vineri, 6 martie 2020

Avarul

Povestea de azi e etichetată ca fiind de peste gard, dar practic e de dincoace de gard, fiind chiar din curtea de unde privesc lumea rememorînd aceste întîmplări.

Și eroul nu este cel al lui Goldoni, sau Funes, ci este propriul meu bunic. Venit pe lume la timp pentru a prinde răscoala din 1907, undeva într-un sat pierdut între dealurile Moldovei, rămas orfan la șapte ani, practic s-a ridicat prin propriile puteri, și parcă asta nefiind de ajuns, a mai trecut și prin două războaie, în al doilea  ajungînd chiar și în linia întîi  Și apoi au mai venit și comuniștii care i-au luat pămîntul, vitele, caii căruța, plugul.  Cînd l-am cunoscut eu, era deja pensionar, 200 lei pe lună, iar el o umbră de om, dar încă plin de vînă.

Dacă ai fi întrebat pe oricine din sat ce fel de om este cu siguranță, ai fi primit o descriere demnă de Hagi Tudose sau Costache Giurgiuveanu. Motivul principal era stocul său imens de lemne de foc. Avea vreo șapte metri cubi adunați. Copil fiind, am crescut printre stivele de lemne, și pentru că nu am inspectat alte curți, credeam că așa e normal, motiv pentru care mă tot miram cînd vedeam că moșul era ridiculizat pentru pasiunea sa pentru lemne.  Crescînd am aflat că peste iarnă îți ajunge un metru cub, plus că mai sînt și alte resturi combustibile rămase de la diverse operațiuni agricole. Lemnele se dădeau la cotă, și moșul pățit, se dădea peste cap pentru a fi sigur că nu rămîne în pană în caz de ceva. Acest dat peste cap era muncă voluntară la pădure, cum era scosul de rădăcini sau culesul fructelor de pădure care erau trimise la export. În zona noastră fructele erau măceșele, sau zgorghine, cum le spunea el. Nu de puține ori ne-a luat și pe noi, nepoții. Eram singurii din sat care făceam asta.

Dar pe moș nu îl deranja ridiculizarea, el își vedea tăcut de treaba lui. Sau dacă poate îl deranja, nu lăsa să se vadă. Îl văd ca ieri mormăind în barbă,

-Eh, ce știu ei. Dacă ar fi degerat prin stepele Rusiei, ar înțelege.

Dar ridiculizarea nu se oprea aici, pentru că mai era și adunatul sîrmelor sau cuielor de pe drum, sau a oricărui lucru oricît de defect ar fi fost, pentru că... nu se știe la ce poate folosi. Asta e oricum o caracteristică generală a românului. Ba în plus avariția era incubator de perle. Precum cea că se roade piesele la radio, dacă e folosit prea mult, iar alta antologică, pe care dacă nu am scris-o încă, sigur trebuie să o scriu cîndva. Pe scurt, eu și fratele meu am dezmembrat bicicleta sa, care era total terminată, iar el a început să se caine că am distrus bicicleta nouă, nouleață. 

Și ajungem și la morală. Copil fiind, am copiat această atitudine generală, care mi se părea naturală, mai ales că erau fapte reale nu născociri. Mai tîrziu, începînd să am opinii proprii am realizat că exista totuși o depășire a măsurii, o exagerare care nu era necesară. Încă sînt de acord că unele povești merită repetate fiind amuzante, dar cînd scopul nu este umorul întîmplării ci critica personajului, critică repetată pînă la obsesie, treaba nu mai este în regulă. Ba într-un final, chiar am început să bănui că unele povești nu erau adevărate, pentru că nu le cunoașteam din copilărie, ci din povestirile fratelui mai mare pe care l-am descoperit a fi mitoman cînd a început să încurce minciunile. Una din astea ar fi cea în care moșul a început să se minuneze despre cum mai sar bolovanii pe la margine, cînd a aflat că pămîntul se învîrtește.

Faptele sînt incontestabile, dar mai trebuie privită și imaginea de ansamblu. Acțiunile sale sînt justificate de experiența sa personală. Cum poți cere cuiva care a crescut într-o societate medievală, unde la vremea războiului abia apăruse primul radio în sat, să aibă prezența de spirit și mentalitatea unuia care a avut acces din plin la educație, bibliotecă și mass media?

Tot cam așa e și cu mult hulitul popor român. Există o serie de conjucturi, motivații clare care ne-au adus unde sîntem. Faptele sînt clare, nu pot fi contestate. Le-am constatat, le-am repetat, le-am recitat pînă la obsesie, dar e cazul să ne oprim. Dacă nu ne place situația, putem acționa pentru a o îndrepta. Sigur, schimbarea va dura decenii sau secole, dar a tot compara ce e aici, cu ce e acolo nu ajută la nimic. Cine știe istorie, știe și ce sînge s-a vărsat acolo, propriu sau al altora. 

Morala pe scurt. Prostul este prost, nu se poate boota singur din prost în geniu peste noapte. Dacă poți bootează-l tu. Dacă, nu, lasă-l cu ale lui, ai alte distracții mai interesante.

Niciun comentariu: