miercuri, 20 iunie 2012

Despre Î şi Â

Noua veche ortografie este un subiect controversat, dar simplu pt mine. Consider că e o tîmpenie pe care refuz să o accept. Dar nu am făcut vîlvă pe tema asta. Am continuat doar să scriu aşa cum am învăţat şi am explicat de ce, doar cînd am fost întrebat. Singura menţiune publică este într-un comentariu la un articol pe acest blog. Nu mi-am pierdut vremea  protestînd pentru că ştiam că oricum nu voi fi eu ăla care să întoarcă istoria din drum, şi în al doilea rînd pentru că nu cunoşteam prea multe detalii. Unele doar mi le închipuiam, şi nici interesul să sap după adevăr nu îmi dădea ghes.

Dar uite că acum, întîmplător, în comunitatea traducătorilor de pe facebook, dau de o discuţie despre acest subiect, unde se dau cîteva detalii.

Am cerut permisiunea autorului de a cita comentariul aici. Mi se pare interesant.
Am corectat scăparea punctată, iar cine le vede pe restul este rugat să le treacă cu vederea,  (eu nici nu le-am observat) este o discuţie liberă, nu un articol scris oficial.

-Da, îl puteți cita. Acum recitindu-l observ că are unele scăpări. De exemplu la "pe motiv că ele ne fuseseră băgate pe gît" în loc de "ele" trebuie "cele noi".




Adrian Dobroiu: 
-Andrei, acum că mi-ai spus că ești adolescent pot să-ți explic altfel, pentru că probabil sînt chestii pe care nu le știi despre norma ortografică (ele nu se învață la școală). Pe scurt, norma s-a schimbat în 1993 cu forța, împotriva voinței lingviștilor, deși standardizarea oricărui domeniu științific trebuie făcută de specialiștii domeniului respectiv. Academia Română, imediat după Revoluția din 1989, rămăsese fără încrederea publicului și avea nevoie de o dovadă că se rupsese de trecutul comunist. Soluția găsită de președintele de atunci al Academiei, Mihai Drăgănescu (un electronist care de altfel era puțin cam agramat), a fost să reintroducă două reguli ortografice vechi, pe motiv că cele noi ne fuseseră băgate pe gît de către sovietici (ceea ce e o minciună). Decizia s-a luat prin vot --- apropo, deciziile științifice NU se iau prin vot, ci prin argumentare și consens ---, și anume prin vot deschis, ca lumea să voteze de frică, nu din conștiință. Rezultatul a fost că toți membrii Academiei au votat pentru schimbarea normei, cu excepția celor doi lingviști membri ai Academiei, care cunoscîndu-și meseria știau că schimbarea normei e o prostie. În același timp specialiștii din toate institutele lingvistice din țară s-au opus reformei ortografice, dar părerea lor a fost ignorată, pentru că vezi doamne era prea științifică. A contat numai părerea ageamiilor.

Cam așa stă treaba. Tu, Andrei, să scrii așa cum te obligă pe tine școala, ca să nu fii depunctat la examene. Dar e bine să știi că norma actuală este de fapt un pas înapoi față de norma „veche” (care de fapt e cea mai nouă și cea mai rațională). Lucrurile astea sînt știute bine, au fost discutate și răsdiscutate. Există materiale destule pe internet, nu e nevoie să mă crezi pe cuvînt.

Argumentele pentru grafia cu î sînt simple: ortografia românească este preponderent fonemică și toate modificările ei din ultimele 200 de ani au fost spre a o face și mai fonemică, renunțînd la excepții, care sînt resturi de grafie etimologică. O ortografie fonemică cere ca pentru fiecare fonem (sunet) să se folosească o literă și numai una. În secolul al XIX-lea pentru sunetul î se foloseau 4-5 litere, apoi au rămas două, apoi una. Acum ne-am întors la două.

Argumentul pentru „sînt” este că asta-i forma adevărată, moștenită, folosită efectiv de vorbitori. Grafia „sunt” a fost inventată de Școala Ardeleană, dar toată lumea pronunța „sînt”, chiar dacă scria „sunt”. Pronunția „sunt” a apărut în jurul anului 1900, din incultură sau din snobism, la oameni care au început să citească așa cum se scria. Între timp, în familiile acelor inculți sau snobi copiii s-au obișnuit să pronunțe și ei „sunt”, așa se face că azi în unele familii forma „sunt” a devenit normă. Dar marea majoritate a poporului spune „sînt”. Ca urmare grafia „sunt” și pronunția „sunt” nu se justifică.

În schimb pentru grafia cu „â” și „sunt” nu există nici un argument. Nici măcar unul. Unii neștiutori spun că ar exista argumente, și dau exemple, dar din punct de vedere lingvistic toate acele argumente sînt false.



...
Iată încă un articol, unde subiectul este explicat extensiv, (şi eu care făceam mişto ca ignorantul, de î din y, dar iată că realmente a existat î din e şi din u) 
http://wiki.dexonline.ro/wiki/Despre_folosirea_literelor_î_şi_â

marți, 22 mai 2012

A recicla sau a nu recicla

Am auzit într-un film o replică. Personajul respectiv a dat de o belea numită cancer. Cînd primeşte de la medic vestea, după cum era de aşteptat se revoltă un pic,
-Why me? De ce eu?, De ce tocmai eu, pentru că nu fumez, nu beau, fac sport regulat, reciclez...

Mi-au trebuit cîteva momente ca să înţeleg ce caută reciclatul în fraza aia. Ori e o glumă, ori un fel de a zice, sînt băiat bun, de ce să fiu pedepsit?

Eu sînt teoretic un ecologist. Zic teoretic, pentru că sînt conştient că poluarea este o problemă dură, poate chiar fatală pentru umanitate. Dar practic, la nivelul meu de furnică înregimentată urban, tot ce pot face e să nu arunc gunoiul aiurea, ceea ce fac, şi să mă duc să plantez cîte un copac, ceea ce nu fac.

O altă mică contribuţie ar fi reciclarea. Chiar am văzut asta în casa unor olandezi acum cîţiva ani. Oamenii aveau un coş de gunoi mare cît un tomberon, pentru hîrtii, iar pentru inerentul rest menajer, organic, aveau obişnuita găleată cu capac, şi punga neagră din plastic. Nu era mare lucru de aruncat, cojile de ceapă şi cartofi, plantele de la ceai, dar chestiile astea umede se cam împuţiseră. Atunci mi-a venit ideea că ar fi putut face un pas înainte, resturile menajere organice fiind aruncate într-un dispozitiv de tocat încorporat în scurgerea de la chiuvetă, şi deversate separat de scurgerea de la maşinile de spălat (care fiind cu detergent să fie purificată separat), împreună cu cea de la veceu, din care se poate obţine îngrăşămînt natural.

Ok, asta e la ei, sistemul este organizat pentru reciclare. Şi la noi era o tentativă cu colectarea hîrtiei, şi a metalelor, dar unde există aceste centre de colectare habar nu am. Doar pe la şcoli se mai cere elevilor să aducă hîrtie. Şi pentru că e greu de adunat, copii colectează pachetele cu reclame lăsate prin holuri de cei plictisiţi să le pună în cutiile poştale. Dar asta e altă poveste.

Acele tomberoane imense pentru reciclare, în trei culori, le-am observat prima dată în Brăila acu mulţi ani, poate 10. Nefiind o acţiune concertată, tomberoanele erau cam inutile. Nimeni nu le folosea.

Acu vreo juma de an am văzut tricoloarele şi la mine în cartier. Dar din nefericire, puse cîte un set la 4 blocuri, adică pe aleele alăturate, nu şi pe aleea mea. Chiar în zilele alea, fratele meu şi-a pus ordine în gunoaiele lui, aruncînd o mulţime de cutii de carton şi polistiren expandat. Remarc amuzat că acum avem şi noi reciclare.  El se miră, şi spune că nu a văzut. Precizez că e la blocurile vecine. Sorry, spune el, nu am timp să mă trambalez pînă acolo. Şi are dreptate, mereu e presat de timp. Le-aş fi dus eu, dar erau prea voluminoase.

În fine, eu am apreciat efortul gospodarilor locali pentru reciclare aşa că de atunci am adunat separat cutiile şi pungile de lapte, că maculatura oricum o colectam şi o dădeam copiilor din vecini pentru şcoală. Am şi apucat să duc un transport de hîrtie şi plastic. Luna asta am avut un transport gras, adunasem şi metal, resturile rămase de la confecţionarea tricicletei, plus conserve şi spray-uri adunate toată iarna. Iau eu ţosca cu metale, bucuros că sînt băiat bun şi reciclez, şi mă tîrîi pînă la blocul vecin. Ajuns acolo, constat că dispăruseră containerele colorate. Înjur suculent, îmi amorţise mîna, am o problemă de ceva vreme de îmi amorţeşte frecvent, cred că mă paşte un infarct. Mai înjur o dată, că puteam să le arunc în containerele de gunoi de la blocul nostru, nu să le car pînă aici. Şi mai înjur o dată, că puteam să nu îmi bat capul toată iarna cu gluma asta.

Acu sînt curios dacă am avut doar ghinionul să nimeresc ziua cînd containerele au fost duse să fie golite, ori proiectul cu reciclarea s-a dus pe apa sîmbetei, sau poate au fost furate de vreun fabricant de pliciuri de muşte.


joi, 10 mai 2012

Bicicleta nărăvaşă

Am învăţat să merg pe bicicletă tîrziu de tot, foarte tîrziu. Cînd eram în jur de 5 ani nici nu existau la noi biciclete pentru acea vîrstă, doar triciclete şi trotinete. Din astea reţin că am călărit, dar nu erau biciclete. Cînd eram pe la 10, era Pionierul, o minibicicletă format clasic, formă identică Tohanului, bicicleta naţională a acelor vremuri, dar dimensiuni mai reduse. Apoi a apărut şi Pegasul, o bicicletă mai ciudată pentru că avea o şea lungă de vreo juma de metru, şi un ghidon cu coarne înalte care mi se păreau o idioţenie. Dar eu nu mi-am pus tîrtiţa pe nici una din aceste două modele de bicicletă. În primul rînd pentru că nu mi-a fost cumpărată vreo una, şi în al doilea rînd nu ştiu de ce. Logic ar fi trebuit să fi reuşit să călăresc vreuna a vreunui vecin sau cunoştinţă, dar poate nu au fost ocazii prea dese, poate nici interesat nu am fost, cine ştie. La ţară erau două Tohanuri, foste a lui taică-meu, acum donate bunicului. Dar erau prea mari pentru noi, şi nici sînge nu aveam să călăresc pe sub cadru cum vedeam alţi pici prin sat, şi oricum moşul nu ne dădea voie să puneam mîna.

Dar na, cînd eram cred prin clasa a opta sau a noua, m-am trezit cu Marian, fratele mai mic cu 4 ani, posesor de bicicletă, primind un Pionier fostă proprietate a unui văr. Deci eu aveam vreo 13 sau 14 ani, el  9 sau 10. Posibil sa fi fost totuşi după clasa a 9 a, pentru că ştiu că l-am găsit deja un virtuos al bicicletei cînd am ajuns la ţară, deci eu eram la liceu, avînd vacanţa din iulie, nu din iunie ca ăl mic. Acum el călare eu pe jos, ... nu se prea făcea. Am intrat cumva în posesia tohanului cel vechi. Ambele biciclete erau călărite bine. Camerele peticite, aripi de protecţie la roţi plecate de cine ştie cînd, far frînă de mînă sau alte accesorii nici nu visam la ele.  Plus că pionierul avea şi o pedala lipsă, sau mai bine zis avea un vestigiu de pedală, axul. Dar pe Marian nu îl deranja acest detaliu, călărea minibidiviul fără nici un stres. Acum trebuia să învăţ şi eu. Şi aşa a început aventura. Apropo de anvelopele Pionierului, erau atît de putrede încît la un moment dat nu au mai putut fi peticite, şi am renunţat. Pr şi simplu i-am umplut anvelopele cu cirpe, si a mers perfect pînă la sfîrşitul verii.

Nu mai reţin exact primi paşi primele căzături la viteze mici, nu reţin cum am plecat din sat, probabil pe lîngă bicicletă, ca să iau trîntele fără martori, undeva lîngă pădure. Eram la vreo doi kilometri de sat, un drum drept, adică orizontal, exact pe lîngă pădure, apoi după o cotitura de 90 de grade drumul tot pe lîngă pădure, dar de data asta nu drept, ci în pantă lină. Lină, lină dar ceva viteză tot am prins, drum de pămînt dar fără făgaşe era excelent aşa că bidiviul meu mecanic se putea desfăşura. Am gustat din beţia vitezei pentru prima dată, deşi nu era cu mult peste mersul normal la pas. Dar bucuria nu a durat mult. Bucata asta de drum  nu avea cred mai mult de 100 de metri după care erau două opţiuni, la stînga, la 90 de grade tot pe lîngă pădure, sau la dreapta curbă lejeră de vreo 45 de grade printre două lanuri, în dreapta porumb, şi în stînga , practic în faţă privind de mai sus de această bifurcaţie, era un lan de grîu. Marian a cotit lejer in viteză din reflex, dar eu neştiind încă să iau curba în viteză, am procedat ca şi pînă acum, am manevrat ghidonul la dreapta. Bun, bicicleta a ascultat comanda şi a cotit la dreapta. corpul meu a ascultat şi el, dar nu de dorinţa mea ci de de legea inerţiei, aşa că am zburat din şea vreo cîţiva metri şi am aterizat în lanul de grîu. Pe vremea aia grîul era înalt, poate mai bine de un metru. Marian aude el ceva şi întoarce capul. Vede bicicleta pe drum mergînd singură, dar eu lipsă la apel. Logic era că mă dusesem în grîu, dar marginea lanului era intactă cît se vedea cu ochii. Ar fi trebuit să se vadă locul unde am decis să mă duc de-a dura prin grîu. După cîteva secunde de perplexitate, timp în care se şi oprise, mă vede că mă ridic de undeva din lanul de grîu. Prima mea trîntă a fost blîndă, nu am ieşit din grîu cu altceva şifonat decît orgoliul.

Cîteva ore mai tîrziu, revenirea în sat. De data asta coboram pe o pantă abruptă. Drumul era şi el nenorocit, plin de făgaşuri de la căruţe şi rupt de ape. Singura parte fără rupturi era alături de drum, cărarea bătută de pedestraşi, dar care din nefericire era pe coamă, dacă pierdeam controlul spre stînga intram pe teribelele făgaşuri din drum, iar spre dreapta erau şpalerii sau aracii unei vii. Frînă încă nu ştiam să pun, sau poate ştiam la viteze mici, şi la viteza care o prinsesem mă temeam de un derapaj, aşa că am rămas în impas, singura mea acţiune fiind cea de a îmi menţine echilibrul şi să rămîn pe coama dîmbului de la marginea drumului. Îl văd în faţă pe Marian care ajunge la cotitură, se înclină fără probleme şi coteşte la 90 de grade. Nici nu am îndrăznit să mă gîndesc  să cotesc. Dacă la viteza dată de o pantă lină şi o cotitura de 45 de grade am zburat din şea, în condiţiile date eram deja condamnat, aşa că nu am schiţat nici un gest. Din fericire în faţa era un platou cu iarbă. Din nefericire între platou şi drum era un şanţ. Un şanţ adînc. Era el cu maluri rotunde şi la viteză mică putea fi negociat, dar destul de adînc ca să îmi facă mie figura. Bicicicleta a decis să se oprească acolo. Eu nu am decis nimic, am aşteptat deznodămîntul. Acesta a fost cum era de aşteptat, o planare scurtă şi aterizare în iarbă. Pamîntul înţelenit e mai dur decît cel arat, şi eu l-am luat bărbăteşte direct în piept. O altă nefericire personală era că în apropiere păştea o capră. Vedeam capra aia cum se uită mirată la mine, şi aş fi vrut să se uite în altă parte. Aş fi vrut să o înjur măcar, dar cu ce să o înjuri cînd tu nu ai nici cu ce să respiri. Cred că mai păţisem aşa ceva pentru că ştiam că trebuie să aştept să îşi revină muşchii din şoc şi să poată relua activitatea respiratorie. Eram calm, dar mă enerva capra aia care se holba la mine, şi timpul ăla care stătea pe loc, şi aerul care refuza să intre în plămînii mei, şi senzaţia de sufocare care se încăpăţîna să nu plece, şi cerul care începea să se întunece înainte de vreme, şi futu-i mama ei de capră care se holbează la mine, şi ce bine e să mori ca să scapi de capra aia afurisită, macar e bine că ajuns în iad, nu se schimbă peisajul prea mult, tot de coarne dai,  şi în fine aerul se strecoară în plămîni, şi cerul  se mai luminează, şi ce-aş mai ciomăgi capra aia, dar ce vină are ea?

Asta fuse dură, mai să rămîn acolo în iarbă, dar măcar nu m-am zdrelit şi nici nu mi-am rupt nimic. Au urmat vremuri mai bune, probabil şi teama m-a făcut mult mai prudent. Următoarea trîntă memorabilă a fost un an sau doi mai tîrziu. Între timp hîrbul meu primise îmbunătaţiri, îi pusesem schimbător de viteze, asta însemnînd că nu mai aveam automat (frînă de picior, pentru cine nu ştie, dai înapoi din pedale, şi frînezi serios), frîna pe care o aveam, era de decor, fiind o glumă de frînă, un sabot ce era presat pe anvelopa, sabot ce era polizat de anvelopa dacă viteza era prea mare, şi care nu avea nici un efect, scăparea fiind frîna de picior, adică teneşul direct pe roata din faţă, şi dacă tot nu era efect, celălalt teneş pe roata din spate. Noroc că nu prea era circulaţie pe vremea aia.

În fine, ultima cascadorie a fost de pomină. Eram în vizită în comuna vecină la verii noştri. Ieşisem din localitate, în partea opusă drumului spre casă, Marian era înainte, şi avea şi un văr cu el pe pionier. Pasagerul era călare pe ghidon nu pe cadru aşa cum se face de obicei. Panta era sănătoasă, nu foarte periculoasă, dar suficient cît să prinzi viteză serioasă. Cei doi se depărtaseră  binişor. Eu eram mai în spate făcînd figuri. Mergeam fără ghidon. Mi-a luat mult să învăţ chestia asta. Tohanul meu era descentrat cumva, dacă luam mîinile, ghidonul o lua instant într-o parte. Dar cu perseverenţă am reuşit să descopăr ca pot compensa apăsînd lateral cu o bucă pe şea. Deci cumva ai trei puncte de sprijin, cele două pedale plus şeaua.  În acea clipă fatidică prinsesem ceva viteză fără să realizez că e mare pentru că era un asfalt perfect, şi noi de regulă călăream mai mult pe dealuri. Am văzut că cei doi se depărtează şi am decis să pedalez că să îi ajung. Asta nu era o problemă, aveam bicicletă mai bună, oase mai lungi, toate avantajele, exceptînd unul, norocul, sau mai bine zis prudenţa sau minte, zi-i cum vrei. Dacă aveam cap aş fi aşteptat să încep pedalarea pînă eram iar în control cu mîinile pe ghidon. Dar eu, smecheraş călare, am început să dau la pedale în aceeaşi clipă in care mă aplecam să prind ghidonul. Viteza bicicletei era mai mare decît cea pe care o puteam eu prinde cu pinionul cuplat atunci, aşa că pedalele au plecat în gol, pedalierul nu a mai opus rezistenţă deci, două dintre cele trei puncte de sprijin au plecat. În consecinţă compensarea pe care o realizam cu buca a plecat ea, urmarea a fost că şi ghidonul a plecat la rîndul lui după cum îi era voia. O mînă a trecut pe deasupra mînerului vizat, cealaltă pe sub mînerul din partea ei, ulterior pieptul s-a proptit in ghidon, dar cum nu eram aşa de maestru să conduc cu pieptul, şi cum bicicleta deja plecase şi ea de sub mine, nu imi rămăsese decît să las legile fizicii să termine procesul. Acesta a fost că eu am planat graţios lăsînd bicicleta în urmă, cumva m-am răsucit în aer, aşa că nu am muşcat din asfaltul cel proaspăt, ci am înfipt un corn, cred că cel stîng. Dur. Asfaltul era el nou, dar nu mai era destul de moale pentru ţeasta mea. Dar cu toată duritatea după prima secundă de şoc am reuşit să îmi recapăt vederea şi capacitea de analiză, dar nu şi controlul asupra propriilor oase sau a bicicletei. Între timp deja ajunsesem cu omoplatul pe asfalt care imi poliza soricul fără nici o jenă. Dar eu nu simţeam nimic. Eu vedeam bicicleta mea cea tunată care îşi zgirîia piuliţele nichelate de afurisitul de asfalt. În mod ciudat, asfaltul nu era jos, aşa cum era de aşteptat, ci era undeva sus în dreapta. Jos era cerul. Şi ce cer senin era. Într-un final, cînd eu îmi plîngeam piuliţele deznichelate, energia cinetică a reuşit să se transforme integral în belituri, aşa că m-am ridicat instant şi mi-am inspectat bidiviul ce tocmai mă potcovise. Era în stare de funcţionare, doar una din cele două piuliţe era zgîrîiată. Am încălecat şi am început să pedalez după cei doi ce dispăruseră după următoarea coamă de deal. După două pedale mi-a căzut ceasul de la mînă. Ceas cumparat de mine din bursa personală, curea metalică elastică, care după chestia asta s-a decis să se destrame. M-am intors, am cules lamelele de pe jos, şi am revenit la pedalat. Cîteva minute mai tîrziu i-am ajuns pe cei doi. Erau la destinaţie, la cişmea. Acolo am început să contabilizez  beliturile. Pe juma de corp fiecare încheietură avea belitura personală. Cea mai mare pe omoplat, apoi pe şold, codaşe fiind cele din genunchi şi din cot. M-am dezinfectat cu apă de la cişmea. Spirt nene, apa rece de te tăia la dinţi, dar pe mine mă ardea ca focul.

Marian şi cu vărul au plecat să vadă dacă găsesc ceva poamă coaptă, eu am rămas să îmi ling rănile... a să imi repar cureaua. Chestie simplă, să impingi lamelele în locurile destinate. Simplă pentru unul ce îşi poate controla degetele, dar eu tremuram ca în delirium tremens. Eram amorţit tot, nu mai simţeam nimic, dar degetele refuzau să stea locului. Cumva am reuşit să refac cureaua mea metalică, galbenă, şi a venit vremea de întors acasă. Soarele încă sus, cam sfîrîa pe carnea vie. În plus mă ardeau şi privirile băştinaşilor. Noroc că era caniculă şi vreme cînd oamenii îşi vedeau de ale lor, nu prea umblau prin sat. Tot drumul pînă în satul nostru am făcut ca lupul din desene animate. Unde nu erau copaci băgam viteză cît se poate ca să scap de razele soarelui, la umbră o lăsam moale. Dar am ajuns şi în sat. Nu puteam lăsa să se vadă măcelul de pe mine ca să mă ucida cu privirile lor compătimitoare, sau sarcastice, după caz, aşa că am pus tricoul pe mine. Ăsta era şi el galben, aşa cum era şi cureaua de la ceas, dar ceasul îl scoteam cînd mă spălam. Tricoul nu l-am mai scos vreo săptămîna sau mai mult. Se lipise.

Marian spune că a avut bafta de a întoarce capul şi să mă vadă cum plonjam hotărît să mă înfing în asfalt. Privelişte unică şi memorabilă.