La Mulți Ani?

 Am prostul obicei de a întreba DE CE?

Pentru pici întrebarea e un obicei bun, pentru că ajută la învățat. 

Pentru ghiujoi, e un obicei prost, pentru că întrebările deranjează.

Un astfel de de ce este și întrebarea de ce trebuie să spunem la mulți ani. Cîndva am înțeles de ce. Așa fusesem învățați. Fusesem învățați să spunem bună ziua, la mulți ani, să trimitem felicitări de sărbători, să dăm cadouri celor dragi, mărțișoare de 1 și 8 martie. Și e de înțeles. La tine în sat unde te cunoști cu fiecare, a te saluta cînd te întîlnești pe stradă... e ... salutar. Sau cînd intri într-o încăpere unde este cineva necunoscut, sau pe care nu l-ai văzut de multă vreme. Nu poți trata pe respectivul ca pe o mobilă. Dar în aglomerația citadină, mergînd pe stradă să saluți pe fiecare, hmmm, începi să fii luat la ochi. 

Și mai era și treaba cu felicitările, sau vederile, o adevărată industrie. Și era plăcut. Pe unde mă duceam, vederile erau un musai. Cînd cu concursurile de Go chiar luam una special pt a nota clasamentul pe ea. Și mai făceam și colecții. Cu actori, cu pisici, iar cele cu căței le dăruiam altcuiva. Dar apoi a venit internetul. Au venit felicitările pe bandă. Au fost în regulă o vreme. Rezoluția creștea, au apărut animațiile, efectele video. Din ce în ce mai plăcute la vedere. Dar automatizarea a distrus farmecul. Vezi una care îți place, click pe ea, adaugi contactele toate și cîteva sute de oameni sînt spamați cu ceva de care nu sînt interesați. Am renunțat la felicitări cu mult înainte de a deveni cu adevărat agasant. M-am limitat la a trimite doar celor cu care sînt încă în strînsă legătură. Și asta numai dacă era ceva ce știam că e pe interesul personal. Nu mai sîntem pe dealuri pustii unde a schimba o vorbă cu cineva e o ocazie rară. Timpul este prețios. Omul are deja un milion de alte interese cu care vrea să își petreacă timpul. De ce să îi răpesc prețiosul timp?

Și apropo de timp. Există o zicală, o filozofie. I se atribuie lui Bruce Lee care cică ar fi refuzat un elev. Ăla voia să învețe arte marțiale, și plătea gros. Surprins respectivul  a întrebat care e motivul. A bănuit că e doar tactica clasică de a obține mai mulți bani. Dar Bruce a explicat că nu e vorba de bani, ci de omenie. I-a explicat că el nu are talent la arte marțiale, și e mai bine să se ocupe cu altceva. Dacă ar continua să îl accepte ca elev ar însemna să îi irosească timpul de pomană. Și a îi irosi timpul de pomană e ca și cum l-ar ucide un pic. Cît adevăr. O treime din viață o dormim. Altă treime o petrecem muncind, de regulă ceva ce nu ne place, și din treimea rămasă mai irosim destul cu alimentarea și igiena. Și restul facem ce ne place. Pentru ce ne place trăim de fapt. Și dacă îi iei cuiva tot acest timp, în care face ce îi place, practic l-ai ucis. Dacă îi iei doar un pic din acest timp, îl ucizi doar un pic. Dar îl ucizi. Auzind această zicală, primul gînd mi s-a dus la toate acele parade și demonstrații unde oamenii erau duși cu forța. Cîtă plictiseală, cîți oameni uciși.      

Revenind la ideea de la mulți ani. Noi sîntem trei frați, ăl mare născut în aceeași și ca tacsu, în plină vară. Cel mic cu o zi mai tîrziu decît maică-sa. care e cu o zi mai tîrziu de o mare sărbătoare. Eu cu vreo lună mai devreme între două mari sărbători. Și se întîmpla că vara, pe dealuri, cine dracu să se mai gîndească la felicitări? Și cînd își aducea aminte cineva cu o lună mai tîrziu, ăl bătrîn jubila prefăcîndu-se oropsit că nimeni nu l-a felicitat. Frecții, îl durea pe el fix în ciocanul cu care bătea cuie de felicitări. Dar ocazia de a se da rănit în aripă cădea perfecxt. Noi ăștia mici eram invidioși acum pe el și pe ăl mare pe faza asta. Și în iarnă tăceam mîlc, ca să ne bucurăm de aceeași fază. Eu mă mai lipeam. Uneori se mai uita de ziua mea, și jubilam. Ăl mic, niciodată, era imposibil să se uite avînd în vedere conjuctura. 

Și iată acum cu industrializarea felicitărilor, de anul nou și sărbătorile unei credințe pe care nu o împărtășesc sînt inundat de felicitări. Cei apropiați știu această poveste, cunosc convingerile mele, dar mă mai bîzăie cu aceste ocazii, așa de amuzament, ca să mă tachineze. Dar cu trecerea anilor, lumea adaptată la noua realitate, cea a satului global, unde oricine e la un click distanță, a început să renunțe la acest obicei al altor vremuri. Anul trecut aproape că nu am primit felicitări. Treaba mergea spre perfecțiune. 

Dar azi, surpriză, o inundație, zece mesaje pe messengerul FB. Anual cădea unul  doi în capcana mea recurentă. Zic capcană pentru că de la început am refuzat să pun pe FB data nașterii reală. Și ce zi mai bună de pus decît 1 aprilie?  Data nașterii e parte din CNP, e informație sensibilă. Nu e indicat să apară public. Acum, un deceniu mai tîrziu, chestia cu confidențialitea a devenit oficial exacerbată.

Acum am o curiozitate. De ce oare acest interes crescut în a felicita? Să fie un recul al politicii de antisocializare promovată de autorități?, sau să fi schimbat FB ceva în modul de promovare a zilei de naștere? Hăisbook are un singur scop major, să facă bani, și pentru asta trebuie să te țină cu ochii în ecran, și nu se dă în lături de la nimic. 

De regulă răspundeam personal celor doi trei căzuți în capcana mea de 1 aprilie, dar acum, fiind zece, am scris această poveste, pentru a împărtăși tuturor opinia mea în materie de felicitări, care da, sînt bune pentru copii, pentru că ei trebuie să se integreze în societate. Dar noi cei ce ne dezintegrăm, am trecut de faza asta. Avem deja multe alte chestii mai interesante de făcut. De exemplu, a scrie povești. Și dacă această poveste ți-a plăcut și ai învățat ceva util, atunci e bine. Dacă nu, asta e, te-am ucis un pic. :)