Postări
Omul ca ființă este un adevărat miracol. Unii dintre noi sînt chiar adevărați zei, sau măcar semizei. Să ne gîndim doar la cei 12 dintre noi care au pășit pe lună. Sau la alte realizări mai pămîntene precum un transplant de inimă, sau jucăria pe care citești această poveste. Ce să mai vorbim de simularea inteligenței cu doar cîteva sîrmulițe pompînd electroni.
Ei bine, în timp ce unii dintre noi lucrează la astfel de miracole, alții dintre noi, incapabili de a se minuna sau eventual colabora la aceste miracole se bălăcesc într-o patetică mocirlă morală, incapabili de a se organiza și gospodări administrîndu-și resursele în limitele bunului simț. Și astfel ajung să se milogească la cei mai cumpătați sau chiar să își bage mîna în buzunarul celuilalt, mai pe față sau mai pe ascuns.
Da, pentru unii soarta este mai potrivnică, mai puțini dotați, sau loviți de soartă nu pot fi destul de productivi. Dar societatea îi ajută și la nivel oficial și la nivel personal. Evident în anumite limite. Eu însumi fac parte dintre cei care au produs cu mult mai puțin decît au consumat. Și am primit destul, pentru că întotdeauna au fost alții și mai defavorizați decît mine, și pe care am reușit să îi ajut. Și am reușit pentru că am învățat cîndva o lecție importantă. Această lecție, scurtă, este livrată lui David Copperfield de către prietenul său, un avocat falit aflat la închisoarea datornicilor.
”Dacă tu cîștigi pe an 100 de lire și cheltui doar 99 de lire și 99 de penny ești un om fericit. Dar dacă cheltui 100 de lire și un penny, ești un om nenorocit.” Și așa învățăm de la avocat că distanța de la fericire la nenorocire este de doar doi penny.
Copil fiind, nu ești productiv. Primești totul. Dar fiind încă lipsit de autocontrol, nu te mulțumești cu cît primești. Vrei mai mult. uneori primești, alteori primești peste bot. Cei ce primesc prea mult, nu își dezvoltă autocontrolul și devin milogi patetici, sau de-a dreptul tîlhari fără scrupule. Cel mai frecvent caz de milogeală observat este cu dă-mi o țigară. Sau dă-mi un foc. Da, mai rămîi fără, ți se mai oferă, apoi mai oferi și tu. Uneori ceri, alteori dai, dar în limitele unui echilibru. Dar milogii nu au jenă, vor cere și vor insista pînă cînd devin indezirabili.
Un caz asemănător este tîrguiala. Există culturi în care tîrguiala este la mare preț. Dacă nu te tîrguiești, dai de bănuit. Pentru mine tîrguiala este echivalentă cu cerșetoria. Eu mă uit la preț, și dacă îmi permit, cumpăr, dacă, nu, mă abțin. Rețin o fază care m-a marcat cumplit. Cred că am mai menționat-o în alte povestiri. Eram în piață, tînăr și flămînd, ascuțit ca o coasă. Pe tarabele pline, zarzavaturi și alte alea. Și văd o tipă mai în vîrstă decît mine, dar încă tînără, și cît se poate de bine făcută. Vreau să spun obeză. Silueta era accentuată și de o haină de blană imensă. Și se oprește respectiva în fața unei tarabe unde servea o băbuță pricăjită, mică, slabă, cocoșată. Trebuiau trei ca ea să o bată la cîntar pe clientă. Și alege madam o legătură de mărar, care i se pare ei mai mare, o joacă pe palmă și întreabă care e prețul. Baba cu voce stinsă spune un leu jumate și arată și spre prețul afișat vizibil. Da nu îmi dai legătura asta cu un leu? Am văzut negru de furie, chiar și acum după trei decenii se umflă tărîța în mine cînd îmi aduc aminte. Cîtă nesimțire putea să zacă în ea pentru a cerși cincizeci de bani de la a bătrînă prăpădită. Că da, este cerșetorie. Dacă ar fi plătit prețul cerit și apoi ar fi cerșit o treime din bani înapoi era exact același lucru. Deci sărmana babă, sărmană și la propriu și la figurat, își frînge oasele în grădină, semănînd prășind și udînd, cară coșul la piață în spinare, mai plătește și o avere pentru tarabă, și vii tu gîfîind de osînză nu de muncă, și îi ceri de pomană.
În aceeași perioadă eu am fost implicat în două faze cam opuse. Abia ieșit din convalescență, arătam ca ieșit din cavou m-a oprit un nenic pe stradă și mi-a întins zece lei. Pe vremea aia nu aveam bani neam, eram încă întreținut de familie. Luat prin surprindere, am reacționat destul de violent îndepărtîndu-mă grăbit și speriat. Reacție probabil scuzabilă după șapte ani de solitudine. Am înțeles mai tîrziu că omul a acționat cu bune intenții și reacția mea a fost una nepotrivită. Ar fi trebuit să refuz politicos și calm, sau să primesc, oferind omului satisfacția de a fi de ajutor.
Din nefericire acest patetism mînjește multe aspecte ale vieții moderne. De multe ori în aspecte pe care le considerăm banale și naturale. Un exemplu ar fi virgulă 99 ca să fraierească clientul lăsînd impresia că e marfa mai ieftină cu un țechin. Clientul știe, și rotunjește în cap oricum, dar uneori tot se lasă păcălit. Clientul la rîndul lui caută marfa mai ieftină, chiar și atunci cînd nu e în disperare de bani, și știe că trebuie și comerciantul să trăiască. Și astfel se escaladează competiția în înșelăciune. Acel 99 nu mai este scris vizibil. Clientul nu îl observă, nu mai face rotunjire. Și cînd obiectul cumpărat e ceva de folosință îndelungată, deci un preț mare, nu mai contează paraua aia. Dar cînd e vorba de ceva precum un covrig, și tu vezi doi lei cînd de fapt este trei, deja lucrurile alunecă sub noțiunea de fraudă. Mai nou apar acele false reduceri. Eu știu că aia e vrăjeală, tu știi că eu știu, dar continuăm să jucăm jocul. Patetic. Oare nu putem funcționa fără aceste trucuri?
Din nefericire, de la nivelul mic, nesemnificativ al mărunțișului, înșelăciunea escaladează pe măsură ce nivelul valorilor cresc. La tarabă și tejghea sînt prețuri mici, și tranzacții directe. Cu atenție te poți feri. Dar problema se complică atunci cînd tranzacționarea este delegată reprezentanților la nivel de comunități. Valorile devin mari, tentația mare, minciuna din ce în ce mai sfruntată. Dar acolo deja este altă poveste. Povestea mea este ilustrată de proverbul. .. Dacă furi milioane ești un om de milioane. Dacă furi un leu ești om de un leu.
În fine, ideea este că în ziua de azi oricum beneficiem cu toții cu mult mai mult decît merităm. Consumăm cu toții mult mai mult decît producem. Mașinile au preluat mult din efortul de producție. Și dacă pe vremea producției manuale se vedea clar cine este productiv și cine o lasă pe tînjală, acum e mai complicat. La lucrul în echipă, fiecare cu sarcina sa, nu prea mai știi exact cu cît ai contribuit. La nivel național cine merită să huzurească? Tractoristul, care practic produce cartoafa? Sau strungarul care produce tractorul? Sau profesorul care îi învață pe amîndoi cum să facă? Sau medicul care îi vindecă pe toți?
Și pentru că e greu de decis, și mai ales de acceptat că ai contribuit cît ai contribuit, atunci încerci să profiți de conjunctură și vrei mai mult. Fiecare dă din coate pentru a obține mai mult. Și astfel în loc de a depune efort în scopul producției, depui efort pentru a îl călări pe cel de alături. Și după cum spune proverbul, la nivel înalt, unde sumele sînt mari, probabil riscul și efortul se merită. Dar la nivel mic se merită se te antagonizezi cu nevasta, cu colegul, sau cu vecinul pentru o țigară în plus?
Eu zic că nu. E drept, de multe ori nu este vorba de doar o țigară. E vorba de mai multe sute sau mai multe mii. Și oamenii în principiu sînt îngăduitori. Dacă te văd că depui efort, îți vor lăsa mărunțișul, te vor omeni cu un bacșiș. Sau dacă ești în nevoie, te vor opri pe stradă ca să îți dea zece lei. Dar dacă te lăcomești și vrei mai mult, dacă te lăcomești și profiți de situație ca să bagi mîna în buzunarul lui, evoluezi de la patetism la tîlhărie. Și atunci omul se supără, și va contra.
Și astfel se ajunge de la micul patetism, de la mica ciupeală, la tensiunile și conflictele atît de vizibile în societatea modernă.
