt rău. A doua oară a fost cînd s-a întămplat să văd o poză cu catedrala care a terminat neamul românesc. Am auzit eu multe discuții pe tema ei, dar numai la orizont, am virat, le-am evidat. Dar la un moment dat apare pe fluxul meu de FB  poza unui siloz imens, și un milion de comentarii sub el.  Măi să fie, îmi zic, ce o fi asta, e pentru grîu sau pentru rachete balistice? Nu era, era un articol despre cît de hîdă e catedrala. N-am interes în subiect, dar văzînd noianul de comentarii negative îmi povestesc prima impresie, cea că opinia generală îmi confirmă prima impresie, de siloz. S-a găsit un popă să mă înjure și să îmi spună că sînt incult. Știu că sînt incult, n-am treabă cu cultele, dar dacă m-ai înjurat crezi că văd altceva, nu tot un siloz?

Și azi dau de o altă poză, cea a unei biserici cu o arhitectură neobișnuită. Inițial am crezut că e moschee. Văzînd comentariile, am realizat că e biserică. Una atipică, dar pentru mine cu un aspect plăcut vederii. Dar comentariile erau invers, și anume că biserica e hîdă. De acord, nu prea există elementele arhitecturale tradiționale, ceea ce e nenatural, și înțeleg cauza reacției negative, dar nu văd hidoșenia în clădirea aia. Liniile-grinzile orizontale îmi dau o impresie de stabilitate, iar albul predominat îi dă un aspect luminos, curat. un design perfect pentru un cazino. Nu îmi displace, chiar îmi place un pic. Are cineva ceva împotrivă.