sâmbătă, 4 august 2018

Ce mai faci

Subiectul ăsta este declanșat de critica unui vechi amic, care m-a certat că nu îl sun să îi spun ce mai fac, și să văd ce mai face.  Ce mai fac voi detaia în altă poveste, dar aici voi despica în patru această vorbă românească.

Vorba este încetățenită, dar la fel este și ridiculizarea ei. Cînd eram copii era normal ca întrebarea să primească răspunsul, .. mă dau cu sania. Omul a încercat să iasă din clișeul, ... ce mai faci-bine, cu o glumă. E drept clișeul la noi e mai puțin ridicol decît cel englezesc, care a devenit formă de salut. Ce mai faci, ce mai faci. How do you do, how do you do. Deci e clar că întrebarea nu mai are sensul inițial, cel ce întreabă nefiind interesat de răspuns, ci îndeplinind doar un ritual.

Apropo de ritual, exisă și un banc pe tema asta. Doi prieteni se mai întîlneau anual în perioada concediului și schimbau dialogul de rigoare.
-Ce mai faci?
-Bine.
-Mama tata, ce mai fac?
-Bine.
-Copii ce mai fac?
-Bine.
Și a durat chestia asta mulți ani pînă cînd inevitabil răspunsul nu a mai fost același...
-Mama tata, ce mai fac?
-Tata bine, dar mama a murit acum opt luni.
-Ah vai, condoleanțe.
Și mai trece un an, se reîntîlnesc, și se reia ritualul.

-Ce mai faci?
-Bine. 
-Mama tata, ce mai fac?
-Tata bine, mama tot moartă.

Ideea este că dacă te interesează ce mai face cineva, mai și asculți răspunsul, nu întrebi doar așa de dragul ritualului. Dacă nu asculți răspunsul meriți unul fără sens. În copilărie am auzit pentru prima dată și un pic de imaginație. Pentru că ... mă dau cu sania e de fapt un alt clișeu la fel de lipsit de imaginație  ca răspunsul clasic. Un coleg obișnuia să răspundă... coc ardei. Și așa mi-a fost stimulată imaginația. Nu îmi place să stau închis în tipare, deși sînt un conservator. Nu îmi place schimbarea atunci cînd treaba merge bine. De ce să ieși din zona de confort? Dar dacă treaba nu merge bine, dacă stagnează, de ce să te mulțumești să putrezești în zona de confort?

Înțeleg, ritualul a fost necesar de-a lungul istoriei. Comunitățile sînt niște organisme complexe, fiecare om fiind doar o celulă în aceste organisme, și pentru buna funcționare a organismului, implicit a celulelor, e nevoie de comunicare între ele.  Astfel comunitățile formează o memorie colectivă necesară în diverse ocazii. Apropo de memorie colectivă, povestirea Așa merge treaba pe la noi, este un bun exemplu. Deci pe vremuri era o chestie utilă. Nu se putea întîlni fiecare cu fiecare și se mai povestea de unul de altul și lumea știa ce se întîmplă în jur, știa cînd e cazul să trimită ajutor. 

Cîndva, pe vremea cînd nu exista internet, și nici nu eram prins la vreun loc de muncă aveam timp să circul. Eram un fel de comisionar. Îmi permiteamn să merg în vizită pe la toți, și pe lîngă comisioanele inerente, un borcan de miere, o sticlă de vin, ceva roșii sau mai știu eu ce atenție, mai transportam și vești. Evident, existau telefoane, dar așa e omul, preferă să se folosească de ocazii. Sau doar să perpetueze obiceiuri. 

A apărut calculatorul în viața mea, și Internetul, nu mai am timp de vizite, plus alte motive mai complicate, nu mai sînt curier. Dar lumea mai întreabă, deși ca în bancul de mai sus, nu rețin răspunsul., așa că replica mea a devenit, habar nu am ce face, dacă te interesează pune mîna și sună.

Oricum, mai există destui cu care mă întîlnesc sau cu care vorbesc, interesați de ceea ce mai fac. Și la întrebarea inerentă chiar povestesc ce fac. Iar dacă întrebarea vine prea recent după una precedentă, deci fac ce făceam și ieri, răspunsul ori e fantezist, pentru a stîrni zîmbete ori ultra prozaic, gen, iaca stau de vorbă cu tine. Cei ce uită ce am spus primesc răspunsuri în doi peri chiar dacă există noutăți. La ce bun să îi spui dacă oricum nu e interesat? Chiar amicul care a provocat aceste două povești mă sună acum vreo cinci ani să mă întrebe ce mai fac. 
-Păi uite merg pe stradă, mă duc să iau pîine.
-Aaa nu, nu asta eu chiar vreau să șțiu ce mai faci.
-Păi nimic nou, săptămînal două ore cu copii lecții de Go, în rest la calculator.     
-Aaa nu, nu așa, eu vreau să știu ce mai faci. 
Dialogul a durat mai multe minute eu continuînd să evit răspunsul standard care era așteptat cu însetare, dar livrînd informații reale absolut neinteresante pentru cel de la capătul firului. El voia doar să audă răspunsul standard.. bine, moment în care ar fi fost satisfăcut și se putea duce la culcare. Era clar că era și puțin magnetizat ca un personaj din Caragiale, deci creierul nu îi mai funcționa. Nu mai percepea ironizarea din dialogul meu. El era pe modul automat. Aștepta răspunsul standard. 

Ei bine pe mine nu mă mai interesează clișeele, automatismele. E plină lumea de repetiție și automatizare. Dacă ești o maimuță, nu mă mai inmteresează ce faci. Știu ce faci, faci exact ceea ce ai făcut și ieri.

Povestea asta e preambulul, și va continua în povestea următoare, Ce mai fac.

Niciun comentariu: