O bicicletă nouă nouleață

 Tot zic să scriu povestea asta de mai bine de un deceniu. 

Na că tocmai am scris-o unde pe youtube prin comentarii. 

E o variantă scurtă, dar pînă la o vcariantă completă, merge asta. 

Se bucura unu că ne vom bucura curînd de un pod nou nouț. 

Da eu de colo...

-Aș, i-ai scos țipla,. nu mai e nou. :)) 

 Apropo de nou nouț. 

 Primește frate-miu cadou de la un văr un Pionier. Singura mini bicicletă disponibilă pe vremea aia. Era aproape terminată, o pedală zburase, mai era doar axul, camerele treisferturi petice.. in fine. O călărește și el două veri pe dealuri. Camerele se dezintegrează, umplem cu cîrpe să mai ducă o vară, se rupe pedala. Sudură nu era, și mai erau două săptămîni de vară. De draci o demontăm pînă la ultima bilă de rulment și o împrăștiem în cele patru vînturi prin curte și grădină. O jantă nimerește pe poiată, unde ieșea un par prin acoperișul de hlujani. O vede bunicu. 

 -Ce e aia? 

-O jantă de la bicla aia mică, s-a făcut muci, și așa că ți-am decorat poiata cu ea. 

-Ha?, Ceeeee?, măi măi măi, auzi tu ce nătărăi, să stricați voi bicicleta nouă nouleață.

Bicicleta nărăvaşă

Am învăţat să merg pe bicicletă tîrziu de tot, foarte tîrziu. Cînd eram în jur de 5 ani nici nu existau la noi biciclete pentru acea vîrstă, doar triciclete şi trotinete. Din astea reţin că am călărit, dar nu erau biciclete. Cînd eram pe la 10, era Pionierul, o minibicicletă format clasic, formă identică Tohanului, bicicleta naţională a acelor vremuri, dar dimensiuni mai reduse. Apoi a apărut şi Pegasul, o bicicletă mai ciudată pentru că avea o şea lungă de vreo juma de metru, şi un ghidon cu coarne înalte care mi se păreau o idioţenie. Dar eu nu mi-am pus tîrtiţa pe nici una din aceste două modele de bicicletă. În primul rînd pentru că nu mi-a fost cumpărată vreo una, şi în al doilea rînd nu ştiu de ce. Logic ar fi trebuit să fi reuşit să călăresc vreuna a vreunui vecin sau cunoştinţă, dar poate nu au fost ocazii prea dese, poate nici interesat nu am fost, cine ştie. La ţară erau două Tohanuri, foste a lui taică-meu, acum donate bunicului. Dar erau prea mari pentru noi, şi nici sînge nu aveam să călăresc pe sub cadru cum vedeam alţi pici prin sat, şi oricum moşul nu ne dădea voie să puneam mîna.

Dar na, cînd eram cred prin clasa a opta sau a noua, m-am trezit cu Marian, fratele mai mic cu 4 ani, posesor de bicicletă, primind un Pionier fostă proprietate a unui văr. Deci eu aveam vreo 13 sau 14 ani, el  9 sau 10. Posibil sa fi fost totuşi după clasa a 9 a, pentru că ştiu că l-am găsit deja un virtuos al bicicletei cînd am ajuns la ţară, deci eu eram la liceu, avînd vacanţa din iulie, nu din iunie ca ăl mic. Acum el călare eu pe jos, ... nu se prea făcea. Am intrat cumva în posesia tohanului cel vechi. Ambele biciclete erau călărite bine. Camerele peticite, aripi de protecţie la roţi plecate de cine ştie cînd, far frînă de mînă sau alte accesorii nici nu visam la ele.  Plus că pionierul avea şi o pedala lipsă, sau mai bine zis avea un vestigiu de pedală, axul. Dar pe Marian nu îl deranja acest detaliu, călărea minibidiviul fără nici un stres. Acum trebuia să învăţ şi eu. Şi aşa a început aventura. Apropo de anvelopele Pionierului, erau atît de putrede încît la un moment dat nu au mai putut fi peticite, şi am renunţat. Pr şi simplu i-am umplut anvelopele cu cirpe, si a mers perfect pînă la sfîrşitul verii.

Nu mai reţin exact primi paşi primele căzături la viteze mici, nu reţin cum am plecat din sat, probabil pe lîngă bicicletă, ca să iau trîntele fără martori, undeva lîngă pădure. Eram la vreo doi kilometri de sat, un drum drept, adică orizontal, exact pe lîngă pădure, apoi după o cotitura de 90 de grade drumul tot pe lîngă pădure, dar de data asta nu drept, ci în pantă lină. Lină, lină dar ceva viteză tot am prins, drum de pămînt dar fără făgaşe era excelent aşa că bidiviul meu mecanic se putea desfăşura. Am gustat din beţia vitezei pentru prima dată, deşi nu era cu mult peste mersul normal la pas. Dar bucuria nu a durat mult. Bucata asta de drum  nu avea cred mai mult de 100 de metri după care erau două opţiuni, la stînga, la 90 de grade tot pe lîngă pădure, sau la dreapta curbă lejeră de vreo 45 de grade printre două lanuri, în dreapta porumb, şi în stînga , practic în faţă privind de mai sus de această bifurcaţie, era un lan de grîu. Marian a cotit lejer in viteză din reflex, dar eu neştiind încă să iau curba în viteză, am procedat ca şi pînă acum, am manevrat ghidonul la dreapta. Bun, bicicleta a ascultat comanda şi a cotit la dreapta. corpul meu a ascultat şi el, dar nu de dorinţa mea ci de de legea inerţiei, aşa că am zburat din şea vreo cîţiva metri şi am aterizat în lanul de grîu. Pe vremea aia grîul era înalt, poate mai bine de un metru. Marian aude el ceva şi întoarce capul. Vede bicicleta pe drum mergînd singură, dar eu lipsă la apel. Logic era că mă dusesem în grîu, dar marginea lanului era intactă cît se vedea cu ochii. Ar fi trebuit să se vadă locul unde am decis să mă duc de-a dura prin grîu. După cîteva secunde de perplexitate, timp în care se şi oprise, mă vede că mă ridic de undeva din lanul de grîu. Prima mea trîntă a fost blîndă, nu am ieşit din grîu cu altceva şifonat decît orgoliul.

Cîteva ore mai tîrziu, revenirea în sat. De data asta coboram pe o pantă abruptă. Drumul era şi el nenorocit, plin de făgaşuri de la căruţe şi rupt de ape. Singura parte fără rupturi era alături de drum, cărarea bătută de pedestraşi, dar care din nefericire era pe coamă, dacă pierdeam controlul spre stînga intram pe teribelele făgaşuri din drum, iar spre dreapta erau şpalerii sau aracii unei vii. Frînă încă nu ştiam să pun, sau poate ştiam la viteze mici, şi la viteza care o prinsesem mă temeam de un derapaj, aşa că am rămas în impas, singura mea acţiune fiind cea de a îmi menţine echilibrul şi să rămîn pe coama dîmbului de la marginea drumului. Îl văd în faţă pe Marian care ajunge la cotitură, se înclină fără probleme şi coteşte la 90 de grade. Nici nu am îndrăznit să mă gîndesc  să cotesc. Dacă la viteza dată de o pantă lină şi o cotitura de 45 de grade am zburat din şea, în condiţiile date eram deja condamnat, aşa că nu am schiţat nici un gest. Din fericire în faţa era un platou cu iarbă. Din nefericire între platou şi drum era un şanţ. Un şanţ adînc. Era el cu maluri rotunde şi la viteză mică putea fi negociat, dar destul de adînc ca să îmi facă mie figura. Bicicicleta a decis să se oprească acolo. Eu nu am decis nimic, am aşteptat deznodămîntul. Acesta a fost cum era de aşteptat, o planare scurtă şi aterizare în iarbă. Pamîntul înţelenit e mai dur decît cel arat, şi eu l-am luat bărbăteşte direct în piept. O altă nefericire personală era că în apropiere păştea o capră. Vedeam capra aia cum se uită mirată la mine, şi aş fi vrut să se uite în altă parte. Aş fi vrut să o înjur măcar, dar cu ce să o înjuri cînd tu nu ai nici cu ce să respiri. Cred că mai păţisem aşa ceva pentru că ştiam că trebuie să aştept să îşi revină muşchii din şoc şi să poată relua activitatea respiratorie. Eram calm, dar mă enerva capra aia care se holba la mine, şi timpul ăla care stătea pe loc, şi aerul care refuza să intre în plămînii mei, şi senzaţia de sufocare care se încăpăţîna să nu plece, şi cerul care începea să se întunece înainte de vreme, şi futu-i mama ei de capră care se holbează la mine, şi ce bine e să mori ca să scapi de capra aia afurisită, macar e bine că ajuns în iad, nu se schimbă peisajul prea mult, tot de coarne dai,  şi în fine aerul se strecoară în plămîni, şi cerul  se mai luminează, şi ce-aş mai ciomăgi capra aia, dar ce vină are ea?

Asta fuse dură, mai să rămîn acolo în iarbă, dar măcar nu m-am zdrelit şi nici nu mi-am rupt nimic. Au urmat vremuri mai bune, probabil şi teama m-a făcut mult mai prudent. Următoarea trîntă memorabilă a fost un an sau doi mai tîrziu. Între timp hîrbul meu primise îmbunătaţiri, îi pusesem schimbător de viteze, asta însemnînd că nu mai aveam automat (frînă de picior, pentru cine nu ştie, dai înapoi din pedale, şi frînezi serios), frîna pe care o aveam, era de decor, fiind o glumă de frînă, un sabot ce era presat pe anvelopa, sabot ce era polizat de anvelopa dacă viteza era prea mare, şi care nu avea nici un efect, scăparea fiind frîna de picior, adică teneşul direct pe roata din faţă, şi dacă tot nu era efect, celălalt teneş pe roata din spate. Noroc că nu prea era circulaţie pe vremea aia.

În fine, ultima cascadorie a fost de pomină. Eram în vizită în comuna vecină la verii noştri. Ieşisem din localitate, în partea opusă drumului spre casă, Marian era înainte, şi avea şi un văr cu el pe pionier. Pasagerul era călare pe ghidon nu pe cadru aşa cum se face de obicei. Panta era sănătoasă, nu foarte periculoasă, dar suficient cît să prinzi viteză serioasă. Cei doi se depărtaseră  binişor. Eu eram mai în spate făcînd figuri. Mergeam fără ghidon. Mi-a luat mult să învăţ chestia asta. Tohanul meu era descentrat cumva, dacă luam mîinile, ghidonul o lua instant într-o parte. Dar cu perseverenţă am reuşit să descopăr ca pot compensa apăsînd lateral cu o bucă pe şea. Deci cumva ai trei puncte de sprijin, cele două pedale plus şeaua.  În acea clipă fatidică prinsesem ceva viteză fără să realizez că e mare pentru că era un asfalt perfect, şi noi de regulă călăream mai mult pe dealuri. Am văzut că cei doi se depărtează şi am decis să pedalez că să îi ajung. Asta nu era o problemă, aveam bicicletă mai bună, oase mai lungi, toate avantajele, exceptînd unul, norocul, sau mai bine zis prudenţa sau minte, zi-i cum vrei. Dacă aveam cap aş fi aşteptat să încep pedalarea pînă eram iar în control cu mîinile pe ghidon. Dar eu, smecheraş călare, am început să dau la pedale în aceeaşi clipă in care mă aplecam să prind ghidonul. Viteza bicicletei era mai mare decît cea pe care o puteam eu prinde cu pinionul cuplat atunci, aşa că pedalele au plecat în gol, pedalierul nu a mai opus rezistenţă deci, două dintre cele trei puncte de sprijin au plecat. În consecinţă compensarea pe care o realizam cu buca a plecat ea, urmarea a fost că şi ghidonul a plecat la rîndul lui după cum îi era voia. O mînă a trecut pe deasupra mînerului vizat, cealaltă pe sub mînerul din partea ei, ulterior pieptul s-a proptit in ghidon, dar cum nu eram aşa de maestru să conduc cu pieptul, şi cum bicicleta deja plecase şi ea de sub mine, nu imi rămăsese decît să las legile fizicii să termine procesul. Acesta a fost că eu am planat graţios lăsînd bicicleta în urmă, cumva m-am răsucit în aer, aşa că nu am muşcat din asfaltul cel proaspăt, ci am înfipt un corn, cred că cel stîng. Dur. Asfaltul era el nou, dar nu mai era destul de moale pentru ţeasta mea. Dar cu toată duritatea după prima secundă de şoc am reuşit să îmi recapăt vederea şi capacitea de analiză, dar nu şi controlul asupra propriilor oase sau a bicicletei. Între timp deja ajunsesem cu omoplatul pe asfalt care imi poliza soricul fără nici o jenă. Dar eu nu simţeam nimic. Eu vedeam bicicleta mea cea tunată care îşi zgirîia piuliţele nichelate de afurisitul de asfalt. În mod ciudat, asfaltul nu era jos, aşa cum era de aşteptat, ci era undeva sus în dreapta. Jos era cerul. Şi ce cer senin era. Într-un final, cînd eu îmi plîngeam piuliţele deznichelate, energia cinetică a reuşit să se transforme integral în belituri, aşa că m-am ridicat instant şi mi-am inspectat bidiviul ce tocmai mă potcovise. Era în stare de funcţionare, doar una din cele două piuliţe era zgîrîiată. Am încălecat şi am început să pedalez după cei doi ce dispăruseră după următoarea coamă de deal. După două pedale mi-a căzut ceasul de la mînă. Ceas cumparat de mine din bursa personală, curea metalică elastică, care după chestia asta s-a decis să se destrame. M-am intors, am cules lamelele de pe jos, şi am revenit la pedalat. Cîteva minute mai tîrziu i-am ajuns pe cei doi. Erau la destinaţie, la cişmea. Acolo am început să contabilizez  beliturile. Pe juma de corp fiecare încheietură avea belitura personală. Cea mai mare pe omoplat, apoi pe şold, codaşe fiind cele din genunchi şi din cot. M-am dezinfectat cu apă de la cişmea. Spirt nene, apa rece de te tăia la dinţi, dar pe mine mă ardea ca focul.

Marian şi cu vărul au plecat să vadă dacă găsesc ceva poamă coaptă, eu am rămas să îmi ling rănile... a să imi repar cureaua. Chestie simplă, să impingi lamelele în locurile destinate. Simplă pentru unul ce îşi poate controla degetele, dar eu tremuram ca în delirium tremens. Eram amorţit tot, nu mai simţeam nimic, dar degetele refuzau să stea locului. Cumva am reuşit să refac cureaua mea metalică, galbenă, şi a venit vremea de întors acasă. Soarele încă sus, cam sfîrîa pe carnea vie. În plus mă ardeau şi privirile băştinaşilor. Noroc că era caniculă şi vreme cînd oamenii îşi vedeau de ale lor, nu prea umblau prin sat. Tot drumul pînă în satul nostru am făcut ca lupul din desene animate. Unde nu erau copaci băgam viteză cît se poate ca să scap de razele soarelui, la umbră o lăsam moale. Dar am ajuns şi în sat. Nu puteam lăsa să se vadă măcelul de pe mine ca să mă ucida cu privirile lor compătimitoare, sau sarcastice, după caz, aşa că am pus tricoul pe mine. Ăsta era şi el galben, aşa cum era şi cureaua de la ceas, dar ceasul îl scoteam cînd mă spălam. Tricoul nu l-am mai scos vreo săptămîna sau mai mult. Se lipise.

Marian spune că a avut bafta de a întoarce capul şi să mă vadă cum plonjam hotărît să mă înfing în asfalt. Privelişte unică şi memorabilă.                           

Bicicleta cu pedale.

Pedalele sint un concept interesant. Cind actioneaza una, cealalta e in "repaus".
Cind una sta pe tinjala cealalta trage si bicicleta inainteaza.
La fel, si o echipa de doi, e mai eficienta decit un solitar.
Cind unul cedeaza, celalalt vine si impulsioneaza.

In sprijinul acestei idei imi vine o amintire din copilarie.
Verile era perioada cind traiam. In timpul scolii, eram precum scolarii, zombi, teroarea lectiilor, teroarea notelor, a notelor proaste, teroarea batailor crincene. Probabil toti scolarii de duzina ca noi, pt care scoala era doar ceva obligatoriu, traiau doar pentru vacanta. Noi, eu si fratii mei traiam asta mult mai intens, pt ca vacanta nu era eliberarea doar de scoala ci si de satrap. Vacanta avea 3 luni. El isi lua concediu in ultima luna de vacanta. Atunci vacanta noastra se termina. Deci doar 2 luni, dar erau 2 luni de rai.

Rai, rai, dar uite ca in raiul asta uneori lipseau cite o chestie doua ce existau doar in iadul de la oras. Doua din aceste elemente s-au intimplat sa fie irezistibila inghetata, si filmul de comedie, mai bine zis Louis de Funes. Nu am avut televizor pina la 14 ani, deci cinema-ul era cu atit mai valoros. Comedia era un punct forte. Si Louis de Funes, punctul pe i.

Si uite asa, intr-o vara, cum am aflat, nu stiu, poate din Viata Noua, ziarul local, gasit intimplator, sau poate de la radio, cine stie, am aflat ca saptamina urmatoare rula Avarul cu Louis de Funes.
Auzisem despre acest film, il urmarisem si il ratasem nu mai stiu cum. Si urma sa ruleze saptamina urmatoare in oras. Trebuia sa il vad. Autobuzul costa 25 de lei. 50 dus intors. O avere. Bani de film mai aveam noi, ca primeam pt covrigul zilnic, sau chiar pt film, ca nu era chiar si asta interzis. Atunci poate ca maica-mea ne lasase ceva bani de piine. Plecase in oras cu cine stie ce treburi, si eram doar cu bunicii. Bunica de fapt, pt ca mosul oricum dormea pe deal pe la vreo bostana sau paznic la porumb.

Trebuia sa vad filmul, bani de autobuz nu aveam, deci unica solutie era bicicleta. Eu si fratele mai mic oricum faceam deja saptaminal un drum de 30 km pina la o verisoara in alt sat pentru a vedea Dallas si Daktari a doua zi dimineata. Dar erau doar 30 km, 3 ore de mers lejer. Dar acum era vorba de 75 km dus, 75 intors, dintre care dusul trebuia facut noaptea. In plus pt cei 30 km aveam permisiunea, dar pt astia 75 nu. Si nu o puteam cere pt ca nu existau telefoane. Si oricum nu s-ar fi aprobat. Auzi tu, sa bati atita drum pt un film, sau o inghetata, pt ca mobilul fratelui meu mai mic era sa manince inghetata. Filmul nu il interesa atit de mult.

Incet incet planul a fost conceput. Stiam noi drumul, dar pt siguranta aveam si o harta a judetului. Am cumparat o baterie pt lanterna, ca faruri nu aveam. o conserva si ceva biscuiti pt drum, am pregatit trusa de scule, care erau o cheie universala de bicicleta, si un patent mic cu minerele galbene. Oare unde o fi disparut? Fusese ani in sir uitat la un vecin, dat cu imprumut, si uitat acolo, in acele zile recuperat, si asa micut cum era, era util pt noi astia mici. Tare mi-a mai placut.
Urma sa mergem de la miezul noptii cind baba dormea, sa ajungem la 7 jumate, sa ne odihnim un pic, mergem la film la 10, sau la 12, urmind sa plecam dupa amiaza, si pe la zece cind se intuneca sa fim inapoi.

Zis si... facut. Dar usor de zis, greu de facut. Drumul era lung, noaptea intuneric, cine stie ce se putea intimpla. Eu fiind mai mare aveam si responsabilitate pt ala mic, asa ca cu toata vitejia de adolescent ma palea lasitatea, si incepeam sa dau inapoi. Cind incepeam cu argumentele contra, ala mic din spirit de contrazicere, sau pur si simplu pt ca in clipa aia nu era lovit de pesimism ca si mine, ma contra si ma convingea sa revin la plan.

Mai tirziu, el lovit de temeri, incepea sa tremure, sau poate doar atins de temerile mele exprimate mai devreme, abia acum ii ajungeau la creier. In plus, el era si pe un amarit de pionier, bicicleta pt pitici, cu o pedala lipsa adica mai avea doar axul pe post de pedala, si ii si cam sarea lantul, si peste toate, avea si doar 12 ani. Dar acum era rindul meu sa il imping de la spate. Si uite asa cind pro cind contra, timpul a trecut, a venit vremea plecarii, ne-am suit pe roti si am inceput sa pedalam.

Luna nu iesise inca, era cam bezna. Vinatorul ar fi spus ca era intuneric de iti bagai pusca in ochi. Noi ne cam bagam ghidoanele in ochi. Am pornit noi cam tacuti si tematori, am trecut de primul sat, eram in linie dreapta catre al doilea, si ne cam veneam in fire, incepeam sa pedalam mai cu veselie. Cer senin, plin de stele, vreme calda, numai buna de plimbare. Liniste cit cuprinde, si drumul dreeept drept. In genere e plin de curbe, dar aici pe o coama de deal e o linie de vreo 3 km absolut dreapta. Si la un moment dat vedem o luminita care se cam marea, si era fix in fata noastra. Initial am crezut ca e un bec din satul urmator. Chiar ne-am oprit ca sa ne uitam atenti.
Era cam departe satul ca sa se vada un bec asa de tare, dar cine stie. Poate era un bec chiar puternic. Dar tot uitindu-ne la el se cam marise. Si noi nu mergeam, sau daca mai dadeam doua pedale o faceam asa agale. Lumina asta era cam dubioasa. Deja se marea evident. Incepuse se ne cam tremure glasurile, si parca parca ne venea sa ne intoarcem. Trecuse mai bine de un minut cred, si lumina devenea chiar deranjanta la ochi. Pulsul ne cam crestea, cel putin mie, deja simtind pe pielea de gaina viitoare senzatii de intilnire de gradul 3. Ziceam ca poate e vreo masina, dar de ce era doar o lumina si nu doua? Sau poate era motocicleta, sau avea un bec ars, dar de ce nu se auzea nimic? Si de cind o tot priveam, ar fi cam trebuit sa ajunga la noi. Prea se deplasa incet. Dar in cele din urma, inainte de infarct, brusc luminita se desparte in doua, fiindca totusi erau doua faruri, si am realizat ca din cauza distantei, se contopeau, si pt ca obiectul misterios devenise o banala Dacie, pulsul si-a revenit, s-a auzit si un motor la ralanti, si in cele din urma a trecut pe linga noi agale cu doar vreo 30 la ora. Ne-am tot minunat noi de intimplare, incercind sa intelegem de ce se tira ala ca melcul, dar nu am aflat asta nici azi.

Dupa asta, drumul a decurs linistit, in cele din urma a iesit si luna, drumul se vedea fara probleme asa ca kilometrii se scurgeau constant pe linga noi. Dar la un moment dat, intr-o curba larga, si in panta nu tocmai lina, in centrul semicercului format de curbura, era o stina, si de la stina venea un latrat nu tocmai incurajator, si in plus pata aia mare care se misca lejer, dadea clar de inteles ca nu e retinuta de vreun lant. Nu era timp de deliberari. Am zis, tai-o cit poti si ai grija sa nu sara lantul. Si am inceput sa pedalam in disperare, si tot estimam cei doi vectori, unul find noi, si celalalt pata alba si latratoare. Nu mai tin minte ce mai gindeam, probabil multumeam cerului ca e doar unul, si daca imi aduc bine aminte, imi calculam miscarile, cum sa sar de pe bicicleta si sa incep sa pocnesc javra cu ea, in caz ca reuseste sa ne intersecteze. Era perfect posibil pt ca bicicleta era golita de accesorii, si destul de usoara. Nu rareori fiind nevoit sa o iau n spate cind treceam peste araturi. Nu mai tin minte cum am trecut de suparatul ala. Poate era doar show, si nu s-a straduit sa ne si ajunga, pt ca in mod logic ar fi trebuit sa ne cam surclaseze. Sau poate panta ne-a dat avantajul unui sprint olimpic. Si daca mai punem si puterile date de disperare, cumva se face, ca ne-am tot dus.

Ceva mai tirziu, o conserva de peste se lasa sacrificata la marginea unui drum in noapte, ne apropiem si de un drum national pe care masinile mai trec din cind in cind, si ne oprim pentru le lasa sa treaca in siguranta, si a ne feri ochii de faruri. Si ajungem la ultima cumnpana. Niste copaci falosi, ce isi unesc coroanele parca deasupra soselei lasind asfaltul ascuns in intuneric. Nu prea mai vedem pe unde "calcam". Mai aprindem lanterna, dar mai rau incurca, pt ca se vede doar un petec citiva metri in fatza. Si pt ca tot trec masini, mai ales ca se apropia dimineata, nu puteam sa ne pastram pe mijlocului drumului. Si la un moment dat, zarim chiar la marginea soselei, fara sa fie marginita de vreo balustrada, sau tentativa de bordura, de nimic, nimic, ditai gropanul cam cit o casa. Era de vreo 4 pe 4, sau chiar mai mare. Nu mai tin minte daca am vazut apa la fund sau nu. Eram putin cam inmarmurit de gindul ca unul din noi putea cadea in ea.

In fine, a trecut si asta, a inceput sa se lumineze, se apropia vremea sa ajungem in oras, bai nene da' lung mai era satu asta din urma, nu se mai termina, si cind parea ca se termina incepea iar. Oboseala isi spunea cuvintul, traficul era cam vioi de acuma, dar in cele din urma a aparut si orasul, am ocolit pe faleza, si cind ajungem noi aproape de bloc, maica-mea venea din complex. Cind ne-a zarit venind dinspre gunoiera, se vedea clar pe fata ei ca se crede in filmele cu extraterestri. :)

In fine, intram, bulucim bicicletele in hol, adormim instant, ne trezim buimaci, ucisi de soneria ceasului, si hai la film. Ajungem la film si constatam ca stupoare ca Avarul se aminase pentru saptamina viitoare. Asa ceva nu se poate intimpla. Probabil inca dormeam si doar visam. Aveam cosmaruri. Si eu si fratele meu. Pentru ca in tot orasul nu era inghetata. Incredibil dar nicaieri nu era inghetata. Convinsi ca acolo sus cineva ne iubeste, tiriind picioarele am revenit acasa, ne-am luat hirburile si am pornit la drum inapoi. Am ales alta varianta ca sa evitam stina, chiar daca acum treceam pe acolo ziua.

Si baftaaaa, intr-un loc numit Ultimul Leu, al mai baftos a gasit inghetata. Avea de cacao, cum ii placea lui. Mie nu. Eu preferam vanilia. Cred ca nici nu am luat. El a luat trei. Il vad si acum, cu o mina pe ghidon, dar cu doua degete tinind si un vafe, iar in cealalta mina tinea alte doua, din care si minca.
Macar el a avut bafta. Dar eu nu. Si inca nu stiam ce ma mai asteapta.

Cred ca terminase inghetata, si mergea in fatza mea. Il lasasem in fatza, ca sa dicteze el viteza fiindca evident nu putea tine pasul dupa mine cu puiul lui de bicicleta. Si aproape de iesirea din oras, brusc coteste la stinga si ocoleste un mic sant ce era transversal pe trotuar. Eram prea aproape, si am incercat aceeasi manevra, dar nu mi-a reusit, pt ca am cotit chiar in clipa cind intrasem deja in sant. Daca intram direct sigur nu se intimpla nimic. Nu era adinc. maxim o palma. Dar cu roata pusa piezis, inertia a apasat roata din lateral, si pe fondul unei jante indoite deja cu ceva vreme in urma, aceasta a cedat, si roata s-a indoit. S-a indoit rau. Prima data se intimplase "la furat de nuci", de fapt nu era furat, pt ca ala se facuse abuziv proprietar pe acel nuc din cimp. Dar asta e alta poveste.

Acum, ce sa mai zic? am pus bicicleta cu rotile in sus, am demontat-o, am indreptat janta cit se putea cu o piatra si patentul. Un tramvai a oprit, si vatmanul si taxatoarea se uitau compatimitor la mine. Eu am facut marunt din buze, si mi-am vazut de treaba. O ora mai tirziu, cind ei mai dadusera o tura pe traseu, au incetinit iar si au mai zis ceva, probabil felicitari, pt ca deja problema era rezolvata, si mai faceam doar un pic de tuning cu patentul.

La putin timp dupa iesiredin oras, a mai venit o javruta sa ne ureze ceva, dar l-am ignorat pt ca era mic si impotent.

In rest nu au mai fost mari intimplari. Dar stiu ca pedalam, si pedalam, si pedalam, si vorba lu ala, mai lung imi pare drumul acum la'ntors acasa. Si pedalam epuizati. De asta ne temusem de la bun inceput. De intors. Am inghitit apatici din niste sunca ce se cam scurgea de acum din cauza caldurii, si apoi iar la pedale. Si cald nene, cald.

Vedeam clar ca se cam lasa seara, si nu vom ajunge la timp. Blestemam santul ala si ora pierduta cu reparatia. Pedalam in tacere, nu mai aveam nici unul putere sa mai si palavragim.
Si evident, asta nu e totul. Trebuia sa vina si colacul pe pupaza. Cireasa pe tort. Moash'sa pe gheatza.

A inceput sa bata vintul.
Tare.
Din FATZA!

Acum l-am lasat pe el in spate. Trebuia sa stau in fatza ca sa iau eu vintul, si el sa fie mai ferit.
Mai si pedalam. Da acum pedalam din greu tataie, si tare imi venea gind ca o sa rupem vreo pedala.
Dar n-a fost asta.
A fost un autobuz.
Nu, n-a dat peste mine.
A claxonat.
Tare.
Bai, da' tare!.

Vintul vijiia rau, si nu aveam cum auzi autobuzul cum vine din spate.
Si boul ala a claxonat exact cind era in dreptul meu.
Si doar eram pe margine, nu avea de ce sa claxoneze, el era deja in depasire.
Concentrat pe pedalare am reactionat atit de violent, am smucit bicicleta de sub mine cu totul spre dreapta, si forta aplicata lateral pe roata deja damblagita a indoit iar roata la 90 de grade.
eu ramasesem in picioare. Mergeam cam la pas de om asa ca nu am cazut, bicicleta era rasturnata linga mine, si roata shuie. Nu iti trebuie sa fii geniu ca sa intelegi ca inca o ora de pierdut cu reparatul pe vintul ala, cind se si cam insera, nu era ceva extrem de atragator. Si in acea secunda de furie, am facut totusi ceva genial. Am sarit cu ambele picioare pe roata pe partile ridicate in sus. Si miraculos, si-a revenit. Nu a ramas indoita deloc. La prima indoitura, cea initiala, fugarit de pirnaiashul ala, facusem aceeasi figura, e drept dupa vreo zece doua zeci de secunde, pt ca dupa cazatura, tot ce am putut gindi a fost sa ridic hirbul pe o roata si sa o tai. Abia ajuns la sosea am sarit pe ea, dar deja indoitura se racise, si tot ce reusisem a fost sa o fac sa intre pe furca, chit ca... era ca... vorba aia... ca pishatul boului.

Ei bine, acum isi revenise perfect. Auzisem eu de snoave ca asta, dar nu le crezusem, mai ales ca venise de la un vecin care le cam inflorea. Le inflorea rau de tot.
Dupa atitea ghinioane, am avut si un pui de bafta. Am multumit eu cui am multumit, si am reinceput lupta cu vintul.

Am trecut de penultimul sat, eram pe acea coama de deal, cu soseaua dreapta cind ne-a ajuns din urma un carutas. I s-a facut mila de noi. S-a oprit si ne-a invitat sus.

Inca un pui de noroc. Am mai salvat vreo citiva kilometri. Nu pe toti, pt ca mergea doar pina in satul vecin. Dar ne mai si odihnisem citeva minute. Si apoi am tras ultimii 4 km. Am ajuns pe intuneric acasa. Baba nici n-a observat ca noi disparusem. Si ne era foame. Foame rau. Sunca aia nu prea mai parea comestibila, ca era cam transparenta, si a trebuit sa facem altceva. Focul nu se putea face, resouri nu erau, asa ca am improvizat unul, doua scaunele, intre ele un fier de calcat pus invers, si o farfurie de tabla, in care am pus niste cartofi taiati cu furculita. Aici cred ca incurc cu alta poveste. Nu mai retin cum de nu aveam cutit. Cred ca la dus taiasem conserva cu un deschizator din ala mic pliant, daca ati vazut vreodata, si acum tacimurile posibil sa fi fost in bucatarie unde dormea bunica. Ideea ca tare au fost buni cartofii aia prajiti pe jumate, si taiati cu model zimtzat :)

Si inchei revenind la ideea principala. Daca vrei sa faci ceva, fa in echipa. Cind o pedala e in punctul mort, cealalta trage. Si daca echipa are 4 , 6 , 8 sau mai multe ... pistoane, treaba merge chiar cu viteza si in plina forta.

Stiu si ce se intimpla cind ramii in trei pistoane. Mergi de parca ai fi intr-un piston jumate. Ei dar asta e alta poveste, si nu stiu ce povata sa dau. Unii il iau pe ala de i sa umezit bujia, si ii dau citeva dumate in gura pina i se usuca la loc, si treaba merge. Cica. Altii inlocuiesc pistonul.

Dar deja nu mai e povestea mea, si-am incalecat pe-o sea, si m-am dus cu tot cu bicicleta mea.
Drum bun si voua :)

PS. Nici pina in ziua de azi nu am vazut Avarul. Mi-am adus aminte mereu de el. L-am cautat pe vremea cind casetele video erau in voga, l-am cautat mai tirziu cind a aparut internetul. Dar nici nu stiam cum s-o numi in franceza. Nu gasisem dictionare. Imdb nu avea idee de Funes.
Acum mi-am reamintit. Google translate nu mi-a fost de ajutor, dar IMDB, mi-a soptit sa caut L'avare. Si l-am gasit. Torentul zicea ETA 2 saptamini aseara. Acum s-a oprit. Dar poate am bafta. Poate am bafta sa spulber mitul acestui mic fruct interzis :)

PPS Am uitat sa completez. Cumva intr-un final am descarcat avarul. Cred ca era si fara subtitrare si franceza o fi ea mai usoara ca engleza, dar fara practica... Oricum, am inteles eu destul din film, dar s-a dus savoarea. Nu mai are aroma vremurilor de alta data. Dar ideea e ca blestemul a incetat dupa 3 decenii. :)