Vise electrice

 Nu știu cît de mult am abordat pe acest blog subiecte fotovoltaice, dar de vreo două decenii mă fascinează subiectul. Locuind la bloc, deci fără luxul unui acoperiș privat, nu am putut aborda subiectul și practic. 

De altfel nici costurile în acest sector nu au fost foarte atractive pînă recent. Dar de vreo trei ani încoace costurile panourilor fotovoltaice a scăzut incredibil de mult, ceea ce face ca energia solară să fie o opțiune viabilă. 

Dar mai există o mulțime de detalii care împing din spațiul cotidian în spațiul oniric ideea de a participa la tranziția către energia sustenabilă. 

De exemplu, dacă ai un acoperiș însorit, și un consum dolofan de electricitate pe timp de zi, instalînd azi un sistem solar bine dimensionat, îți poți recupera investiția în doar doi trei ani. Secretul este calculul returnării investiției la prețul plătit pentru curent pe piață de consumator. Pînă recent asta însemna 1,3 lei pe Kw oră. Dar ca producător, ai fi primit ceva în jur de 0,25. Deci de cinci ori mai puțin. În loc de trei ani recuperare, însemna 15 ani. Dacă făceai sistemul pe datorie, dobînzile anulau orice rentabilitate. 

Și chiar și acum, cu panouri ieftine, recuperarea investiției nu e ceva ușor. Prețurile altor componente fiind încă ridicat, sistemul complet nu s-a ieftinit în aceeași măsură ca panoul fotovoltaic în sine. Și pentru că oricine este interesat preponderent de bunăstarea proprie, deci de profit, cei din comerț, sau din domeniul fotovoltaic cum te prind că ai ”gînduri ecologice”, cum te jupoaie. Uneori pe bună dreptate, alteori nu prea. 

Un astfel de exemplu este chiar prețul energiei, diferențiat ca producător sau consumator.  De-a lungul ultimelor decenii am urmărit mărturii a celor ce au adoptat timpuriu această tehnologie. Uneori furnizorii de energie electrică au adoptat o politică de sprijin a comunității utilizatorilor de panouri solare oferind posibilitate de stocare în rețea. Utilizatorul primea înapoi tot atîția kwh cît injecta în rețea. Practic era o subvenționare, pentru că orice stocare implică pierderi. De exemplu o simplă stocare în baterii implică o pierdere de cel puțin o treime. Plus costul bateriilor, deja se ajunge aproape de pierderea ce o implică diferența dintre prețul de producător și cel de consumator. 

Deci un secret al returnării investiției rapid este cel de a dimensiona sisteme solare după consumul existent pe timpul cît soarele este prezent. Și dacă mai considerăm și că o problemă a parcurilor fotovoltaice este cu scoaterea din producția agricolă a unor terenuri, privind la imensele parcări și acoperișuri a marilor centre comerciale, soluția este evidentă. Instalarea de mini parcuri solare chiar lîngă acești mari consumatori. Iluminarea acelor imense spații interioare, plus răcirea (mai ales în cazul produselor alimentare) inclusiv încălzirea pe timp de iarnă, vor garanta consumul instant al întregii producții de energie electrică. De vreo cinci ani încoace, a lăsa aceste spații nefolosite este practic o decizie păguboasă. Chiar visam la firme care să convingă pe cei din conducerea acestor centre comerciale să participe la astfel de investiții și proiecte. 

Între timp am observat că pe ici pe colo chiar au apărut astfel de inițiative. De exemplu lîngă uzina de apă 2 a răsărit un astfel de parc solar. 

Recent am observat și pe acoperișul Dedeman un număr considerabil de panouri solare. Și din cîteva articole de presă am aflat că patronii acestei firme au făcut investiții în astfel de parcuri începînd încă de acum trei ani. Dar privind la procentul de  acoperiș acoperit, se vede treaba că investițiile au urmărit ceea ce aminteam. Dimensionarea producției în raport cu consumul. Dar restul de acoperiș, plus parcarea rămîn spații irosite. A investi în mod tradițional pentru acoperirea acelor spații nu ar fi prea rentabil. Am explicat mai sus de ce. Dar se poate găsi soluția cu investitori din rîndul populației. Mai precis, fiecare investitor poate cumpăra putere instalată cît să acopere consumul propriu de electricitate. de exemplu, în acest moment 1kw de parc fotovoltaic costă cam 1500 lei. recuperare posibilă în 4-5 ani. Dar dacă eu aș primi kilowații pentru consum propriu, avînd în vedere că pe zona României se produce peste un mwh pe kw instalat, la prețul recent al energiei amortizarea se va face într-un singur an. 

Și pentru că tocmai am lansat o mică comandă online la Dedeman, pentru că mi s-a cerut opinia despre calitatea serviciilor, am adăugat și această mică observație. Da este un loc nu tocmai potrivit, dar am plantat acolo o sămînță de meditație. Poate ajunge și la urechea fraților Pavăl.    

Da, știu, este vorba o luptă grea pentru a convinge pe cei din conducerea sistemului energetic să aprobe o astfel de regulă. Dar dacă ar fi aprobată, aproape oricine și-ar putea permite un kw investiție în parc solar. Și pentru a profita de producție mai bine, cu încă 3 mii investiție în baterii practic ar fi ceva de zece ori mai valabil decît  ce s-a întîmplat în materie de parcuri solare acum un deceniu. 

Da, știu, este un vis, o fantezie. Dar nu este ceva imposibil. 

Mai jos este mesajul meu de mulțumire, și mascată sugestie către Dedeman.    

De asemeni, (deși nu face parte din experiența online, ci e doar politică a Firmei Dedeman), apreciez foarte mult decizia de a instala panouri fotovoltaice pe terasele clădirilor Dedeman. Presupun că există o planificare calculată în funcție de consumurile proprii de electricitate, planuri de investiții, și negocieri cu sectorul energetic național, din moment ce terasele sînt acoperite doar parțial, iar parcările sînt încă o resursă nevalorificată.  Acest spațiu disponibil ar putea contribui la reducerea poluării și reducerea costului pentru energie. Știu că investițiile în parcurile solare se amortizează mai greu în sistemul actual de prosumator, sau de producător, cu energie livrată la preț de producător. Dar există o posibilitate de a atrage populația în acest sector. Mai precis, dacă acționarii unui parc solar ar putea folosi propria producție de electricitate în mod direct fără a trece prin tot circuitul financiar, recuperarea investiției ar fi mult mai rapidă, și profitul ulterior mai atrăgător. Cu un sistem solar pe propriul acoperiș, energia este consumată direct fără a fi vîndută apoi cumpărată. (evident vorbesc de momentul cînd este produsă și consumată instant, ) Același lucru ar trebui să fie posibil și pentru acționarul unui parc solar. Să poată consuma energia produsă în mod direct, evident suportînd costurile cu transportul. Costuri nesemnificative cînd acționarul se află în apropierea parcului solar. Implementînd această posibilitate, multe persoane fizice vor fi atrase în a investi în parcuri fotovoltaice pentru a acoperi costurile cu aerul condiționat, respectiv încălzire în sezonul rece.    

Pateticul din noi

 Omul ca ființă este un adevărat miracol. Unii dintre noi sînt chiar adevărați zei, sau măcar semizei. Să ne gîndim doar la cei 12 dintre noi care au pășit pe lună. Sau la alte realizări mai pămîntene precum un transplant de inimă, sau jucăria pe care citești această poveste. Ce să mai vorbim de simularea inteligenței cu doar cîteva sîrmulițe pompînd electroni.

Ei bine, în timp ce unii dintre noi lucrează la astfel de miracole, alții dintre noi, incapabili de a se minuna sau eventual colabora la aceste miracole se bălăcesc într-o patetică mocirlă morală, incapabili de a se organiza și gospodări administrîndu-și resursele în limitele bunului simț. Și astfel ajung să se milogească la cei mai cumpătați sau chiar să își bage mîna în buzunarul celuilalt, mai pe față sau mai pe ascuns. 

Da, pentru unii soarta este mai potrivnică, mai puțini dotați, sau loviți de soartă nu pot fi destul de productivi. Dar societatea îi ajută și la nivel oficial și la nivel personal. Evident în anumite limite. Eu însumi fac parte dintre cei care au produs cu mult mai puțin decît au consumat. Și am primit destul, pentru că întotdeauna au fost alții și mai defavorizați decît mine, și pe care am reușit să îi ajut. Și am reușit pentru că am învățat cîndva o lecție importantă. Această lecție, scurtă, este livrată lui David Copperfield de către prietenul său, un avocat falit aflat la închisoarea datornicilor. 

”Dacă tu cîștigi pe an 100 de lire și cheltui doar 99 de lire și 99 de penny ești un om fericit. Dar dacă cheltui 100 de lire și un penny, ești un om nenorocit.” Și așa învățăm de la avocat că distanța de la fericire la nenorocire este de doar doi penny. 

Copil fiind, nu ești productiv. Primești totul. Dar fiind încă lipsit de autocontrol, nu te mulțumești cu cît primești. Vrei mai mult. uneori primești, alteori primești peste bot. Cei ce primesc prea mult, nu își dezvoltă autocontrolul și devin milogi patetici, sau de-a dreptul tîlhari fără scrupule.  Cel mai frecvent caz de milogeală observat este cu dă-mi o țigară. Sau dă-mi un foc. Da, mai rămîi fără, ți se mai oferă, apoi mai oferi și tu. Uneori ceri, alteori dai, dar în limitele unui echilibru. Dar milogii nu au jenă, vor cere și vor insista pînă cînd devin indezirabili. 

Un caz asemănător este tîrguiala. Există culturi în care tîrguiala este la mare preț. Dacă nu te tîrguiești, dai de bănuit. Pentru mine tîrguiala este echivalentă cu cerșetoria. Eu mă uit la preț, și dacă îmi permit, cumpăr, dacă, nu, mă abțin. Rețin o fază care m-a marcat cumplit. Cred că am mai menționat-o în alte povestiri.  Eram în piață, tînăr și flămînd, ascuțit ca o coasă. Pe tarabele pline, zarzavaturi și alte alea. Și văd o tipă mai în vîrstă decît mine, dar încă tînără, și cît se poate de bine făcută. Vreau să spun obeză. Silueta era accentuată și de o haină de blană imensă. Și se oprește respectiva în fața unei tarabe unde servea o băbuță pricăjită, mică, slabă, cocoșată. Trebuiau trei ca ea să o bată la cîntar pe clientă. Și alege madam o legătură de mărar, care i se pare ei mai mare, o joacă pe palmă și întreabă care e prețul. Baba cu voce stinsă spune un leu jumate și arată și spre prețul afișat vizibil. Da nu îmi dai legătura asta cu un leu? Am văzut negru de furie, chiar și acum după trei decenii se umflă tărîța în mine cînd îmi aduc aminte. Cîtă nesimțire putea să zacă în ea pentru a cerși cincizeci de bani de la a bătrînă prăpădită. Că da, este cerșetorie. Dacă ar fi plătit prețul cerit și apoi ar fi cerșit o treime din bani înapoi era exact același lucru. Deci sărmana babă, sărmană și la propriu și la figurat, își frînge oasele în grădină, semănînd prășind și udînd, cară coșul la piață în spinare, mai plătește și o avere pentru tarabă, și vii tu gîfîind de osînză nu de muncă, și îi ceri de pomană. 

În aceeași perioadă eu am fost implicat în două faze cam opuse. Abia ieșit din convalescență, arătam ca ieșit din cavou m-a oprit un nenic pe stradă și mi-a întins zece lei. Pe vremea aia nu aveam bani neam, eram încă întreținut de familie. Luat prin surprindere, am reacționat destul de violent îndepărtîndu-mă grăbit și speriat. Reacție probabil scuzabilă după șapte ani de solitudine. Am înțeles mai tîrziu că omul a acționat cu bune intenții și reacția mea a fost una nepotrivită. Ar fi trebuit să refuz politicos și calm, sau să primesc, oferind omului satisfacția de a fi de ajutor.

Din nefericire acest patetism mînjește multe aspecte ale vieții moderne. De multe ori în aspecte pe care le considerăm banale și naturale. Un exemplu ar fi virgulă 99 ca să fraierească clientul lăsînd impresia că e marfa mai ieftină cu un țechin. Clientul știe, și rotunjește în cap oricum, dar uneori tot se lasă păcălit. Clientul la rîndul lui caută marfa mai ieftină, chiar și atunci cînd nu e în disperare de bani, și știe că trebuie și comerciantul să trăiască. Și astfel se escaladează competiția în înșelăciune. Acel 99 nu mai este scris vizibil. Clientul nu îl observă, nu mai face rotunjire. Și cînd obiectul cumpărat e ceva de folosință îndelungată, deci un preț mare, nu mai contează paraua aia. Dar cînd e vorba de ceva precum un covrig, și tu vezi doi lei cînd de fapt este trei, deja lucrurile alunecă sub noțiunea de fraudă. Mai nou apar acele false reduceri. Eu știu că aia e vrăjeală, tu știi că eu știu, dar continuăm să jucăm jocul. Patetic. Oare nu putem funcționa fără aceste trucuri?     

Din nefericire, de la nivelul mic, nesemnificativ al mărunțișului, înșelăciunea escaladează pe măsură ce nivelul valorilor cresc. La tarabă și tejghea sînt prețuri mici, și tranzacții directe. Cu atenție te poți feri. Dar problema se complică atunci cînd tranzacționarea este delegată reprezentanților la nivel de comunități.  Valorile devin mari, tentația mare, minciuna din ce în ce mai sfruntată. Dar acolo deja este altă poveste. Povestea mea este ilustrată de proverbul. .. Dacă furi milioane ești un om de milioane. Dacă furi un leu ești om de un leu. 

În fine, ideea este că în ziua de azi oricum beneficiem cu toții cu mult mai mult decît merităm. Consumăm cu toții mult mai mult decît producem. Mașinile au preluat mult din efortul de producție. Și dacă pe vremea producției manuale se vedea clar cine este productiv și cine o lasă pe tînjală, acum e mai complicat. La lucrul în echipă, fiecare cu sarcina sa, nu prea mai știi exact cu cît ai contribuit. La nivel național cine merită să huzurească? Tractoristul, care practic produce cartoafa? Sau strungarul care produce tractorul? Sau profesorul care îi învață pe amîndoi cum să facă? Sau medicul care îi vindecă pe toți? 
Și pentru că e greu de decis, și mai ales de acceptat că ai contribuit cît ai contribuit, atunci încerci să profiți de conjunctură și vrei mai mult. Fiecare dă din coate pentru a obține mai mult. Și astfel în loc de a depune efort în scopul producției, depui efort pentru a îl călări pe cel de alături. Și după cum spune proverbul, la nivel înalt, unde sumele sînt mari, probabil riscul și efortul se merită. Dar la nivel mic se merită se te antagonizezi cu nevasta, cu colegul, sau cu vecinul pentru o țigară în plus? 

Eu zic că nu. E drept, de multe ori nu este vorba de doar o țigară. E vorba de mai multe sute sau mai multe mii. Și oamenii în principiu sînt îngăduitori. Dacă te văd că depui efort, îți vor lăsa mărunțișul, te vor omeni cu un bacșiș. Sau dacă ești în nevoie, te vor opri pe stradă ca să îți dea zece lei. Dar dacă te lăcomești și vrei mai mult, dacă te lăcomești și profiți de situație ca să bagi mîna în buzunarul lui, evoluezi de la patetism la tîlhărie. Și atunci omul se supără, și va contra. 

Și astfel se ajunge de la micul patetism, de la mica ciupeală, la tensiunile și conflictele atît de vizibile în societatea modernă. 
 

    

           

Teoria ciclurilor

 Se pare că totul în acest univers ciclează. Nu am spus-o eu, au spus-o alții, și din spirit de contradicție îmi vine să caut lucruri stabile care nu ciclează. Dar pînă voi găsi unul accept ideea că este adevărat, sau că măcar majoritatea lucrurilor ciclează.

Dar ideea pe care vreau să abordez acum este importanța cooperării ciclurilor în dorința de a avansa sau de a progresa. Un alt fapt de bază este că nu sîntem singuri. Sîntem mulți, unii ar zice că deja prea mulți, și toți concurăm pentru resurse limitate. Concurînd de unul singur contra tuturor evident vei fi sortit eșecului.  Și așa apare ideea de echipă. Cea mai mică formă de echipă este cuplul, perechea. Te asociezi cu încă o persoană, și acum nu mai ești singur, Sînteți doi. Doi care aspiră către obținerea unui scop, doi care vor să ajungă undeva. Și pentru a ajunge undeva e nevoie de un efort comun. nu se poate ca unul să se suie în cîrca celuilalt și să fie cărat la destinație. Asta e mai rău decît a fi singur. Efortul îl faci tot singur dar faci un efort dublu. E logic că ambii trebuie să coopereze.  

Și acum ajungem la ideea ciclurilor. Și noi ca persoane, ca entități, ciclăm ca orice altceva în univers. Sîntem uneori sus, alteori jos. Ziua sîntem activi, noaptea dormim. Și acum să zicem că scopul comun este să mergem undeva. Ziua mergem, noaptea ne odihnim. Fără cooperare chiar și în cuplu, e ca și cum am fi singuri, mergem fiecare pe picioarele lui. Hai să ne imaginăm acum o cooperare. unul doarme, celălalt merge. Evident cel ce doarme va dormi în cîrca celui care merge, pentru a nu rămîne în urmă. Dacă am fi atît de puternici încît să putem merge cu aceeași viteză cu cineva pe umeri, e clar că echipa se va deplasa cu o viteză dublă decît individul singur. Efortul este similar, dar progresul este dublu. Evident, nu sîntem chiar atît de puternici. Surplusul de greutate ne va încetini. Dar atît timp cît viteza nu va fi mai mică decît jumătate, cooperarea aduce un plus. Acest plus va aduce victoria în fața echipelor care nu cooperează, sau care cooperează mai puțin. 

Pentru a vizualiza mai bine eficiența cooperării putem privi la o bicicletă și pedalele sale. Cînd o pedală este în acțiune, cealaltă este în proces de recuperare, de întoarcere în poziție de eficiență. Ajutată de inerție, o bicicletă se poate deplasa și cu o singură pedală activă, efortul depus în faza activă a ciclului de pedalare împingînd tot sistemul pînă la punctul în care pedala poate fi iar activă. Dar se pierde din viteză. Și la ciclul următor efortul va fi irosit în accelerare în loc să fie folosit pentru avans. Cu ambele pedale active, toată energia se folosește pentru avans. Cu ambele pedale active bicicleta funcționează eficient. Același proces se întîmplă și la un motor, unde pedalele, pistoanele, pot fi mai multe. Și același lucru se întîmplă în orice echipă. 

Un exemplu clar al acestei teorii este ilustrat în povestirea Bicicleta cu pedale, publicată cu ceva ani în urmă.  Acea aventură a fost un efort masiv. De multe ori în perioada de pregătire am fost pe punctul de a renunța. și eu și fratele meu am avut momente de descurajare, momente în care am fi preferat să renunțăm, și să ne complăcem în inactivitatea și rutina zilnică. Dar exact ca în mecanismul pedalei celălalt, încă dornic și plin de entuziasm a reușit să îl ridice pe cel căzut.   

Ceasul cu bile

 De fapt nu era chiar ceas  ci doar o alarmă.

Și nu e doar pățită ci și făcută de mine.

Povestea vine cam așa. Fratele meu mai mare avea probleme cu somnul. Adică dormea un fel de somn de veci, nu îl trezea nici alarma de la ceas nici alarma internă cum era cazul meu, nici nevoia de a se trezi, nici bunul simț, nimic. Și cam întîrzia la muncă. Și după aia, cică de ce nu l-am trezit. 

Eu îl trezeam, dar el mormăia și se culca la loc.

Ei lasă că îți fac eu alarmă. Și se întîmpla că aveam niște bile de rulment, dar bile mari, nu de rulment banal. Era ceva de pe la un camion. Ceva mai mari decît o bilă de ping pong. Cred că erau șase sau șapte. Și bilele astea au fost partea principală. A doua parte a fost un jgheab de lemn. Adică u bucată de scîndură cu două fîșii de placaj lipite pe margini cît să ghideze bilele.  La capătul scîndurii, cu un cui era fixată altă fîșie de placaj. Capătul scurt bloca bilele. Capătul lung, pîrghie, contragreutate care lăsată liber, se lăsa în jos rotindu-se în jurul cuiului, ridicînd capătul scurt, eliberînd bilele. Scîndura era pusă înclinată pe masă cu un capăt pe o carte, iar capătul cu pîrghia la margine. Pîrghia era ținută sus de o sfoară. Capătul sforii era sub ceas. Ceasul era în echilibru precar pe tabla de șah, de asemeni înclinată pe o carte. Ultimul element era o tavă din inox. Tavă solidă din inox de 2 sau trei milimetri. Excelentă pentru cartofi la cuptor sau plăcinte. Dar și pentru alarmă. încă mai am tava aia.

Pregătesc eu alarma, și aștept dimineața. Adică aștept dormind, nu treaz. Și evident că o probasem, știam la ce să mă aștept. Și vine dimineața, ceasul meu cel șmecher, un banal ceas rusesc, dar cromat de vecinul Săndel, nu simplu emailat ca orice alt ceas rusesc, începe să sune. Soneria vibrează, forțele de frecare aflate la limită nu mai sînt suficiente să țină ceasul pe loc , și acesta alunecă la vale pe lacul tablei de șah. Mai precis pe lacul cutiei de table, că era pe interior, ca să se oprească la capăt. Sfoara este eliberată, pîrghia cade, dă drumu la bile și acestea se duc vesele către tava de inox. 

BUM BUM BUM BUM BUM BUM,  șase bubuituri asurzitoare în ritm rapid. Sau poate șapte. Senzația simțită în acele clipe nu poate fi descrisă. Poate fi doar trăită. Imaginează-ți să fii buimac de somn și îngrozit de moarte în același timp, fără să ai habar de ce se întîmplă. Dacă reușești să imaginezi așa ceva, înmulțește cu zece și poate e pe aproape de ceea ce am simțit eu atunci. Treaz, la teste, zgomotul nu părea atît de infernal. Nu mai rețin dacă sau de cîte ori am folosit acea alarmă ulterior, dar un lucru rețin clar. L-a trezit și pe fratele meu.              

 

Salată de varză

 

Ziua în care m-am drogat

Nu, nu sînt un drogat, nu sînt deloc un sclav al substanțelor.

Nu am găsit niciodată refugiu în stupoarea oferită de alcool.

Nici în euforia oferită de alcool nicotină sau altceva mai tare.

Dar o dată am pățit-o, involuntar, cu diluant, zi-i  thinner.

Pentru a înțelege faza mai bine trebuie să amintesc cîteva detalii despre organismul meu ciudat.

În primul rînd e faptul că la mine anestezicele nu prea funcționează. De exemplu cel banal, folosit în stomatologie, amorțește, da, dar senzațiile sînt acolo, poate estompate, dar absolut prezente. Taică-meu povestea ceva asemănător. Probabil asta este ceva universal, și toți se mulțumesc cu acea estompare Codeina are efect la mine fix cît semințele de floarea soarelui. Am aflat și de ce. Medicii cunosc că o parte din persoane sînt total imune la codeină, dar nu știu de ce. De fapt pînă acum vreo zece ani nimeni nu știa. Nici măcar cel ce a descoperit în fine cauza. Ei bine, respectivul, medic, și victimă a acestei realități, intrigat a studiat și a aflat. Codeina în forma sa din pastilă nu are nici un efect. Este doar jumătate a unui medicament binar. A doua jumătate se află în organismul uman. Cînd se combină, formează, ceva, am uitat ce, morfină, opiu sau ceva de genu. Dar na, că o parte din populație nu sintetizează acea jumătate din medicamentul ăsta binar.     

De asemeni nici alcoolul nu prea are efect. Nu îmi oferă nici cea mai mică senzație de euforie, plăcere, amețeală sau alt efect palpabil. Da, îmi pune sîngele în mișcare, mă încălzește un pic, dar cam asta e tot. E drept că mai mult de un pahar două n-am experimentat decît o singură dată. Pe la 25 de ani de revelion am zis că mă risc, și i-am tras doi litri în vreo patru ore. E mult e puțin, habar nu am. Dar pentru un organism total neobișnuit cu alcoolul ar fi trebuit să producă un efect mai palpabil decît o simplă îmbujorare. 

E drept vreun deceniu mai tîrziu, medical se poate spune că am devenit alcoolic. Trei ani la rînd pe timpul iernii am adus trei bidoane de vin de la țară, și zilnic după mesele grase spălam greața cu un pahar de vin. Fix același efect ca un pahar de zeamă de murături. Dar nu mergea deloc după supă, macaroane sau altceva lipsit de ulei. Poate doar cu cozonac proaspăt. Dar de unde cozonac la mine? Și după trei ani mă trezesc că am o gastrită de-a dreptul fulgurantă. Nu știam de la ce. Ei bine, anul precedent fusese călduros, toamna lungă, strugurii dulci, vinul tare. În plus căpcăunul de taică-meu pusese aracet în strop ca să nu îl spele ploaia. Se practică asta, dar cu măsură, se spală pînă în toamnă. Dar are ghiolbanul măsură? Și așa a rămas prea multă otravă în vin. Și asta m-a atacat. Am descoperit înainte de sfîrșitul iernii. Mai aveam destul vin, dar forțat de situație am zis pas. Și surpriză. Acum după masă mustăceam după un pahar. Nu era ceva implacabil, doar o senzație, un imbold. Nu era nevoie de nici o ambiție ca să mă pot abține. Și a trecut în cîteva săptămîni.

Și acum vine și povestea cu diluantul. Era în casă o mașină de spălat, veche coșcovită,, ruginită. M-a pus dracul să o o curăț și să o vopsesc cu clorcauciuc. O vopsea neagră folosită ca grund la dublufund la vapoare. Și nu se uscase bine, și mi-am ruinat toate cămășile, E drept că aveam doar vreo trei. Am făcut dandanaua trebuia să e repar. era în cămară un bidon metalic de zece litri cu diluant tare rămas de pe vremuri din șantierul naval. Și am început să curăț micile pete răspîndite ici și colo.  Am reușit într-un final, dar pînă să reușesc, cu ușa închisă, în baia aia mică, vaporii de diluant m-au cam amețit. Nu mă clătinam, dar se cam lăsase întunericul, și în cap cam vîjîia ceva, și nici prea lucid nu mai eram. Cam ca la o răceală cruntă cu temperaturi peste 42. Un om lucid ar fi realizat că e pericol de colaps. Dar eu nu mai eram lucid, și eram pornit să termin treaba. Un inconvenient precum o mică amețeală nu însemna nimic. La un moment dat mă aplec să iau bidonul ăla de zece litri ca să mai torn niște diluant curat. Și Bidonul Era Gol. Efectiv l-am smuncit în aer ca și cum ar fi fost de juma de kil, nu de zece. Am rămas zăpăcit. Cum dracu de s-a găurit un bidon de tablă, care nu avea pe el nici o pată de rugină, și cum de s-a găurit tocmai acum după ce a stat fără probleme zeci de ani în cămară. Nu mai rețin cît timp mi-a luat să realizez că eram aurolac în plină euforie. Și unul din efecte se pare că fusese o putere înzecită. În activitatea finuță de a peria un material textil nu se manifestase. Dar mobilizarea pentru a ridica un obiect relativ greu, a dat peste cap toate angrenajele. M-am trezit brusc din euforie, realizînd că sînt în pericol. Am ieșit la geam, și am ieși basma curată. Adică, cu cămășile curate, că nu eram pirat din ăia care poartă basma.