Se afișează postările cu eticheta Ma gindez si io. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ma gindez si io. Afișați toate postările

luni, 14 iulie 2025

Vise electrice

 Nu știu cît de mult am abordat pe acest blog subiecte fotovoltaice, dar de vreo două decenii mă fascinează subiectul. Locuind la bloc, deci fără luxul unui acoperiș privat, nu am putut aborda subiectul și practic. 

De altfel nici costurile în acest sector nu au fost foarte atractive pînă recent. Dar de vreo trei ani încoace costurile panourilor fotovoltaice a scăzut incredibil de mult, ceea ce face ca energia solară să fie o opțiune viabilă. 

Dar mai există o mulțime de detalii care împing din spațiul cotidian în spațiul oniric ideea de a participa la tranziția către energia sustenabilă. 

De exemplu, dacă ai un acoperiș însorit, și un consum dolofan de electricitate pe timp de zi, instalînd azi un sistem solar bine dimensionat, îți poți recupera investiția în doar doi trei ani. Secretul este calculul returnării investiției la prețul plătit pentru curent pe piață de consumator. Pînă recent asta însemna 1,3 lei pe Kw oră. Dar ca producător, ai fi primit ceva în jur de 0,25. Deci de cinci ori mai puțin. În loc de trei ani recuperare, însemna 15 ani. Dacă făceai sistemul pe datorie, dobînzile anulau orice rentabilitate. 

Și chiar și acum, cu panouri ieftine, recuperarea investiției nu e ceva ușor. Prețurile altor componente fiind încă ridicat, sistemul complet nu s-a ieftinit în aceeași măsură ca panoul fotovoltaic în sine. Și pentru că oricine este interesat preponderent de bunăstarea proprie, deci de profit, cei din comerț, sau din domeniul fotovoltaic cum te prind că ai ”gînduri ecologice”, cum te jupoaie. Uneori pe bună dreptate, alteori nu prea. 

Un astfel de exemplu este chiar prețul energiei, diferențiat ca producător sau consumator.  De-a lungul ultimelor decenii am urmărit mărturii a celor ce au adoptat timpuriu această tehnologie. Uneori furnizorii de energie electrică au adoptat o politică de sprijin a comunității utilizatorilor de panouri solare oferind posibilitate de stocare în rețea. Utilizatorul primea înapoi tot atîția kwh cît injecta în rețea. Practic era o subvenționare, pentru că orice stocare implică pierderi. De exemplu o simplă stocare în baterii implică o pierdere de cel puțin o treime. Plus costul bateriilor, deja se ajunge aproape de pierderea ce o implică diferența dintre prețul de producător și cel de consumator. 

Deci un secret al returnării investiției rapid este cel de a dimensiona sisteme solare după consumul existent pe timpul cît soarele este prezent. Și dacă mai considerăm și că o problemă a parcurilor fotovoltaice este cu scoaterea din producția agricolă a unor terenuri, privind la imensele parcări și acoperișuri a marilor centre comerciale, soluția este evidentă. Instalarea de mini parcuri solare chiar lîngă acești mari consumatori. Iluminarea acelor imense spații interioare, plus răcirea (mai ales în cazul produselor alimentare) inclusiv încălzirea pe timp de iarnă, vor garanta consumul instant al întregii producții de energie electrică. De vreo cinci ani încoace, a lăsa aceste spații nefolosite este practic o decizie păguboasă. Chiar visam la firme care să convingă pe cei din conducerea acestor centre comerciale să participe la astfel de investiții și proiecte. 

Între timp am observat că pe ici pe colo chiar au apărut astfel de inițiative. De exemplu lîngă uzina de apă 2 a răsărit un astfel de parc solar. 

Recent am observat și pe acoperișul Dedeman un număr considerabil de panouri solare. Și din cîteva articole de presă am aflat că patronii acestei firme au făcut investiții în astfel de parcuri începînd încă de acum trei ani. Dar privind la procentul de  acoperiș acoperit, se vede treaba că investițiile au urmărit ceea ce aminteam. Dimensionarea producției în raport cu consumul. Dar restul de acoperiș, plus parcarea rămîn spații irosite. A investi în mod tradițional pentru acoperirea acelor spații nu ar fi prea rentabil. Am explicat mai sus de ce. Dar se poate găsi soluția cu investitori din rîndul populației. Mai precis, fiecare investitor poate cumpăra putere instalată cît să acopere consumul propriu de electricitate. de exemplu, în acest moment 1kw de parc fotovoltaic costă cam 1500 lei. recuperare posibilă în 4-5 ani. Dar dacă eu aș primi kilowații pentru consum propriu, avînd în vedere că pe zona României se produce peste un mwh pe kw instalat, la prețul recent al energiei amortizarea se va face într-un singur an. 

Și pentru că tocmai am lansat o mică comandă online la Dedeman, pentru că mi s-a cerut opinia despre calitatea serviciilor, am adăugat și această mică observație. Da este un loc nu tocmai potrivit, dar am plantat acolo o sămînță de meditație. Poate ajunge și la urechea fraților Pavăl.    

Da, știu, este vorba o luptă grea pentru a convinge pe cei din conducerea sistemului energetic să aprobe o astfel de regulă. Dar dacă ar fi aprobată, aproape oricine și-ar putea permite un kw investiție în parc solar. Și pentru a profita de producție mai bine, cu încă 3 mii investiție în baterii practic ar fi ceva de zece ori mai valabil decît  ce s-a întîmplat în materie de parcuri solare acum un deceniu. 

Da, știu, este un vis, o fantezie. Dar nu este ceva imposibil. 

Mai jos este mesajul meu de mulțumire, și mascată sugestie către Dedeman.    

De asemeni, (deși nu face parte din experiența online, ci e doar politică a Firmei Dedeman), apreciez foarte mult decizia de a instala panouri fotovoltaice pe terasele clădirilor Dedeman. Presupun că există o planificare calculată în funcție de consumurile proprii de electricitate, planuri de investiții, și negocieri cu sectorul energetic național, din moment ce terasele sînt acoperite doar parțial, iar parcările sînt încă o resursă nevalorificată.  Acest spațiu disponibil ar putea contribui la reducerea poluării și reducerea costului pentru energie. Știu că investițiile în parcurile solare se amortizează mai greu în sistemul actual de prosumator, sau de producător, cu energie livrată la preț de producător. Dar există o posibilitate de a atrage populația în acest sector. Mai precis, dacă acționarii unui parc solar ar putea folosi propria producție de electricitate în mod direct fără a trece prin tot circuitul financiar, recuperarea investiției ar fi mult mai rapidă, și profitul ulterior mai atrăgător. Cu un sistem solar pe propriul acoperiș, energia este consumată direct fără a fi vîndută apoi cumpărată. (evident vorbesc de momentul cînd este produsă și consumată instant, ) Același lucru ar trebui să fie posibil și pentru acționarul unui parc solar. Să poată consuma energia produsă în mod direct, evident suportînd costurile cu transportul. Costuri nesemnificative cînd acționarul se află în apropierea parcului solar. Implementînd această posibilitate, multe persoane fizice vor fi atrase în a investi în parcuri fotovoltaice pentru a acoperi costurile cu aerul condiționat, respectiv încălzire în sezonul rece.    


vineri, 23 mai 2025

Pateticul din noi

 Omul ca ființă este un adevărat miracol. Unii dintre noi sînt chiar adevărați zei, sau măcar semizei. Să ne gîndim doar la cei 12 dintre noi care au pășit pe lună. Sau la alte realizări mai pămîntene precum un transplant de inimă, sau jucăria pe care citești această poveste. Ce să mai vorbim de simularea inteligenței cu doar cîteva sîrmulițe pompînd electroni.

Ei bine, în timp ce unii dintre noi lucrează la astfel de miracole, alții dintre noi, incapabili de a se minuna sau eventual colabora la aceste miracole se bălăcesc într-o patetică mocirlă morală, incapabili de a se organiza și gospodări administrîndu-și resursele în limitele bunului simț. Și astfel ajung să se milogească la cei mai cumpătați sau chiar să își bage mîna în buzunarul celuilalt, mai pe față sau mai pe ascuns. 

Da, pentru unii soarta este mai potrivnică, mai puțini dotați, sau loviți de soartă nu pot fi destul de productivi. Dar societatea îi ajută și la nivel oficial și la nivel personal. Evident în anumite limite. Eu însumi fac parte dintre cei care au produs cu mult mai puțin decît au consumat. Și am primit destul, pentru că întotdeauna au fost alții și mai defavorizați decît mine, și pe care am reușit să îi ajut. Și am reușit pentru că am învățat cîndva o lecție importantă. Această lecție, scurtă, este livrată lui David Copperfield de către prietenul său, un avocat falit aflat la închisoarea datornicilor. 

”Dacă tu cîștigi pe an 100 de lire și cheltui doar 99 de lire și 99 de penny ești un om fericit. Dar dacă cheltui 100 de lire și un penny, ești un om nenorocit.” Și așa învățăm de la avocat că distanța de la fericire la nenorocire este de doar doi penny. 

Copil fiind, nu ești productiv. Primești totul. Dar fiind încă lipsit de autocontrol, nu te mulțumești cu cît primești. Vrei mai mult. uneori primești, alteori primești peste bot. Cei ce primesc prea mult, nu își dezvoltă autocontrolul și devin milogi patetici, sau de-a dreptul tîlhari fără scrupule.  Cel mai frecvent caz de milogeală observat este cu dă-mi o țigară. Sau dă-mi un foc. Da, mai rămîi fără, ți se mai oferă, apoi mai oferi și tu. Uneori ceri, alteori dai, dar în limitele unui echilibru. Dar milogii nu au jenă, vor cere și vor insista pînă cînd devin indezirabili. 

Un caz asemănător este tîrguiala. Există culturi în care tîrguiala este la mare preț. Dacă nu te tîrguiești, dai de bănuit. Pentru mine tîrguiala este echivalentă cu cerșetoria. Eu mă uit la preț, și dacă îmi permit, cumpăr, dacă, nu, mă abțin. Rețin o fază care m-a marcat cumplit. Cred că am mai menționat-o în alte povestiri.  Eram în piață, tînăr și flămînd, ascuțit ca o coasă. Pe tarabele pline, zarzavaturi și alte alea. Și văd o tipă mai în vîrstă decît mine, dar încă tînără, și cît se poate de bine făcută. Vreau să spun obeză. Silueta era accentuată și de o haină de blană imensă. Și se oprește respectiva în fața unei tarabe unde servea o băbuță pricăjită, mică, slabă, cocoșată. Trebuiau trei ca ea să o bată la cîntar pe clientă. Și alege madam o legătură de mărar, care i se pare ei mai mare, o joacă pe palmă și întreabă care e prețul. Baba cu voce stinsă spune un leu jumate și arată și spre prețul afișat vizibil. Da nu îmi dai legătura asta cu un leu? Am văzut negru de furie, chiar și acum după trei decenii se umflă tărîța în mine cînd îmi aduc aminte. Cîtă nesimțire putea să zacă în ea pentru a cerși cincizeci de bani de la a bătrînă prăpădită. Că da, este cerșetorie. Dacă ar fi plătit prețul cerit și apoi ar fi cerșit o treime din bani înapoi era exact același lucru. Deci sărmana babă, sărmană și la propriu și la figurat, își frînge oasele în grădină, semănînd prășind și udînd, cară coșul la piață în spinare, mai plătește și o avere pentru tarabă, și vii tu gîfîind de osînză nu de muncă, și îi ceri de pomană. 

În aceeași perioadă eu am fost implicat în două faze cam opuse. Abia ieșit din convalescență, arătam ca ieșit din cavou m-a oprit un nenic pe stradă și mi-a întins zece lei. Pe vremea aia nu aveam bani neam, eram încă întreținut de familie. Luat prin surprindere, am reacționat destul de violent îndepărtîndu-mă grăbit și speriat. Reacție probabil scuzabilă după șapte ani de solitudine. Am înțeles mai tîrziu că omul a acționat cu bune intenții și reacția mea a fost una nepotrivită. Ar fi trebuit să refuz politicos și calm, sau să primesc, oferind omului satisfacția de a fi de ajutor.

Din nefericire acest patetism mînjește multe aspecte ale vieții moderne. De multe ori în aspecte pe care le considerăm banale și naturale. Un exemplu ar fi virgulă 99 ca să fraierească clientul lăsînd impresia că e marfa mai ieftină cu un țechin. Clientul știe, și rotunjește în cap oricum, dar uneori tot se lasă păcălit. Clientul la rîndul lui caută marfa mai ieftină, chiar și atunci cînd nu e în disperare de bani, și știe că trebuie și comerciantul să trăiască. Și astfel se escaladează competiția în înșelăciune. Acel 99 nu mai este scris vizibil. Clientul nu îl observă, nu mai face rotunjire. Și cînd obiectul cumpărat e ceva de folosință îndelungată, deci un preț mare, nu mai contează paraua aia. Dar cînd e vorba de ceva precum un covrig, și tu vezi doi lei cînd de fapt este trei, deja lucrurile alunecă sub noțiunea de fraudă. Mai nou apar acele false reduceri. Eu știu că aia e vrăjeală, tu știi că eu știu, dar continuăm să jucăm jocul. Patetic. Oare nu putem funcționa fără aceste trucuri?     

Din nefericire, de la nivelul mic, nesemnificativ al mărunțișului, înșelăciunea escaladează pe măsură ce nivelul valorilor cresc. La tarabă și tejghea sînt prețuri mici, și tranzacții directe. Cu atenție te poți feri. Dar problema se complică atunci cînd tranzacționarea este delegată reprezentanților la nivel de comunități.  Valorile devin mari, tentația mare, minciuna din ce în ce mai sfruntată. Dar acolo deja este altă poveste. Povestea mea este ilustrată de proverbul. .. Dacă furi milioane ești un om de milioane. Dacă furi un leu ești om de un leu. 

În fine, ideea este că în ziua de azi oricum beneficiem cu toții cu mult mai mult decît merităm. Consumăm cu toții mult mai mult decît producem. Mașinile au preluat mult din efortul de producție. Și dacă pe vremea producției manuale se vedea clar cine este productiv și cine o lasă pe tînjală, acum e mai complicat. La lucrul în echipă, fiecare cu sarcina sa, nu prea mai știi exact cu cît ai contribuit. La nivel național cine merită să huzurească? Tractoristul, care practic produce cartoafa? Sau strungarul care produce tractorul? Sau profesorul care îi învață pe amîndoi cum să facă? Sau medicul care îi vindecă pe toți? 
Și pentru că e greu de decis, și mai ales de acceptat că ai contribuit cît ai contribuit, atunci încerci să profiți de conjunctură și vrei mai mult. Fiecare dă din coate pentru a obține mai mult. Și astfel în loc de a depune efort în scopul producției, depui efort pentru a îl călări pe cel de alături. Și după cum spune proverbul, la nivel înalt, unde sumele sînt mari, probabil riscul și efortul se merită. Dar la nivel mic se merită se te antagonizezi cu nevasta, cu colegul, sau cu vecinul pentru o țigară în plus? 

Eu zic că nu. E drept, de multe ori nu este vorba de doar o țigară. E vorba de mai multe sute sau mai multe mii. Și oamenii în principiu sînt îngăduitori. Dacă te văd că depui efort, îți vor lăsa mărunțișul, te vor omeni cu un bacșiș. Sau dacă ești în nevoie, te vor opri pe stradă ca să îți dea zece lei. Dar dacă te lăcomești și vrei mai mult, dacă te lăcomești și profiți de situație ca să bagi mîna în buzunarul lui, evoluezi de la patetism la tîlhărie. Și atunci omul se supără, și va contra. 

Și astfel se ajunge de la micul patetism, de la mica ciupeală, la tensiunile și conflictele atît de vizibile în societatea modernă. 
 

    

           

miercuri, 21 mai 2025

Teoria ciclurilor

 Se pare că totul în acest univers ciclează. Nu am spus-o eu, au spus-o alții, și din spirit de contradicție îmi vine să caut lucruri stabile care nu ciclează. Dar pînă voi găsi unul accept ideea că este adevărat, sau că măcar majoritatea lucrurilor ciclează.

Dar ideea pe care vreau să abordez acum este importanța cooperării ciclurilor în dorința de a avansa sau de a progresa. Un alt fapt de bază este că nu sîntem singuri. Sîntem mulți, unii ar zice că deja prea mulți, și toți concurăm pentru resurse limitate. Concurînd de unul singur contra tuturor evident vei fi sortit eșecului.  Și așa apare ideea de echipă. Cea mai mică formă de echipă este cuplul, perechea. Te asociezi cu încă o persoană, și acum nu mai ești singur, Sînteți doi. Doi care aspiră către obținerea unui scop, doi care vor să ajungă undeva. Și pentru a ajunge undeva e nevoie de un efort comun. nu se poate ca unul să se suie în cîrca celuilalt și să fie cărat la destinație. Asta e mai rău decît a fi singur. Efortul îl faci tot singur dar faci un efort dublu. E logic că ambii trebuie să coopereze.  

Și acum ajungem la ideea ciclurilor. Și noi ca persoane, ca entități, ciclăm ca orice altceva în univers. Sîntem uneori sus, alteori jos. Ziua sîntem activi, noaptea dormim. Și acum să zicem că scopul comun este să mergem undeva. Ziua mergem, noaptea ne odihnim. Fără cooperare chiar și în cuplu, e ca și cum am fi singuri, mergem fiecare pe picioarele lui. Hai să ne imaginăm acum o cooperare. unul doarme, celălalt merge. Evident cel ce doarme va dormi în cîrca celui care merge, pentru a nu rămîne în urmă. Dacă am fi atît de puternici încît să putem merge cu aceeași viteză cu cineva pe umeri, e clar că echipa se va deplasa cu o viteză dublă decît individul singur. Efortul este similar, dar progresul este dublu. Evident, nu sîntem chiar atît de puternici. Surplusul de greutate ne va încetini. Dar atît timp cît viteza nu va fi mai mică decît jumătate, cooperarea aduce un plus. Acest plus va aduce victoria în fața echipelor care nu cooperează, sau care cooperează mai puțin. 

Pentru a vizualiza mai bine eficiența cooperării putem privi la o bicicletă și pedalele sale. Cînd o pedală este în acțiune, cealaltă este în proces de recuperare, de întoarcere în poziție de eficiență. Ajutată de inerție, o bicicletă se poate deplasa și cu o singură pedală activă, efortul depus în faza activă a ciclului de pedalare împingînd tot sistemul pînă la punctul în care pedala poate fi iar activă. Dar se pierde din viteză. Și la ciclul următor efortul va fi irosit în accelerare în loc să fie folosit pentru avans. Cu ambele pedale active, toată energia se folosește pentru avans. Cu ambele pedale active bicicleta funcționează eficient. Același proces se întîmplă și la un motor, unde pedalele, pistoanele, pot fi mai multe. Și același lucru se întîmplă în orice echipă. 

Un exemplu clar al acestei teorii este ilustrat în povestirea Bicicleta cu pedale, publicată cu ceva ani în urmă.  Acea aventură a fost un efort masiv. De multe ori în perioada de pregătire am fost pe punctul de a renunța. și eu și fratele meu am avut momente de descurajare, momente în care am fi preferat să renunțăm, și să ne complăcem în inactivitatea și rutina zilnică. Dar exact ca în mecanismul pedalei celălalt, încă dornic și plin de entuziasm a reușit să îl ridice pe cel căzut.   

duminică, 13 martie 2022

Este mai rău covidu decît gripa?

 De fapt, mai precis întrebarea ar fi, ce a făcut mai mult rău, noul coronavirus sau modul cum l-am privit?

O altă întrebare, paralelă ar fi... oare nu ar fi trebuit să fim mult mai grijulii și cu gripa? Nu la modul absurd în care să lași omul să moară de cancer ca să nu moară de gripă, dar la modul că dacă te-ai trezit cu gîtul roșu să acționezi în așa fel încît să nu lași virusul să se răspîndească în organismul tău, sau în comunitatea în care trăiești. Sigur, pentru un elev nu ar fi bai să ia o scutire de la școală pentru o săptămînă, dar de la muncă cum faci, iei concediu plătit?, sigur unii vor abuza, iei neplătit?, sigur unii nu îl vor lua, și vor prefera să dea gripa mai departe decît să fie penalizați la leafă. Dar astea sînt detalii administrative. Și ăsta este doar un aspect, alt aspect ar fi cel al igienei generale, și mă refer la flegmele căcății sau chiar budele portabile care se revarsă pe trotuar.

Dar să revenim la noua oaie neagră. Este ea mai neagră decît celelalte oi negre?

Cu alte cuvinte este lumea altfel față de cum era acum trei ani? Fără îndoială este, dar este ea altfel din cauza noului virus sau cauzele sînt altele? Încă din primele zile s-a vehiculat ideea că lumea nu va mai fi niciodată cum a fost mai înainte. A fost doar o afirmație ca multe altele aruncată la întîmplare și care s-a potrivit, sau cineva a calculat această mișcare, și a făcut ca să se potrivească? Nu, nu cred în conspirații absurde, dar cred că orice sistem evoluează, iar evoluția omenirii este planificată pe foarte multe planuri. multe publice, sau nu tocmai. Au mai fost molime de genul ăsta sau puțin diferite și nu rețin ca presa să se arunce cu afirmații cum că lumea nu va mai fi la fel. Sau s-or fi aruncat dar nu le-am remarcat eu din moment ce nu s-au adeverit? 

Oricum, cert e că lumea evoluează, și unul dintre aspecte este cel al protecției și al prevenirii. Și este bine să promovezi ba chiar să impui reguli de protecție, dar paradoxal, uneori poți să mori de prea mult bine. Deja s-a remarcat cocoloșirea excesivă a copiilor, care evident vor fi salvați de la multe situații neplăcute sau chiar fatale, dar care va atrofia viitorii adulți. Și această evoluție este cea pe care o cred eu vinovată de lumea care nu va mai fi la fel. Această evoluție s-a făcut simțită de pe vremea vacii nebune cînd mulți fermieri britanici au fost ruinați de regulamentele sanitare. Și apoi au mai fost și pesta porcină,și gripa aviară, și nu doar o dată ci în nenumărate rînduri. Unii s-au aruncat și la astea să afirme că sînt mișcări economice subterane, conspirații pentru avantaje economice. Destul de improbabil, dar ce m-a surprins a fost realitatea unor molime reale, care decimau, adică mai precis nonadecimau polulațiile avicole pe la sate, adică efectiv mureau găinile în proporții de 90 de procente nu  doar 10 procente. Și nu se mai declara pandemie sau măcar epidemie, sau ceva măsuri sanitare banale. Țăranii, săraci și ignoranți și blestemau soarta și o luau de la capăt. Cîțiva mai răsăriți și mai cu dare de mînă își permiteau medicamente și rezolvau situația cum puteau. Alții, ca maică-mea care pe lîngă darea de mînă avea și un pic de educație, aplicau și reguli stricte de igienă și scăpau cu orătăniile nevătămate. Chiar am mai abordat acest subiect într-o altă poveste, Cloșca. Deși nu este exclus ca să fie și ceva elemente economice implicate eu sînt convins că este mai mult vorba de incompetență. Pe vremea cînd am asistat la acele molime în copilărie, medicina era destul de avansată, existau medicamente, existau regulamente, dar nu exista și atitudinea administrativă actuală, sau una mai bună, care ar fi fost cea educativă. Acum situația a evoluat, unele boli au devenit rezistente la medicamente, și în plus exigența administrativă plus ignoranța unora ridicați în poziții cheie, duce la măsuri administrative exagerate.      

Ăsta ar fi un aspect. Alt aspect ar fi cel al comparației noului virus cu cel al gripei. Inițial, în primele luni cînd nu erau suficiente date, discursul era mai mult conjuctural. Ziariștii care aveau nevoie de senzațional îl prezentau într-o lumină sumbră rău, în timp ce alții, de exemplu oficialii care erau preocupați de campanii oficiale repetau mantra aia, că nu e mai rău decît gripa. Eu neavînd interes personal, eram curios doar de statistică. Și un calcul simplu, privind la cifre, și anume populația Wuhanului, numărul de zile trecute, plus numărul de decese, arăta că din punct de vedere al mortalității, covidul părea a fi de vreo zece ori mai rău. Suprinzător, oameni cu greutate și cu pregătire superioară dintre care menționez pe medicul Astărăstoaie, repetau că nu se compară cu gripa, că 3000 de morți e nesemnificativ față cu jumatea de milion a gripei. Nu am înțeles cum puteau omite detalii vitale precum perioadele de timp și populațiile diferite pentru cele două cifre. Nu poți compara cele 3 mii rezultate în două luni într-o populație de 12 milioane, cu juma de milion dintr-un an și o populație de 7 miliarde. Surprinzător, acum după doi ani, statisticile indică o mortalitate similară cu cea estimată de mine inițial cu date timpurii și incomplete. 

Deci opinia mea personală era opusă cu cea a oficialităților, care își vedeau de alegeri în loc să facă pregătiri cum ar fi aprovizionarea celor vulnerabili pentru a elimina nevoia lor de a circula pentru aprovizionare. Ba mai mult presa, îi ridiculiza pe cei ce se aprovizionau. Ulterior opiniile s-au inversat. Discursul oficial era acum unul de apocalipsă, cînd cifrele și faptele indicau contrarul. 

Acum, doi ani mai tîrziu avem ceva date și despre rata mortalității pentru noul virus și vedem că în medie ar fi trei milioane la nivel mondial pe an, comparativ cu cele 300-600 mii ale gripei. Deci ar fi de 5 sau de zece ori mai fatal statistic. Dar mai este un aspect. Cel procedural. La BBC, post pe care îl ascult frecvent se repeta clar, .. decese ale persoanelor testate pozitiv în ultimele 28 de zile. Deci e clar că multe decese nu sînt decît conjucturale cu covidul, nu cauzate sau ajutate de covid. Ba chiar s-au auzit și cifre oficiale că doar zece procente din decese ar fi fost cauzate efectiv de covid. Deci în final se pare că cele două, covidul și gripa sînt cam similare din punctul de vedere al mortalității. Evident, inițial mortalitatea era mai ridicată avînd în vedere că sistemele imunitare nu erau antrenate pentru un nou inamic, și nici sistemul medical nu era versat încă.  

Iar din punct de vedere personal, chiar dacă covidul ar fi de zece ori mai fatal decît gripa, diferența nu este semnificativă. Că șansa de a te ucide este de 0,007% sau de 0,07% efectiv nu contează. Și gripa este deasemeni o realitate extrem de neplăcută pe care ar trebui să o evităm dacă se poate. Și se poate face, dacă conștientizezi că simpla ta durere în gît sau tuse incipientă pentru cel de alături poate fi o lună de stat la pat sau chiar deces, și în consecință îl vei feri de expunere pînă cînd te vindeci. 

Lumea este supărată și sătulă de restricții, deseori pe bună dreptate din moment ce unele nu ajută cu nimic, și evident că ar vrea să se întoarcă la normalitate, una în care să ignore și covidul cum ignora gripa. Și probabil așa va fi. Lumea va fi totuși ca mai înainte deși un plus de igienă nu va strica.  

Evident, opinia asta este personală și e limitată la nivelul meu restrîns de cunoștințe. În timp, analiștii cu acces la toate informațiile vor confirma sau infirma detaliile intuite de mine.  

vineri, 7 ianuarie 2022

Strop cu strop

Povestea asta este pentru cei ce nu se mai ajung cu banii.

Și este ceva ce știe toată lumea, dar care uneori ne scapă.

Proverbul românesc e clar, strop cu strop se face marea mare. 

Cu alte cuvinte trebuie să fii atent la fiecare strop. Problema cea grea fiind să decizi cît de atent să fii pentru că dacă ești prea atent, dai în cealaltă extremă. Aici îi pot da exemple pe cei doi bunici ai mei. Amîndoi oameni din popor, săraci, trecuți prin multe, printre care și două războaie mondiale.  Cel din partea mamei, a fost mai atent, nu a căzut în extremă, și îmi aduc aminte de o poveste despre cum nu mai socoteai și ultimele boabe la culesul recoltei. Povestea poate fi auzită aici. (urmează să o pun undeva online). Cel din partea tatălui, probabil mai lovit de sărăcie a atins extrema și am nenumărate exemple, cur ar fi adunatul oricărei sîrme sau șurub de pe drum, sau chiar mîncatul unui covrig găsit pe drum în praf, sau mîncatul unui copan, din porția de mîncare rămasă prea mult timp nemîncată, și care începuse să fermenteze.

-Cum adică să dau carnea la cîine?  

Lui i-am și dedicat o poveste numită Avarul. Dar cireașa de pe tort a acestei povești este cea cu bicicleta nouă nouleață

Ajuns și eu acum aproape la vîrsta bunicilor, stau și mă întreb dacă le-am călcat pe urme. Pe undeva da, pentru că nu arunc nimic dacă am unde să ghivozesc gunoiul, și există probabilitatea că îmi va trebui. Dar nu am ajuns încă să mănînc din drum, sau alimente alterate. Pe de altă parte, mai risipesc cînd am chef să risipesc, sau la polul opus pierd prea mult economisind ceva care nu se merită.

Oricum, povestea de azi este un mic detaliu care demonstrează cum se face diferența. 

Povestea este efectiv despre stropi. Stropi de apă de la boilerul/hidroforul din baie. După o intervenție la un conector, la care de lene nu am mai pus nimic pentru a etanșa, a rămas un por care permitea un strop la cîteva minute. Nimic dezastruos, dar care ar fi udat preșul pentru că se aduna vreo cană pînă a doua zi. Am pus un recipient de plastic de vreun litru și am amînat reparația cu speranța că oxidarea sau depunerea de calcar va astupa porul. Și da, deși inițial trebuia să arunc apa la două trei zile, în timp nu a mai fost necesar. Evaporarea compensa aportul. Dar de picurat, picură și acum după vreo jumătate de an. E drept că e atît de puțin că pot ignora. Ceea ce am și făcut luna trecută cînd am vopsit în baie și mă încurca cutia aia de iaurt. Cei cîțiva stropi se scurgeau la vale dar dîra se usca înainte de a ajunge la preș. Am lăsat așa, și după o vreme dîra s-a scurtat, după cum era de așteptat. Practic dîra a dispărut, pentru că pînă vine noul strop, precedentul se usucă. Dar de curiozitate, am pus cutia pentru a vedea dacă și în cutie se va usca de la un strop la altul, sau se va aduna ceva. Era evident că în cutie ventilația va fi mai redusă, deci posibil ca pata de umezeală să se mentină mai mult, dar pata de pe ciment oricum avea o suprafață mult mai mică decît fundul cutiei, deci am presupus că se va usca oricum. Dar, surpriză, acum, după cîteva zile, decid să mă uit, și văd în cutie cam jumătate de ceașcă de apă. Deci simpla prezență a pereților cutiei a permis apei să se acumuleze. Sigur e și ventilația, dar văzînd cantitatea, presupun că pereții au contribuit mai mult pentru că nu a permis stropului să se împrăștie fin pe o suprafață mult mai mare. 

Morala, orice detaliu cît de mic ar fi, face diferența.   

vineri, 15 octombrie 2021

Educație nonformală

 Tocmai am citit un eseu în care se dă cu toporul în națiunea română. E drept se dă cu blîndețe de data aceasta. Pădurarul însărcinat cu toaletarea este Mircea Cărtărescu. El este un mare cărturar cu nume predestinat. Eu sînt doar un cioban exilat între betoane, dar cu toată diferența, îndrăznesc să îl contrazic. Mai jos copiez eseul lui, pe care te îndemn să îl citești și să îl analizezi, și să vezi cu ce ești de acord și cu ce nu. Apoi copiez și răspunsul meu. 






"Dacă traiești numai in România, e posibil sa nu-ți dai seama că e ceva in neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te miști o data cu el. Ești una cu toți ceilalți.
Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în țară e cu neputință să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiți sunt oamenii si de cât de răi devin din cauza asta.
Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supraviețuire este mitocănia agresivă.
În orice țară civilizată oamenii încearcă să-și menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii față de alții în forme duse aproape până la caricatură.
Și-au dezvoltat zâmbete sociale și ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte.
Când cineva te contrazice, îi zambesti și spui: "We agree to disagree" ("am căzut de acord că nu suntem de acord").
Când cineva te calca pe picior, te grăbești sa-ți ceri tu scuze. O ipocrizie blândă si surăzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile si satisface toate susceptibilitățile.
Această ipocrizie poartă numele de politețe si e esentială pentru fluidizarea substanței sociale.
Românul nu este așa pentru că nu poate fi, obiectiv, așa. Pentru ca la noi, daca ești bun, esti călcat în picioare.
Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îsi iubește meseria și își propune să fie cât mai drăguță și mai serviabilă cu clienții. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va șterge însă curând de pe față dupa ce vreo cinci-șase inși îi vor trânti câte-o bădănărie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru.
Sunt toate șansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră și scârbită, care te repede de nu te vezi.
Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naștere. Și ei sunt bieți oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliți de cand se știu. Au devenit scârboși pentru ca au simțit pe pielea lor ca nu ține să fii draguț cu ceilalți.
Pentru că, la toate ghișeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi. În armată, soldații sunt extrem de chinuiți "în perioada" de sergenții lor. Când ajung ei înșiși sergenții, îi chinuiesc pe noii recruți și mai abitir.
Și tot așa, în toate straturile sociale și la toate nivelurile, românii sunt proprii călăi și propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.
Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieții cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere si atacuri cerebrale.
Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi.
Firește, ne-au împins spre asta sărăcia și lipsa de orizont, carențele de educație, perplexitatea maselor țărănești dezradacinate si aduse în ghetourile marilor orase. Pot fi și alte explicații obiective.
Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat in tot acest cinism social. Înrăiți de lumea in mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufnește atunci în insultă si obscenitate.
Începem să ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului.
Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca tărfele si noii îmbogățiți.
Ascensiunea (sau doar supraviețuirea) noastră socială e marele premiu câștigat cu prețul mitocăniei.
Iar cercul acestei nevroze naționale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă și cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata."









În principiu mesajul este corect, dar cîteva detalii cad în păcatul acuzat.
Posibil să nu mai observi anormalitatea? Să nu te mai deranjeze, probabil, să nu conștientizezi? Cu siguranță nu.
Normalitate? Prevenitor pînă la caricatură? E normal să te transformi în caricatură? Chiar trebuie să cazi în cealaltă extremă pentru a scăpa de o extremă?
Elimină zîmbetele sociale și ritualurile de contact, practic, posibilitatea oricaror conflicte? Probabil încearcă, cu siguranță nu le elimină.
Ipocrizia ca balsam. Halal normalitate. Măcar agresivitea e naturală, nu-i așa?, Peking order există oriunde există viață.
Unde vezi tu amice Mircea vînzătoare standard, acrite și scîrbite? Eu nu le văd. Da mai este ocazional cîte una epuizată, sau agasată, și eu îi acord dreptul de a avea o față încruntată, sau fără expresie, care apropo în engleză se numește resting face, adică în pauză, odihnită. Da, este plăcut să vezi un zîmbet, dar trebuie zîmbetul să fie forțat? artificial. Mie personal îmi zîmbesc cînd mă văd, chiar dacă tocmai au ieșit dintr-un conflict cu clientul dinainte. Mă învîrt în aceeași zonă și majoritatea mă cunosc, și zîmbetul vine natural ca reacție la atitudinea mea.
Și da probabil există și bădărani formați, nu doar născuți, dar sînt și destui născuți așa, nu e neoie să îi scuzăm cu mediul în care au crescut. Locotenentul și sergentul meu nu au fost influențați de acest mediu. Caporalul, probabil, și s-a adaptat la mediu. Mi-a servit și mie futai, dar pentru că l-am servit zîmbind, și la zece culcaturi ordonate mai continuam cu cinci flotări, a renunțat la atitudinea de apevist și am devenit dacă nu prieteni măcar colegi.
Există la români o tensiune continuă la nivelul vieții cotidiene? Cu siguranță există. așa cum există mai mult sau mai puțin în orice societate.
Sadismul nostru? Răbufnește? Sîntem plini de sadism în mod natural?
Insultă și obscenitate. Britanicii cei admirați pentru amabilitatea lor caricaturală se insultă cu spor din cîte văd prin emisiunile lor.
Nu mai putem deosebi binele de rău? Mda, asta e adevărat pe ici pe colo, dar problema e că asta există și pe meleagurile alea lăudate, de la care au venit de fapt tehnici noi de manipulare și pervertire a binelui.
Terapie?, eu aș zice igienizare. Și asta începînd de la bază, de la tine însuți. Rezultatul nu va fi incert. Va fi sigur. Cu siguranță nu vei repara națiunea română, așa cum nu poți repara nici o altă națiune, dar măcar vei vedea vînzătoarele zîmbind cînd îți vine rîndul .

vineri, 24 septembrie 2021

Bîrfe, zvonuri și conspirații

Tocmai mi-a fost recomandat un articol despre teoria conspirației.  

Articolul are o concluzie în trei puncte, 

  1. Minciuna îți cere mai puțin efort s-o inventezi decât s-o combați;
  2. Minciuna are nevoie de mai puțină inteligență s-o inventezi decât s-o combați;
  3. Minciuna se răspândește mai repede decât adevărul care o combate.
Concluzie pe care o găsesc simplistă și incompletă. Și pentru că se menșionează că omul preferă să creadă bîrfele și zvonurile, nu studiile științifice solide, m-am aventurat cu părerea mea, desfășurată mai jos.


Apropo de soliditatea studiilor științifice.


Acu vreo 20 de ani, undeva pe o insulă numită Capidava, la una dintre primele ediții Atlantykron, Florin Munteanu și-a început prelegerea cu un banc. Și bancul a fost urmat de un exemplu personal în ideea de cît de ușor este să tragi o concluzie greșită.

Acel banc este motivul pentru care practic am devenit un troll combătînd tot felul de basme vehiculate inițial pe mail, apoi în forumuri și recent pe platformele de socializare.

În privința concluziilor trase, deși reale, sînt incomplete.

Eu personal am convingerea că teoriile conspiraționiste au succes pentru că omul preferă senzaționalul. Acesta poate fi livrat în cîteva cuvinte, pe cînd adevărul, deseori e complex și ascuns în .. studii, care evident sînt greu de digerat.

Alt motiv este încrederea în sursa informației. Nimeni nu are posibilitatea de a verifica totul la sursă, și nici capacitatea de a înțelege totul. Și va crede pe cei apropiați. Mi-a spus mie vecinul, ... sau am văzut la televizor. .. sau.. am citit eu în (scînteia sau în biblie)
Pe de altă parte, canalele oficiale sînt compromise dpdv al credibilității. Și menținerea unui canal cu informații corecte și reale este costisitor și nimeni nu e dispus să îl finanțeze.

Deci pe scurt eu aș sinteza cele trei concluzii în una singură. Senzaționalul aduce bani, și acesta de regulă e ficțiune, iar adevărul, dimpotrivă, costă.

Și nu voi înceta să repet acel banc. Un om de știință puner un purice pe masă și îi spune să sară. Puricele sare. Apoi îi taie picioarele, îl pune iar pe masă și îi repetă comanda de a sări. Puricele nu mai sare. Savantul nostru notează conștiincios. .. Dacă îi tai unui purice picioarele, acesta nu mai aude.

vineri, 2 iulie 2021

De ce pute ghena cu gunoi? Pentru că așa ne place.

Mă muncește și pe mine cîte o idee. 

Adică mă muncesc ele multe, dar una tocmai are apă la moară din partea primăriei brașovene.

Ideea mea sună cam așa, .. Ce-ar fi să poți să duci gunoiul fără să ți se mute nasul din loc? Și soluția e simplă. Gunoiul să nu mai conțină nimic organic, în consecință nu se împute. Mai precis, resturile de mîncare să le colectăm prin intermediul rețelei de colectare a dejecțiilor menajere. Ocazional facem asta cînd un rest de oală cu mîncare e prea veche și nu necomplicăm cu găleata ci o turnăm diret în veceu. Cum s-ar spune, mîncarea aia a luat-o pe scurtătură, nu a mai trecut prin stomac. 

Dar cojile de cartofi și fructe pot fi mai puțin acceptabile, pentru că probabil pot înfunda țevile, deci în consecință e necesar să fie tocate. Pentru aceasta există acea soluție văzută în filmele americane, soluție numită disposal. Dispozitivul este practic un tocător montat pe țeava de scurgere de la chiuveta din bucătărie. Scurgerea aceea are un diametru mai mare decît o scurgere normală, și nici nu are sită, evident. Dar are un cuțit rotativ, plasat mult mai jos, pentru a îi feri de accidente pe imprudenții tentați să împingă cojile mai voluminoase cu degetul sau mîna.

Astfel, tot ceea ce aruncăm va putea aștepta reciclarea fără să ne mute nasul din loc.  Următorul pas în ceea ce privește reciclarea ar fi sortarea automată, adică renunțarea la colectarea selectivă care este greoaie și care oricum nu funcționează. Dar acest pas este mai complicat. Automatizarea este scumpă. 

Dar un disposal este ieftin, un model ieftin costă în jur de 100 de lei din cîte rețin. Mai este și costul montajului, dar avantajele sînt evidente. 

În plus, mai există și fonduri pentru astfel de proiecte, de exemplu Orașul Verde din Brașov. Există un fond de 100 de mii de lei pentru proiecte pe această temă, dar cu un plafon de 20 mii pe proiect.  


 


Cu siguranță există mai mult de cinci proiecte eligibile în Brașov, altele poate mai interesante, așa că pentru mai multe șanse, se poate depune un proiect de doar 5 mii de lei. Adică promovarea sistemului în cadrul unui singur bloc de locuințe. 3 mii pentru cheltuieli de promovare, și 2 mii pentru zece dispozitive alocate locatarilor celor mai puțin dotați financiar.

Și sper să nu se ia nimeni de mine pe tema că și lemnu sau hîrtia sînt organice. Cînd am spus să nu mai fie nimic organic în gunoi ați priceput la ce mă refer.
      

joi, 2 aprilie 2020

Paradoxul italian, și a da sau nu mai departe.

Deși fizic noua realitate nu m-a afectat la fel de mult ca pe cei activi, pentru că oricum și înainte ieșeam din casă doar pentru aprovizionare și vizitele medicale, pe alt plan se pare că mă atinge.
Mă lupt cu senzaționalismul din mass media de vreo două decenii. Ideea e că știrile de senzație sînt rare, deci reporterii suplinesc golul cu invenții. Oamenii au nevoie de relaxare după tensiunea de la muncă vin acasă, văd o știre senzațională, cad pe spate, și o dau mai departe ca să cadă și prietenii pe spate. Nu au timp și energie să verifice dacă e basm sau realitate ceea ce au citit, așa că dau mai departe fără a sta pe gînduri.
Eu am timp destul, și obosit de minciuni, privesc orice cu un ochi mai critic. Verific, și deseori demontez aceste știri senzaționale. Surprinzător, puțini au fost cei ce mi-au mulțumit, și nu puțini cei care s-au supărat. Există și o logică, oamenii au nevoie să creadă în ceva, au nevoie de senzațional, de o supapă. Și e logic că în clipa cînd eu vin și le spun că moș crăciun nu există, ei își iau jucăriile și pleacă. Uneori e greu să te maturizezi.
Între timp acest fenomen a și fost botezat, acum îi zice Fake News. Și eu deja am obosit, iar dacă mai continui mult, rămîn fără prieteni.
Dar acum aceste informații false sînt de-a dreptul periculoase, nu mai sînt simple basme inofensive. Practic noul virus a devenit o nouă religie care a împărțit lumea în două secte. Una ignoră realitatea și promovînd știri care minimalizează riscurile, și practic amplifică efectele epidemiei influențînd pe cei relaxați să fie și mai neglijenți în privința măsurilor de prevenție. Cealaltă sectă, e secta panicarzilor care generează tesiune, sau chiar pagube economice majore dacă sînt printre cei ce iau decizii, și iau măsuri exagerate. În acest context, m-am abținut de la comentarii pentru că este un domeniu în care nu am cunoștințe, și este o situație în care este important ca informațiile să fie precise și utile, nu doar opinii personale.
Mai jos este articolul care m-a îndemnat să scriu aceste rînduri. Am constatat că articolul este manipulativ pentru că prezintă selectiv doar ce servește scopului propus.
https://www.money.ro/paradoxul-italian-in-primele-trei-luni-din-2020-au-murit-mai-putini-oameni-decat-in-aceeasi-perioada-din-2019
Evident, articolul vrea să pună în evidență un paradox, o situație inexplicabilă, dar intenția ascunsă este să promoveze crezul sectei minimaliștilor. Eh, noul virus nu e așa de periculos cum pare celor din secta panicarzilor.
Privind problema dintr-un singur unghi, poate părea paradoxal.

Dar fiind o chestie complexă, dacă analizezi mai multe detalii paradoxul se clatină.

Privind la tabel observăm diferențe masive între luni, de la 68 de mii la 47 de mii, deci o diferență naturală de 21 de mii, e drept sînt luni diferite, temperaturi diferite. DAR, iarna asta a fost mai blîndă, deci numai acest aspect poate influența în statistici. Deci cele 10 mii victime Covid clar pot fi compensate de o fluctuație naturală.

ÎN PLUS. Se bagă în calcul trei luni, dar victimele Covid sînt prezente masiv în ultimele zile din martie. Asta în condițiile cînd s-au luat și măsuri de prevenție. Deci hai să comparăm doar ultima săptămînă din martie, sau măcar doar martie contra martie. și paradoxul s-ar putea să fie un picuț mai micuț.

PLUS. dacă luăm în considerare că luna martie a fost o perioadă în care populația a fost supusă unor măsuri restrictive care a influențat rata deceselor din alte cauze, precum accidente rutiere, sau chiar gripă, vom realiza că nu avem nici un paradox. Italia a fost blocată de la 9 martie. Evident, cu o circulație redusă, numărul accidentelor rutiere a scăzut. Ba chiar și numărul victimelor gripei a scăzut. E drept mai puțin relevant, pentru că există o perioadă de latență de la momentul restricțiilor la cel al rezultatelor.

În schimb eu vă propun un alt paradox. Hubei, regiunea în care a pornit covid. populație comparabilă cu Italia, 3 mii victime. contra zece mii italia. Tot restul Chinei are ceva peste 100 victime. Ce paradox a făcut ca în Hubei să fie de o mie de ori mai multe victime decît în orice altă regiune chineză atinsă?
Paradoxul este simplu, adică nu e nici un paradox, e o simplă explicație, în Hubei s-a acționat cu o întîrziere de o lună, în restul regiunilor chineze s-a acționat la timp. În Italia s-a acționat probabil cu vreo săptămînă mai tîrziu decît în Hubei, ceea ce a avut ca efect un număr triplu de victime pe puțin, cu sigur mai mult pt că mai vin încă. Sau poate cauza este o mobilitate mai mare, ori un mai mare disrespect față de ordinele autorităților.

În fine, mai este și ideea că se compară mere cu pere deseori în analiza acestei molime, cînd aspectul cel mai important este unul, lipsa de simptome a purtătorilor.

În plus se tot compară cu gripa în condițiile cînd cifrele actuale sînt în continuă modificare. Vom vedea peste un an cam cum e cu comparația.
De asemeni, un factor important este atitudinea față de gripă comparativ cu cea față de Covid19. Gripa are un număr mare de victime pentru că este tratată cu multă indiferență, și pe fondul unor vaccinuri existente. Numărul victimelor actuale Covid este rezultatul a unei indiferențe incipiente urmat de măsuri de prevenție masive. Nu văd nicăieri proiecții ale numărului de victime pe fondul ignorării epidemiei la același nivel în care este ignorată gripa.

Momentan nici cei capabili nu cunosc toate datele, iar eu, țugulanul sînt prins între două curente de opinie, cea a autorităților, care inițial stă cu biberonul în gură, luînd de bună ideea cum că gripa e mai rea, apoi cînd vine realitatea la ușă, de frică dă cu opusul. Și astfel, omu stă cumva cuminte, dar apoi văzînd astfel de informații , și deja plictisit, ignoră regulile. Pe deasupra autoritățile au dat în secretomanie, nu mai publică situația pe județe, și omul neinformat nu se va mai feri exact cînd va fi cazul să fie prudent. .

Nici panica și acțiuni în forță nu sînt productive, dar nici opusul, cu informații incomplete și derutante nu ajută deloc. Puțini au timp și abilitate să se informeze, deci tare ar fi util ca informațiile care circulă să fie clare și corecte. Sînt prea mulți cei care de dragul unor clickuri bagă basme, așa că dacă nu avem timp să analizăm informația, mai bine ne abținem decît să o dăm mai departe.

Am revenit cu ceva date pe lunile martie din ultimii zece ani


2017 - 58 485
2016 - 50 174
2015 - 61 557
2014 -
2013 - 54 231
2012 - 57 771
2011 - 55 024
2010 - 51 913

hai să pun alți zece ani,, deși poate diferența de populație face cifrele irelevante.

52 488, 49 655, 49 927, 57 805, 50 142, 47 993, 48 977.

Deci există o fluctuație de pînă în zece mii decese pentru luna martie, așa că cele zece mii dinm a doua jumătate a lui martie datorate Covid, pot fi compensate de o fluctuație lunară naturală. Cu atît mai mult poate fi compensată de una trimestrială. În plus, fiind vorba de doar 2 săptămîni, practic statistic pe lună ar fi 20 de mii, deci se vede clar efectul. Practic a dublat diferența fluctuației naturale. Nici vorbă de paradox.

duminică, 8 martie 2020

Ești prost

Auzim frecvent asta, și poate chiar covîrșitor mai frecvent, este/sînt proști, și foarte rar, bă ce prost am fost, de parcă printr-un miracol prostul a devenit deștept. Nimeni, sau mai nimeni nu spune cu seninătate, da, sînt prost.

Și sînt foarte mulți ani de cînd această atitudine de falsă superioritate mă agasează cînd o văd la unul și la altul, mai ales cînd personajul însuși a dat cu bîta în baltă de nenumărate ori. Nimeni nu le știe pe toate, și chiar atunci cînd ești cu mult superior cuiva, se găsesc destui să îți fie superiori ție, dacă nu individual, măcar în colectiv.

A critica o greșeală este util, are scopul de a corecta, e critică constructivă, dar cînd critica devine un obicei, o mantra repetată la nesfîrșit fără noimă, este chiar destructivă.

Mi s-a întîmplat chiar mie. Cu un frate mai mare pe cap, și cu un tată crescut cu bîta, care a repetat și el ce a văzut acasă, am avut ocazia de nenumărate ori să mă lovesc de lozinca asta.

-Ești prost.

Cînd tu ai treizeci de ani în plus, sau chiar numai patru, evident că vezi multe lucruri mai clar, și dacă tu ești chiar atît de deștept, deschide-i ochi, nu-l dispera repetîndu-i că este prost. Caută-i  abilitățile și ajută-l să le dezvolte, fără să îi pui în cîrcă mai mult decît poate duce, că îl rupi.

După ani de zile în care am fost irigat cu ideea că sînt prost, chiar am crezut-o. Nu a fost nimeni să îmi explice, e drept că nu ai talent la recitat poezii, nici anii la istorie nu îi ții minte, iar cînd treci în altă clasă ai nevoie de trei luni ca să înveți fețele și numele profesorilor, deci clar nu vei deveni pictor sau enciclopedie ambulantă, dar  la geometrie le vezi mai bine decît restul, la fel cu îndemînarea fizică, sau altele. Deci caută ce îți place, și la ce ești bun, și lasă-le pe alea la care ești bîtă.

Chiar și la școală atitudinea asta s-a repetat.

-Stai jos, ești prost, dar îți dau cinci că măcar ești cuminte.

Un singur profesor țin minte să se fi uitat la mine ca la o ființă umană, și nu ca la un babuin. Era instructorul de lucru manual. Și vorba aia, dacă toți îți spun că ești beat, du-te și te culcă. Și chiar m-am dus la culcare. Cu mult înainte de liceu renunțasem la orice. Era evident că viitorul meu e pe sub mașini plin de vaselină. Meserie plătită bine, vaselina nu mă deranja, la ce dracu să îmi mai muncesc creierii? Protectorul meu m-a salvat chiar cînd am greșit. O simplă privire a valorat cît un noian de cuvinte. În schimb torționarii mei mi-au tăiat aripile chiar în rarele ocazi cînd am încercat și alte direcții.

-Casa pionierilor, aeromodele? ce să faci acolo, să te iei cu golanii? Stai acasă.
-Vrei bicicletă? ce să faci cu ea? Ai bani? -da, -N-avem loc! - Am loc la un prieten la curte. -Nu contează, nu-ți dau voie.
Singurul refugiu a fost biblioteca, cu povești nemuritoare, și Jules Verne, Asimov și alții.

Cum puteam să ies din acea groapă? Era ca și cum aș fi încercat să mă ridic trăgîndu-mă de șireturi, a mă boota cum s-ar zice în calculatoristică. Computerul ca să pornească are nevoie de o inițiere, de niște instrucțiuni pe care să le urmeze, instrucțiuni păstrate în BIOS. Și la pornire, bootare, se trage pe sine însuși de șireturi și iese din groapă, iese la lumină. Tu ca pui de om, nu ai BIOS, tu ești bootat de cei mai mari decît tine, iar dacă ei nu o fac, rămîi prost.

Întîmplător, blocat la pat vreo șapte ani, am avut posibilitatea de a asculta posturi interzise, Europa Liberă, Vocea Americii. Cuvintele unor oameni luminați încet încet au făcut un pic de lumină și la mine în cap. Eram un om învins, prizonier în spatele a trei cortine de fier, fără viitor, fără perspective, fără dorințe. De copil singura dorința neîmplinită era să am un jigsaw puzzle, așa cum am văzut prin filme, dar care nu exista pe la noi. Și mai doream să fug. Nu era visul meu, era visul tuturor celor din jur, și l-am adoptat. Astfel, am avut parte de o bootare. Nu mai eram prizonier. Evident, de fugit tot nu aveam cum fugi, dar oricum de fapt nu aveam unde. Am devenit liber scăpînd de dorința de a fugi, și realizînd că ceea ce îmi doream era chiar aici.

Dar asta e un pic de deviere, era vorba de proști. Între timp, crescînd, am observat că opresorii mei nu sînt chiar așa de deștepți cum se cred. Gafă după gafă piedestalele s-au erodat.  Și a venit și vremea calculatoarelor care mi-au deschis noi orizonturi. În sărăcia acelor ani, a poseda unul era un vis îndepărtat. Dar mi-am rezolvat setea cu un curs de inițiere de trei luni, ulterior făcînd un an de facultate pentru a acces la un calculator. La sfîrșitul anului am avut surpriza să mă găsesc pe locul trei din clasă, loc ce mi-a oferit ca premiu înapoierea taxei pe tot anul. Surpriza a fost cu atît mai mare, pentru că pe lîngă povara unui creier care în generală și liceu abia a reușit să mă ducă de pe un an pe altul, acum aveam de dus și povara a zece ani în plus față de colegi, plus povara unui traumatism cranian sever. Practic fără o bucată de creier am ieșit mai bine decît restul, cu excepția unei eleve strălucite, și a uneia care se străduia cît se poate. Și eu nu am făcut nici un efort. Am fost doar prezent acolo, eu fiind interesat doar de cursul de informatică. 

Această poveste este mărturie clară la cum sistemul și societatea ne distruge, deci practic se distruge pe sine. Se dovedește că eu, prostul, nu eram chiar atît de prost, pe de altă parte, cei pe care îi lăsasem în urmă, nu erau nici ei proști, ci doar băgați cu forța în acele bănci. 

Revenind la deștepții de la începutul poveștii. Pe cît erau ei de deștepți pe vremuri, pe atît de incapabili au devenit acum în fața unei simple tastaturi. Și surprinzător pentru naivi, dar de așteptat pentru cunoscătorii firii umane, poziția de inferioritate nu le-a provocat sentimentul de respect ci pe cel de invidie, care a dus la altă poveste din care nimeni nu a cîștigat.

Scriind aceste rînduri am realizat că ceea ce părea inițial ură nativă, posibil să fie doar rodul acelui sentiment de superioritate și dispreț față de cei de alături. Sau poate ambele combinate

După cum mam mai spus, de-a lungul timpului am observat această atitudine de hulă și dispreț și la alții, atitudine pe care nu am înțeles-o niciodată, cu atît mai mult cu cît respectivii nu dădeau dovadă de genialitate sau măcar excelență.

Probabil nu am explicat foarte bine ce vreau să spun cu aceste poveste, dar ideea e că a tot repeta cît de prost este ăla sau ăla, nu ajută cu nimic, ba chiar dimpotrivă. Dacă tu te trezești cosmonaut la tine în sat,. iar în jurul tău sînt doar ciobani și căruțași, nu te aștepta să se apuce să îți construiască ție rachetă, pentru că nu au cum. Du-te la NASA și te trage cu spația orbitală, după care poți veni acasă să ajuți pe vreun alt pui de cosmonaut dacă apare vreunu, și nu e atît de capabil ca tine. Să te tot rățoiești că sînt proști, nu te ajută cu nimic, ba poate se mai trezește unu să-ți dea o lopată de aduce stelele la tine în loc să te trimită pe tine la stele. 




joi, 29 august 2019

Bunul gust și manipularea

Ce coincidență, la doar cîteva zile de la articolul precedent văd pe FB postarea de mai jos. În ea apare aceeași idee, că ... ce fac eu e artă, ce faci tu e cîh.

Ciprian Angheluta

M-a marcat experimentul Washington Post. ....trageti concluziile!
Statia de metrou L'ENFANT PLAZA din Washington, DC, într-o zi
friguroasă, pe 12 ianuarie 2007.
Un om cu o vioară a cântat şase piese de Bach timp de 45 de minute. În timpul acesta aproximativ 2000 de oameni au trecut prin acea staţie,m ajoritatea în drum spre serviciu. După vreo trei minute un om între două vârste l-a observat şi s-a oprit să-l asculte pentru câteva secunde, apoi a grăbit pasul, mânat probabil de programul său strict.
4 minute mai târziu:
Violonistul a primit primul său dolar, o femeie i l-a aruncat în pălărie fără să se oprească.
6 minute:
Un tânăr se reazemă de perete ca să-l asculte, după care se uită la ceas şi pleacă în trap uşor spre peron.
10 minute:
Un copil de 3 ani se opreşte în fata muzicianului dar maică-sa îl trage grăbită de hăinuţă. Copilul se mai opreşte odată să-l privească pe violonist dar maică-sa îl împinge nervoasă înainte, aşa că cei doi se mişcă, el întorcând capul din când în când. Lucrul ăsta se repetă cu mai mulţi copii, iar părinţii îi împing de la spate, grăbiţi să ajungă la treburile lor.
45 minute:
Muzicantul a cântat în continuare. Numai şase oameni s-au oprit să-l asculte pentru câteva momente. Circa 20 au aruncat nişte bani.
Omul a colectat în total $32.
După o oră:
El a terminat de cântat şi s-a lăsat tăcerea. Nimeni nu l-a observat, nimeni nu l-a aplaudat...
Nimeni n-a remarcat, dar acesta era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni ai lumii. El a interpretat câteva din cele mai dificile piesescrise vreodată, pe o vioară estimată la $3,5 milioane. Cu câteva zile înainte, umpluse o sală de concerte din Boston.
Valoarea medie a biletelor $100.
Povestea este adevărată.
Concertul din staţia de metrou, a fost organizat de catre Washington Post ca un experiment social asupra percepţiei gustului şi priorităţilor oamenilor.
Problemele care s-au pus:
*Suntem în stare să percepem frumuseţea într-un loc public, la o oră nepotrivită?...
*Ne oprim s-o admirăm?...
*Putem, oare, să recunoaştem talentul într-un context neaşteptat?...
O concluzie posibilă în urma acestui experiment, ar fi aceasta:
Dacă nu avem câteva momente să-l ascultăm pe unul dintre cei mai buni solişti ai lumii cântând cea mai bună muzica scrisă vreodată
pe unul din cele mai bune instrumente făcute vreodată, oare de cât de multe alte lucruri minunate ne lipsim în existenţa noastră?...
Nonvaloarea stăpâneşte astăzi lumea!...


Evident, nu se putea să nu reacționez. Mai jos este răspunsul meu. 


Ultima afirmație e corectă. Nonvaloare e și acest articol. Deci WP a oferit celor 2 mii ceva ce valora 100 de dolari, și ei, nătîngii, nu s-au oprit să profite. Hai să ridicăm ștacheta, Hai să le oferim celor două mii ceva mai valoros cu juma de oră mai devreme, un transplant de inimă care valorează peste un milion, sau na măcar unul de rinichi care valorează de trei ori mai puțin. Va accepta cineva? Tare mă tem că nici unul nu va profita de transplant cînd tot ce îi trebuie ește un duș și un bărbierit. 

Se poate face experimentul și fără manipulare, adică oferi celor 2 mii un bilet la concert. Hai să vedem cîți profită de acea sută de dolari. Suta aia de dolari e falsă, adică are valoare doar pentru cei ce apreciază acea muzică. Eu nu m-aș duce să pierd o oră în acea sală de concert, nici dacă aș fi plătit cu o sută de dolari. Sau poate aș îndura supliciul dacă sînt suficient de flămînd, 

Sau vioara aia aia 3 milioane jumate. Ha, valoare falsă, este doar un preț artificial umflat de o societate ipocrită. Ca să vedem adevărata valoare a acelei viori facem alt experiment. Luăm acea vioară și un kil de roșii și întrebăm pe fiecare dintre cei 7 miliarde, hai 6 care sînt mai lucizi din cei 7, și îi întrebăm cît ar da ei pe kilul de roșii și cît pe vioară. Pe roșii probabil vor da un dolar sau poate doi sau poate jumate ori chiar mai puțin, dar va fi pe aproape. Media probabil va fi un dolar, sau poate jumătate. Va fi media pentru vioară măcar un milion? 

Deci? cum e cu nonvaloarea?


Comentariul m eu fiind la un share, nu a provocat prea multe reacții, dar mergînd la postarea originală, am văzut că pe lîngă cei ce au căzut în capcana întinsă de autor, există încă pe atîția care au observat manipularea. 


  • Dana Talos Trist,dar asa este!😓
    5
  • Ciprian Angheluta Creativitate, arta, talentul reprezinta cea mai inalta forma de manifestare a constiintei uname. De cele mai multe ori o admiram intr-un context in care ne pune in evidenta rolul, statusul si ego-ul. Zic si eu.... :)
    • Like
    • 4d
    • Radu Ticiu Ciprian, după mine situația nu-i chiar atât de rea. Ne place doar sa ne "gonflam" ego-ului/construim ego-ul asociindu-l cu consumul de artă... 

      Pe de altă parte, eu aș spune că arta e cea mai înalt forma de manifestare a creativității umane dar sacrificiul de sine ar fi cea mai înaltă formă de manifestare a constiintei umane.
    • Ciprian Angheluta Adevar graiesti! Place ce ai scris :)
      2
  • Adrian Adrian Eh, iei aceeasi situatie, numai ca violnistul sa cante stand pe un lamborghini sau ceva similar cu un simbol de statut financiar, curios sunt cum ar fi iesit atunci. Foarte tare experimentul
    • Like
    • 4d
  • Robert Senn To appreciate an artist and his performance, you have to be available. For using the metro very often for professional reasons, I understand the indifference of passers-by: they already had their heads elsewhere and also their personal problems.
    But it's a shame. 😔
    Translate All Comments
  • Mihaela Stanciu Iar poza, care nu are nicio legătură cu subiectul, întregește experimentul?
    • Like
    • 4d
  • Cosmin Cadia Mda, așa e!
    1
    • Like
    • 4d
  • Ciprian Angheluta Da...esenta e in poza da...::)))) subtila observatie ::))
    • Like
    • 4d
  • Serban Georgescu Din păcate...
    3
    • Like
    • 3d
  • Codruta Pop Și ne mai mirăm că pământul vrea resetare.
    • Like
    • 3d
  • Ciprian Dobra L-a recunoscut o persoana care i-a dat 20 de dolari din cei 32 (Wikipedia)
    • Like
    • 3d
    • Radu Ticiu Cel care l-a recunoscut merita sa primeasca 20 USD :)
      6
  • Deji Ionut Stai putin! Inteleg ce vrei sa zici, dar oamenii care au dat bani pe bilet au dat tocmai ca sa stea, dupa program, intr-un cadru linistit si organizat, intr-un loc cu acustica calculata (aici stiu ca vorbim aceasi limba), ca sa nu stea sa asculte pe strada, in zgomot, atunci cand alearga sa isi faca banii, ca sa isi permita sa ii dea pe bilet. Ce asteptam? Sa se oprească lumea sa asculte 1 ora sau mai mult pe strazi un violonist? Cati dintre ei nici nu au ascultat vreodata o vioara? Oamenii care au dat bani pe bilet, in sala plina de care vorbeai, nu sunt pe strada. Sunt in birouri. La telefon. Marea majoritate. Cei de pe strada nu au 100 de dolari sa ii dea pe bilet. Ce vorbim aici? Da, înțeleg, trebuie sa cultivam masele? Mi-ar placea sa putem. Dar cum nici tu nu mergi la Altex sa iei componente audio, asa nici cei care sunt consumatori de muzica culta, nu asculta pe strada. Despre ce vorbim aici?
    • Manuel Stramare Deji Ionut, da dar mulți din care dau 100 de dolari pe bilet o face doar sa arate ca da 100 de dolari.
    • Deji Ionut Si mulki ca-re scrie nu stie pluralul l-a "a face".
    • Deji Ionut Multi din cei care dau..... O fac... Doar ca sa.... Ca dau...
      5
    • Radu Ticiu Multi DINTRE cei care dau... :)
    • Angelica Manoila Deji Ionut CORECT !
      1
  • Sascha Bota Pot elabora, dar pe scurt și întelesul tuturor, arcușul nu se ține așa.
    Image may contain: one or more people and people sitting
    • Like
    • 3d
    • Liceul Ioan Slavici Coooooreeeecttt!!!
      1
    • Liceul Ioan Slavici Dar restul sunt subjugaţi de imaginea picioarelor expuse de manechină şi nu ignorat acest aspect 😃🧐
      2
    • Vadim Cruscov Iar eu mă gândeam: ce frumoasă și ce picioare lungi are Joshua Bell.
    • Alexandru Abdulbaki Cred că nu s-a înțeles... imaginea este aleatorie. Joshua Bell este bărbat.
  • Anca Boldan Un experiment absolut nereleveant, cu multe "bias"-uri, asa cum se spune in termeni stiintifici, si cu o concluzie absolut gresita si tendentioasa, pentru ametirea " sufletelor sensibile". In primul rand, pentru orice om este primordiara satisfacerea nevoilor de baza, ca hrana, apa, somn etc., apoi dupa aceea putem vorbi de altele mai "evoluate" , arta fiind printre ultimele in piramida nevoilor. Si este firesc si natural asa. Oamenii aia fugeau la munca, adica un mijloc prin care obtineau bani pentru a asigura nevoile de baza personale si ale familiei (inclusiv ale copilasilor nevinovati pe care ii trageau de mana). In al doilea rand, pentru a aprecia valoarea artei iti trebuie o oarecare pregătire si exercitiu. Cati dintre cei care au dat like pot oare deosebi o piesa interpretata de un violonist celebru de aceeasi piesa interpretata, sa zicem, de un elev talentat din clasa a XII-a de la un liceu de muzica? Si analiza poate continua cu multe argumente "contra" , dar risc sa nu mai termin
  • Sebastian Kunst Paul Un "experiment" manipulare care distorsioneaza realitatea pe placul autorilor. Oamanii platesc bilet la un concert planificat care implica costuri (apropos de pret) si chiar daca observa frumusetea aparuta inopinat in mijlocul strazii probabil sunt in trecere catre ceva planificat deasemenea, deci nu pot sa opreasca.
    • Elena Curic Sebastian Kunst Paul oamenii nu pleaca la plimbare , ca sa aiba timp sa-l asculte , orice secunda e pretioasa , si-ar pierde locurile de munca
      3
    • Like
    • 3d
  • 2
    • Like
    • 3d
  • Ileana Ciudin Trist dar adevarat
    4
    • Like
    • 3d
  • Cosmin Baloy Deși luat în sine experimentul scoate la iveală într-o oarecare măsură cele observate de tine, subscriu la cei ce au văzut în acest 'experiment' o manipulare dar de fapt este mult mai mult decât atât - este pur marketing și încă de cea mai joasă speță See More
  • Gabriela Nicolae au facut si la bucuresti la metrou cu Alexandru Tomescu 
    https://romanialibera.ro/.../experiment-rl--concert...
  • Alexandru Radu Popescu Poate ca in weekend lucrurile ar fi stat diferit. Vedeți experientele similare din piețele europene.
    5
    • Like
    • 3d
  • Adrian Constantin Craciun Si mie imi plac teoriile conspirationiste. Si trolii care le propaga.
  • Julieta Diana Epure daca asta e lumea in care unii vor sa traiasca ca niste roboti, ce ne mai miram ca talentul natural e ocolit! trist.. https://www.digi24.ro/.../o-noua-rasa-de-oameni-creata...
    O nouă rasă de oameni, creată printr-un procedeu controversat. Expert: Prima persoană care va trăi 1.000 de ani s-a născut deja
    DIGI24.RO
    O nouă rasă de oameni, creată printr-un procedeu controversat. Expert: Prima…
    O nouă rasă de oameni, creată printr-un procedeu controversat. Expert: Prima persoană care va trăi 1.000 de ani s-a născut deja

    3
  • Mircea Popa Irelevant experimentul!...probabil .ca vor sa vanda vioara cu 5 milooane!😉
    6
    • Like
    • 2d
  • Adela Jen Eu tot speram ca in articol sa se indure careva, macar copiii sa spuna cuiva ca poate ii e frig fetei dar se tot vorbea de violinist. Experimentul a fost reusit insa!!! Cu siguranta nu imi permit sa stau o ora sa ascult muzica pe strada , chiar daca iSee More
  • Adriana Jurma Pacat ca fotografia aleasa nu se potriveste cu seriozitatea mesajului. Fata nu stie nici macar sa tina un arcus in mana
    • Like
    • 2d
  • Rodica Lohan Vedem si auzim ceea pentru ce suntem pregătiți
    4
    • Like
    • 2d
  • Vali Valerica NO COMENT !
    3
    • Like
    • 1d
  • Adrian Fundeneanu Este mult de atunci
    Intimplarea a facut sa merg sa maninc la unul din restaurantele din L’Enfant Plaza, cu citiva colegi
    Si noi ne-am oprit sa ascultam violonistul pt citeva minute
    See More
  • Laura Aprodu Interesant experimentul. Oribila poza cu fetica asta chinuindu-si miinile intr-o pozitie ridicola :)))
    3
    • Like
    • 1d
  • Gabriel Sonea Doar o poza. La mine nu se deschide.
    • Like
    • 1d
  • Liviu Cimpean Bine ca nu au știut valoarea viorii.că bai bai ...Nu mai canta.
    8
    • Like
    • 1d
  • Stefania Balica De asemenea poare fi si snobism,.... unii merg la concerte de muzica clasica si oricum nu inteleg muzica sau doar poate ptr ca asta da bine pentru statutul social,... aparand ca drept o persoana culta 🙈
    6
  • Birtas Constantin Samuel Experiment fain.
    Concluzia de final, greșită.
    3
    • Like
    • 1d
  • Viorela Craciun Povestea este frumoasa dar nu reala? De ce nu doriti sa mancati cel mai bun gratar, dimineata, in drum spre munca? Hai sa intelegem ca cel care a facut experimentul, nu stie ce inseamna ca trebuie sa ajungi la ora fixa la program si intre timp sa duci si copii la scoala, numai de relaxare nu iti arde?????
    4
    • Like
    • 23h
    • Laura Aprodu Viorela Craciun nu este vorba de relaxare, ci de capacitatea noastra de a fi receptivi la valoare.
      2
    • Ioana Andra Laura Aprodu si inevitabil, de snobism.
    • Laura Aprodu Sigur ca si de snobism. Dar asta intra tot in capacitatea noastra de a intui unde e valoarea. Nu?
  • Grigore Gaurean Si eu am desenat portrete in Parcul Central din Cluj-Napoca, pe bune, nu ca experiment. Stiu perfect cum e. Daca mai ploua, nu iese chiar nimic. Daca e prea cald, tot nimic. Pot repeta experimentul si azi. 2min 30 sec portretul. Au scris 2 ziare electronice despre mine. Asta devine foarte interesant numai cand miza este propria-ti viata. Si am 2 premii republicane la desen si sculptura, am facut 6 ani de facultate iar din premii pot face avioane de hartie.
    9
  • Dan Chivescu Știi de ce? Pentru că și articole moralizatoare, sunt scrise de ipocriți care folosesc click bait. 

    Puteai pune o poză cu violonistul respectiv, dar nu mai luai atenția care o voiai. Nu poți bate fac cu foc și nici mediocritate cu mediocritate.
    See More
    1
  • Toma Dimitriu Eu la domnişoara m-aş opri...
    • Like
    • 5h

    • Like
    • 4h
  • Adrian Torj-Kobza Pentru ca timpul tau nu valoreaza nimic. Ai alte urgente? Arunca-le pe fereastra. Stai si asculta un violonist, intr-un mediu impropriu. Si nu uita sa versi si o lacrima. Fa-ti un selfie si posteaza pe facebook / instagram cu hashtag #elitismieftin.
  • Lucian Ioja Ce nu as da să fiu intr-o stație de metrou și să ascult muzica bună,Mai ales virtuozi de talia luiJoshua Bell pe care nu ai ocazia sa-l vezi când vrei.Oamenii au început să fie indiferenti la frumos,la sunetele plăcute ale viorii,La muzică bunăSee More
    1
    • Like
    • 4h
  • Alexandru Ganea Nu faceti, va rog, un caz din acest experiment! Cu riscul de a supara foarte multa lume, afirm inca o data ca arta, indiferent ca este muzica, pictura, balet etc este destinata in exclusivitate unor oameni avizati, cu o vasta pregatire in domeniul respectiv! Acestora li se adauga un procent infim de iubitori de frumos...Restul...Cine a priceput ce canta sau mai bine spus cat de frumos canta Joshua Bell??? Mai nimeni, pentru ca asta se intampla si intr-o sala de concert...exemplu, Fest.Enescu: multi vin din obligatie, altii ca sa parvina sau pur si simplu din snobism...Inchei cu o remarca referitoare la instrumentul marelui violonist: s-a creat falsa impresie ca daca cineva canta pe un istrument valoros are succesul asigurat!!! Nimic mai fals: instrumentul este pus in valoare prin maiestria interpretului si nu invers...Joshua Bell canta la fel de genial cu sau fara acea vioara de exceptie...


Răspunsul meu a venit din supărare, din revoltă față de manipulare, dar văzînt multe răspunsuri ale celor ce nu s-au lăsat duși de nas, mi-a mai trecut din supărare.

În plus, unul din comentarii dezvăluie un articol cu un experiment similar, de la noi. https://romanialibera.ro/special/reportaje/experiment-rl--concert-stradivarius-la-statia-de-metrou-piata-victoriei--video--151515 Concluzia acestui experiment nu este la fel de manipulativă ca articolul la care am răspuns, Dimpotrivă, chiar face cinste publicului român, care a fost mai generos decît cel american. Copiez aici și acest articol.

Experiment Rl: Concert Stradivarius la statia de metrou Piata Victoriei (video)

Alexandru Tomescu, singurul muzician din Romania care canta pe o vioara Stradivarius, a realizat la sfarsitul saptamanii trecute un experiment inedit. Imbracat cu haine modeste, artistul a coborat in statia de metrou din Piata Victoriei si ...

SHARE

PETRE BADICA0 comentarii

15.04.2009 - 00:00
Alexandru Tomescu, singurul muzician din Romania care canta pe o vioara Stradivarius, a realizat la sfarsitul saptamanii trecute un experiment inedit. Imbracat cu haine modeste, artistul a coborat in statia de metrou din Piata Victoriei si timp de o jumatate de ora a interpretat cateva dintre cele mai complexe piese clasice, create pentru vioara. Efectul muzicii de calitate asupra bucurestenilor care se aflau la o ora cu trafic de varf in statia de metrou a fost neasteptat. Zeci de oameni s-au oprit din drum, cu riscul de a intarzia la serviciu, doar pentru a asculta cateva acorduri din "recitalul" lui Tomescu si pentru a pune o bancnota in cutia asezata in fata interpretului. Muzicianul a strans de la calatori peste trei milioane de lei vechi, in cele treizeci de minute ale ineditului concert.

Experimentul in care a fost implicat violonistul roman a demonstrat ca publicul roman poate fi sensibilizat chiar si cu manifestari artistice considerate mai greu digerabile. Un demers similiar a avut loc, in urma cu doi ani, si intr-o statie de metrou din Washington. Celebrul violonist Joshua Bell a cantat 45 de minute, dar foarte putini trecatori si-au aratat generozitatea, artistul primind doar 32 de dolari. 
Fragmente din recitalul sustinut de Alexandru Tomescu vor putea fi urmarite in aceasta seara incepand cu ora 18,50 pe TVR Cultural. De asemenea, reportajul video poate fi vizionat pe www.romanialibera.ro. 

Vineri, la ora 9.00, in statia de metrou "Piata Victoriei", era aglomeratie. Prin decorul banal, rece al statiei, garniturile de tren opreau la intervale de doua minute. Usile se deschideau si imediat iti aparea imaginea unui furnicar de oameni grabiti, aflati in drum spre locul de munca. Un tanar cu infatisare boema, imbracat modest, cu o camasa flanelata in dungi de culoarea visinei putedre, blugi anii ‘50, stil Marlon Brando, geaca sport si o sapca fistichie, isi face cu greu loc prin multime. Se asaza langa un perete murdar si deschide impasibil o cutie, pe care o pune la picioare. Dupa ce lasa in ea cateva monezi de 50 de bani, isi acordeaza vioara, impasibil la zgomotul facut de oprirea metroului. Incepe sa cante… Johan Sebastian Bach, Fritz Kreisler. Experimentul poate incepe.

Vor realiza oamenii ca "cersetorul" este Alexandru Tomescu, cel care in urma cu doi ani si-a castigat dreptul de a canta la o vioara Stradivarius in valoare de un milion de euro? Isi vor da seama trecatorii ca au in fata un artist care la 9 ani efectua primul concert in strainatate ca solist al Orchestrei din Constanta, care pana acum a castigat 29 de premii internationale si a concertat pe mari scene ale lumii, de la Berlin la Washington, de la Paris la Tokyo? Vor trece impasibili pe langa el absorbiti de grijile cotidiene sau vor da dovada de generozitate? si daca da, gestul lor va izvori din mila sau ca o recunoastere a muzicii de calitate si, in final, a frumosului?

Bani pentru muzica, nu din mila
Inainte de a avea loc concertul de la metrou, criticul muzical Dumitru Avakian se declara sceptic. "Multi vor trece impasibili, doar cativa, putini, vor realiza ca e vorba de ceva special." Nici tanarul violonist nu avea asteptari mai mari: "Sincer, cred ca cei mai multi vor trece mai departe. Este o ora la care lumea se grabeste spre birou si nu prea are timp de reverii. Nu stiu daca muzica clasica va misca vreo inima pana intr-acolo incat impulsul sa ajunga si la buzunar".
La ora 9.00 si 10 minute, aveam deja dovada ca amandoi se inselasera. Cutia viorii era plina pe sfert cu bani. In jurul lui Alexandru, sapte persoane asteptau sa le vina randul pentru a-si exprima generozitatea. Cinci dintre acestea au urcat grabite in primul metrou. stefania, insa, s-a asezat la cativa metri in fata artistului, incordata. Parea in transa. "Este prima oara cand mi se intampla sa ma opresc si sa ascult un om care canta la metrou. Nu-l recunosc, dar sigur nu e un cersetor.
As sta mai mult, dar deja am intarziat la serviciu", spune fata in varsta de 23 de ani. Pentru a schimba peronul, calatorii erau nevoiti sa treaca pe o pasarela inalta. Chiar inainte de a-l vedea pe violonist, auzind doar muzica acestuia, Oana a cautat in portofel si a pregatit o bancnota. "Canta excelent, pentru asta ii dau bani, in nici un caz din mila", spune ea.

"Se vede de departe ca e altceva, nu un cersetor"
"La metrou, am avut niste emotii teribile! Sigur, stiam teoretic cam despre ce va fi vorba, insa experienta a depasit orice imaginatie. Cei care dadeau bani nu ma priveau, nu exista deloc contact vizual. O senzatie foarte stranie si total opusa celei pe care o am pe scena, cand toti, absolut toti ochii sunt pe mine", ne-a spus Tomescu la final. Absorbit de propria interpretare, artistul nu a vazut o scena emotionanta, in care o doamna eleganta tinand de mana doua fetite s-a oprit cinci minute pentru a audia ineditul concert. A scos o bancnota din poseta si a indemnat-o pe una dintre fetite sa i-o ofere artistului. Micuta s-a rusinat, iar gestul a fost dus pana la capat de mama. "Vi s-a mai intamplat sa dati bani la metrou?", "Da, dar nimeni nu a cantat atat de frumos.", "Ce v-ati zis cand ati vazut o asemenea interpretare la metrou?", "Ma mir de ce canta aici, pentru ca e foarte talentat", "Nu l-ati recunoscut?", "Nu", "Este unul dintre cei mai mari violonisti", "A, da? Se vede. Se vede de departe ca e altceva", aceasta a fost discutia purtata cu doamna in varsta de 39 de ani.

Intr-o jumatate de ora, in cutia viorii s-au strans fix 328,90 RON si un eurocent. Au donat bani zeci de calatori, poate chiar o suta. Suma stransa de la bucuresteni a fost de trei ori mai mare decat cea primita de celebrul violonist Joshua Bell in cadrul unui experiment similar realizat la o statie de metrou din Washington, desi americanul a cantat cu 15 minute mai mult decat Tomescu. Numarul trecatorilor generosi a fost sensibil mai mare in cazul artistului roman. 
In cazul lui Alexandru, putem spune ca mecanismul generozitatii nu a fost acela obisnuit, al empatiei, prin care un om nefericit, cu nevoi, ofera bani unui sarac, tocmai fiindca ii intelege suferinta. Gestul a fost mai degraba un semn al admiratiei.

"Cine este baiatu’ care canta?"
Desi foarte generosi, putini calatori l-au recunoscut pe Alexandru. Majoritatea nu au avut timp sa zaboveasca prea mult in preajma artistului, trecand in fuga pe langa acesta si lasand sa le scape o bancnota. Cu atat mai mare este meritul artistului.
Prima l-a recunoscut o doamna intre doua varste, vecina lui, care merge des la concertele tanarului. "Romanii dau bani! Pentru ca apreciaza muzica, nu din mila", spune ea. "A fost singura mea intalnire cu o persoana cunoscuta pe tot timpul concertului. Parintii mei nu erau la curent. Ma intreb ce-ar fi crezut daca ar fi trecut pe acolo intamplator", se intreaba artistul.
Finalul prestatiei a fost unul apoteotic. O doamna eleganta, angajata la Ministerul Finantelor, s-a apropiat de violonist si a facut o donatie de 50 RON. "M-a sunat o colega sa-mi spuna ca l-a vazut pe Tomescu la metrou. Se auzea muzica prin telefon. Am fugit de la serviciu sa-l vad si eu", a spus doamna, vizibil entuziasmata.
Chiar daca ceilalti nu l-au recunoscut, Alin si-a dat seama ca "e ceva putred la mijloc" in momentul in care a auzit muzica, fara sa il vada pe artist. "Voi faceti un experiment similar cu cel facut de «Washington Post» cu Joshua Bell, asta am ghicit. Dar cine este baiatu’ care canta?"

Care este sursa frumosului?
Criticul muzical Dumitru Avakian spune ca modul in care "publicul" a reactionat i-a starnit "o mirare placuta". "Cei care detin mass-media nu trebuie sa ramana la coada gustului publicului doar pentru ca acesta le-ar comanda intr-un anumit fel. Publicul prefera ceea ce ii flateaza gustul. Iar daca ii oferi ceea ce ii este mai la indemana, apetitul sau pentru programe de slaba factura se va accentua."
Contextul nonconformist in care a fost sustinut concertul l-a facut reticent pe Dan Grigore. Celebrul pianist sustine ca frumusetea muzicii trebuie gustata doar intr-un mediu propriu, sacru, "pentru ca altfel ar decadea la o simpla arta stradala".

"Biserica muzicii este sala de concerte, nu hala de productie sau o statie de metrou, pentru ca interpretarea cere o anumita decenta acustica." Pianistul pretinde ca artistul trebuie sa creeze intr- un "turn de fildes", spectatorul trebuie pregatit, contextul este esential, frumosul trebuie cultivat si nu isi are nicidecum originea in subiect, adica in ascultator sau in privitor. Un tablou este insa frumos doar intr-o expozitie, iar pus intr-un depozit isi pierde valoarea? Publicul de la metrou a dat un raspuns negativ. si Alexandru Tomescu a avut unele indoieli in privinta experimentului, insa in final l-a privit ca pe o provocare atat fata de el insusi, cat si fata de public. "Atitudinea publicului este diferita. In sala de concert oamenii vin pentru a asculta, in statia de metrou cel care canta incearca sa le castige atentia potentialilor ascultatori." Am putea schita si o concluzie a acestui experiment.

Se spune ca tabloidizarea presei, excesul de violenta manelele si tot ceea ce inseamna prost gust inunda canalele media la cererea oamenilor. Rezultatul experimentului, faptul ca trecatorii au recunoscut si au reactionat pozitiv la muzica lui Alexandru Tomescu, pune aceasta teorie sub semnul intrebarii. 


» Banii stransi vor ajunge la nevazatori
Recitalul de la metrou s-a dorit a fi si preambulul unei campanii umanitare. "Momentul difuzarii experimentului sper sa le deschida ochii si inimile oamenilor spre ceea ce am pornit sa fac in aceasta primavara. Nu singur, ci impreuna cu colegul meu, pianistul Horia Mihail, cu care voi canta in 15 orase in cadrul Turneului National Stradivarius 2009. Editia din acest an este dedicata strangerii de fonduri pentru Asociatia Nevazatorilor din Romania, si anume pentru finalizarea constructiei Centrului pentru Reabilitarea Nevazatorilor", ne-a precizat artistul. De altfel, cei 320 de lei au fost donati acestei asociatii. Modalitatile prin care se fac donatii sunt simple: SMS de 2 euro la 879 in retelele Vodafone, Orange sau Cosmote, 0900 900 292 pentru a dona 2 euro sau 0900 900 290 pentru a dona 10 euro (Romtelecom).


» Americanii au dat doar 32 de dolari 
In luna ianuarie a anului 2007, in statia de metrou "L’Enfant" din Washington, faimosul violonist Joshua Bell a cantat la un Stradivarius din 1713, estimat la 3,5 milioane de dolari. Imbracat simplu, cu blugi, un tricou cu maneci lungi si o sapca de baseball pe cap, Bell a sustinut un recital de 43 de minute. S-a dorit a fi un experiment sociologic prin care jurnalistii de la cotidianul "Washington Post" au vrut sa afle cum vor reactiona trecatorii. 
Desi cu cateva zile inainte violonistul concertase cu sala plina la "Boston Symphony Hall", unde un bilet a costat 100$, in dimineata de vineri artistul nu a strans decat 32,17$. Trecatorii nu au intuit ca au de-a face cu un artist valoros, care canta la un instrument aparte piese magistrale de Bach sau Schubert. Prin comparatie, succesul lui Alexandru Tomescu a fost unul urias.