Vecinul meu Marc

In povestea dinainte personajul este vecinul meu Marc. Atita nume stiu. Nu imi place sa ma uit peste gard, sa scotocesc cu privirea, sa vad ce are vecinu in curte, cum il cheama, citi copii, citi nepoti are, si cit ii cintareste mamaliga facuta cu calculatoru luna trecuta.

Sintem vecini de 4 decenii, de cind aveam 3 ani si am venit aici prima data, dar nu stiu cum il mai cheama in afara de Marc. Nu m-a interesat, si chiar daca mi s-a zis, am uitat. Probabil sint un idiot. Dar sint convins ca nu e nevoie de nume ca sa stii omul. Il stiu pe Marc, vecinul cumsecade, vecinul care seamana cu bunicul meu, si la trup si la minte.


Un roman vinos ce a dus multe in spate, dar a pastrat coloana dreapta, aprig la minie, care isi mai ineca amarul in micutul pahar, ori incarca rezorvorul cu combustibil cu multe grade, dar si blind si hitru cind nu era calcat pe coada. L-am privit ca pe un bunic, de la distantza, el in curtea lui si eu in a mea, cite o incrusisare de drumuri pe ulitza, la cules la vie, sau cind ne aducea butelia de la umplut. Ne-am salutat, ne-am respectat si ne-am vazut de ale noastre. Si el cred ca ma privea ca pe un nepot. Am multe fire albe in barba, si el imi spunea tot Costelush. Da, imi spunea pentru ca nu imi va mai spune. A trecut in lumea celor drepti. Sa-i fie tzarina usoara.

Sint un delasator. Am vrut sa creez un cimitir virtual, un loc frumos unde sa putem aduce un omagiu celor dragi. Am promis asta cind am fost coplesit de tristete intr-o seara amintindu-mi de prietenul ZB, dus nedrept prea devreme dintre noi. Am promis asta cind matusa mea si-a incheiat si ea calatoria paminteana. Nu m-am tinut de cuvint. Poate acum a treia oara voi reusi.
Dar ca sa fiu sigur ca nu uit, am intrat aici sa las o lacrima si o floare pentru vecinul Marc.