Cu optu prin Brăila

Eram în autobuz, traseul opt, stația din gară, în Brăila. Oprește scurt, ia pasagerii și pleacă în trombă. Așa e regula. Dar acum cînd să plece, un pensionar, greoi, face semne cu bastonul. Stai așa nene, ia-mă și pe mine. Șoferul amabil oprește și omul se urcă. În Brăila parcă e mai uman. În Galați e un pic mai dur. E de înțeles, călătorii nu au răbdare, vor repede cînd nu e vorba de ei, sînt reguli, orare de respectat, șoferii sînt strînși cu ușa, se grăbesc, și cam dau cu pensionarii de asfalt cînd se mocăie la uși. Martor la două cazuri în ultima juma de an, plus că o dată era cît pe ce să fiu eu cazul. Dar eram avizat, am percutat, încă mai pot.

 Dar să revenim la pensionarul nostru. Autobuzul nu e tocmai aglomerat, după standarde indiene, dar toate locurile sînt ocupate și mai sînt și vreo zece persoane în picioare, ar mai fi loc de vreo zece. O femeie se scoală, oferă locul și vine lîngă mine pe locul rezervat cărucioarelor. E locul meu favorit, îmi e mai greu să stau jos, tre să mă pliez să intru între scaune. Plus că dacă scaunele sînt cu material țesut pe ele, nu din ceva lucios, nu știi ce faună microbiană culegi de acolo, chiar dacă nu este vizibil ceva infect. Dar unele arată chiar înfricoșător. Respectiva nu e chiar mică și pentru mine autobuzul devine aglomerat.

Optul are un traseu ciudat. Trece de Dorobanți, o ia pe Călărași, (parcă) apoi o ia spre gară, traversînd înapoi Dorobanții, se întoarce înapoi pe Călărași și continuă. Asta crează confuzie, pentru că de regulă cînd ești pe o parte a străzii știi în ce direcție duce autobuzul. Dar aici, la gară plus cele două stații, de dinainte și după, nu știi dacă autobuzul vine sau se întoarce, pentru că la întoarcere pe acest tronson are exact același traseu, de pe Călărași, trece de Dorobanți, ajunge la gară. Singura soluție este traseul afișat pe autobuz, unde se precizează direcția. Dacă nu ești atent, șansa e fifty fifty să ajungi unde vrei. Dar fiind viteză, deseori uiți să te uiți, deci întrebi șoferul, sau pasagerii.

Așa și moșul nostru, care cam arăta obosit și călcat de tren. Cînd autobuzul face la dreapta pe Călărași se trezește brusc, și întreabă neliniștit.

-Da” unde ducă ăsta?
-Păi la... și femeia care îi oferise locul, plus încă una, îngrijorate că se duce moșu aiurea, încep să explice traseul, care duce pe la Spitalul 3, și mai departe complicat, pentru că nu mă interesa, eu cobor mai devreme. Femeile explicau încurcîndu-se un pe alta, moșul mai dădea din cap, mai mormăia cîte un aha, și discuția tot continua, cu repetiții, cum continuă deseori discuțiile. Femeia cea amabilă, mai realistă a întrebat de cîteva ori.
-Dar matale unde vrei să ajungi? Moșul nu a reușit să răspundă de-a lungul discuției, întrerupt de cealaltă femeie, sau de propriile gînduri. Într-un final cînd trialogul devenise dialog, respectiva întreabă iar, mai calm și mai clar.
-Dar matale unde vrei să ajungi?
-Aa, nicăieri. Am ieșit ca să mă plimb.
      

Skynet is here

Cu siguranță ați remarcat în filme diverse tipare, sau clișee, unele plăcute, altele enervante. De exemplu replicile personajelor înainte de o acțiune violentă. Da sînt amuzante deseori, dar nerealiste. Dar mai sînt și unele realiste, precum Leon, care nu zice nimic, doar acționează. Sau ca Terminator, care vine peste tine, îl respingi și el vine iar și iar, implacabil.

Cam așa și personajul misterios din Games of Thrones. De-a lungul sezoanelor ni s-a dezvăluit pic cu pic un ceva care nu știm precis ce e, dar e amenințător. Aflăm că se numesc White Walkers, că reanimează morții pentru a lupta de partea lor, și că vor să distrugă rasa umană. Mai aflăm că au un lider, rege sau ce o fi, care îi conduce, numit Night King, .și care încet, încet, de-a lungul sezoanelor, vine peste rasa umană. Cine a fost atent a putut reține cine este Night King, și cine l-a creat. Dar cine nu e atent, uită aceste detalii și îl reține ca pe o amenințare care vine și vine și vine, dar nu zice nimic. Și dacă nu zice nimic, nu știi ce vrea. Ei, cam știi tu ce vrea, văzînd ce face, dar ideea e că îl vezi cu formă umană, și te aștepți să spună ce vrea, așa cum fac personajele în filme, cu replicile lor, amuzante sau nu. Și am tot așteptat de-a lungul sezoanelor să deschidă gura și să spună ceva. Serialul se apropia de sfîrșit și am realizat că nu va spune niciodată nimic, și a început să mă agaseze, pentru că nu știam ce vrea.  Și a fost și scena finală, și da, nu a zis nimic, nu am aflat ce voia, dar am priceput ideea.

Night King nu a spus nimic pentru că nu era un personaj uman, chiar dacă era umanoid. Nu avea trăsăturile umane precum dorință, comunicare verbală, conștiență, etc. Night King era ca un virus, o boală, sau a avalanșă lentă, ori poate chiar moartea însăși. Vine, vine inexorabil, dar nu spune nimic. Și ți se pare normal, pentru că nu are ce spune. Dar cînd privești acel ceva în ochi, chit că e doar pe ecran, te aștepți să spună ceva.

Partea a doua a acestei povești este grafica generată de calculator. CGI e bun în filme, și e ok, știm că e ficțiune, și oricum era o tehnică scumpă, nu era la îndemîna oricui. Dar chiar și așa, fețele erau ușor de văzut că nu aparțin unor persoane reale, în special în animații.
Dar acum noii algoritmi sînt capabili să ne înșele, pot genera imagini, fețe ale unor persoane care nu există. E încă imperfect, falsurile pot fi detectate pentru că se mai scapă.chestii nenaturale, și pe situl acesta, http://www.whichfaceisreal.com/about.html  învățăm cum putem detecta falsurile. Pentru moment, cît tehnicile sînt încă imperfecte.
Eu nu am urmat sfaturile, am încercat doar să văd care față are o expresie naturală. Multe poze surprind un zîmbet fals, sau alte expresii care nu corespund cu starea de spirit a persoanei, și putem detecta discordanțe în ansamblu. Dar sînt expresii naturale. Uneori ni se par nenaturale adică forțate, dar sînt naturale. Imaginile generate conțin ceva pur artificial, nenatural, nu ceva forțat.
Nu prea mai este cazul. M-am felicitat în sinea mea cînd am identificat falsurile de cinci ori la rînd. Apoi am greșit, și nu o singură dată, Dar privind în ochii acelei persoane care nu există, am simțit că privesc într-un abis, am simțit că sînt în fața unei forțe implacabile, dar care nu e conștientă. Nu încă.

Nu m-am temut niciodată de inteligența artificială. Nu pentru că nu cred că va apărea, sau că sigur va fi inofensivă. Dimpotrivă, va fi aici inexorabil, și va fi la fel de letală precum multe alte tehnologii. Orice tehnologie ucide, cînd nu e folosită corect, sau în caz de accident, dar nimeni nu se teme, fiecare speră că nu butelia sa va  exploda, sau că nu lui îî va sări roata în depășire. Și de fapt, deja este aici, mașinile deja merg singure, și deja au ucis cîteva persoane, dar nu este încă Skynet. Oricum, cei ce se tem de Skynet, se tem pentru omenire în ansamblu, nu pentru acel procent de ghinioniști care cad în categoria de colateral damage. Dar și schimbarea climei poate rade rasa umana. Dar ideea e că piciorul de pod către care se îndreaptă rasa umana e încă dincolo de orizont. El poate fi văzut doar de cei ce cunosc harta, cei ce știu ce e dincolo de curbă, dar restul lumii nu se teme.

Și cam așa și eu, nu mă tem de Skynet, dar privind în ochi acele persoane care nu există, l-am văzut în persoană, pe el, pe cel care nu există, am privit dincolo de curbă.