M-am ramolit

 Azi am primit o comandă de pe Temu. Nu era pentru mine, era pentru văru. Și pentru că FanCurier a decis să livreze coletul la un Fanbox de pe Brăilei  în loc de cel de la Penny, aflat mai aproape, eram decis să îl las pe văru să își ridice coletul cînd revine seara de la muncă. 

Dar își bagă dracu coada. 

O adevărată aventură și cu coletul ăsta. A intrat în fanbox la 10 37,. Și în SMS cică, ridică în 2 ore și poți cîștiga. Fanboxul fiind pe Brăilei peste stradă de stația de autobuz, am zis să mă risc. 10 minute cît treceam strada nu era mult. Știu că șansele de cîștig sînt infime, dar eram curios și de procedură. Temperatura nu ajunsese încă la 30, așa că am zburat. În 40 de minute ajung acolo, bag codul și nu merge. orbit de soare zic că oi fi greșit.  bag iar, cu atenție, nu merge. Avea un zero, încerc cu O în loc de zero, nu merge. Încerc iar, cu atenție mare, nu merge, și nici măgar nu băgam ultima literă, dădea eroare la penultima. Încerc iar cu zero, încerc iar cu O, pe la șaptea încercare mîna stîngă a inceput să dea în spasme.  Am mai încercat iar de două ori și am, decis să cer ajutor. Intru în magazin, la doi pași, AER CONDIȚIONAT. Cît mă orientez cui să cer ajutor, mă răcoresc un pic. Îmi revine luciditatea. Văd două persoane, la două ghișee, clienți, O femeie în dreapta, un tînăr în față. Aștept să termine și să se apropie de ușă ca să deschid gura, mă uit afară la lockere și mă trezesc. BOU. Băgam codul la easybox în loc să îl bag la FanBox. De aia nici nu apuca ultima literă. Fanboxul are una mai mult. Ies, Bag codul și o ia din prima. Era zero, și am avut noroc să încerc zero mai întîi.   Pun coletul în sacoșă. și mă grăbesc înapoi la stație. Bătut în cap de soare, refac drumul pe care am venit. Trec strada înapoi. Ajung în stație. 

FUCK. 

Nu trebuia să trec strada. Stația pentru întoarcere era 50 metri la vale de trecere. Dar eu disperat să ajung la umbră, am trecut repede strada înapoi pentru că pe partea aia era umbră. Deci am decis să vin înapoi pe jos.  Cît făceam 200 metri pînă la stație era deja juma de drum pînă acasă, plus că nici nu știam cît am de așteptat în soare următorul autobuz. Spre casă măcar aveam mai mult umbră decît soare.

Ajuns în fine în pat în fața monitorului, verific să văd ce am cîștigat. Cîștigasem dreptul de a pierde juma de oră cu înscrierea în concurs. Participarea nu este cîștigată automat  în momentul ridicării coletului. Este necesară și o înregistrare. Nu e mare lucru, bagi datele și AWB. dar te mai chinuie și un capthcha. Dracu se amuză iar. Îmi dă ghies să bag captcha înainte de mă lămuri de ce nu merge scris AWB. În email primisem un cod, F urmat de opt cifre. Cu acest cod am reușit să văd detaliile coletului. Reușisem să îl ridic la 11-41. Îmi luase fix o oră din clipa în care am decis să mă risc. Dar ciudat acest cod refuza să se lase lipit în formularul de înscriere în concurs. Am încercat să îl scriu, în loc de cop& paste. Același rezultat. Revin la email, și văd că lîngă acest cod (clickabil, care ducea direct la statusul coletului) ește un alt cod format din 13 cifre. Nu scria că este AWB, dar era destul de logic să fie. Îl copiez, și merge lipit în formularul de concurs. Apăs fericit pe butonul mă înscriu, și constat la fel de fericit că a expirat captcha. URA, mai trag o tură de captcha. În fine, de data asta merge. Sînt înscris. Voi fi contactat. 

Oricum, ignorînd partea amuzantă a poveștii, stau și mă minunez de acest labirint de detalii construite parcă pentru a ne pune la încercare. De exemplu, în afară de mesajul care conținea și codul FXXXXXXXX,  alături de AWB ul în paranteză, am mai primit trei mesaje privind situația coletului. Toate trei conțineau AWBul, dar nici unul acel cod. În plus unul dintre mesaje conținea și indicativul AWB, pentru a ști clar despre ce este vorba. În celelalte cazuri se poate doar ghici că e vorba de AWB. Deci, sînt curios cine a decis și pe ce motiv să elimine indicativul AWB în toate cele trei cazuri. De asemeni sînt curios despre codul FXXXXXXXXX care funcționează în pagina de urmărire a expedițiilor, dar nu și în pagina de înscriere în concurs. Cine a implementat acest cod paralel și în ce scop?  Și dacă ele funcționează în paralel la urmărire, de ce nu funcționează și la înscriere în concurs. Ba mai mult, nici nu îl poți măcar scrie. Cineva s-a obosit să programeze acel cîmp să refuze litere și să accepte doar cifre. De ce a ales această soluție?. Putea foarte simplu să lase cîmpul să accepte și litere, și dacă un concurent era atras ca și mine în capcana de a crede că acel cod este AWB  să apară un scurt mesaj care să explica că acel cod este altceva, deci să revină cu un AWB.   

Pe vremuri, erorile erau însoțite de mesaje de eroare care îl iluminau pe bietul utilizator. Dar acum, din ce în ce mai des apar situații în care nu se dau explicații. Bietul utilizator este lăsat în voia sorții și a abilității de a rezolva probleme inedite. Un exemplu este confuzia între O și 0. Am mai văzut persoane scărpinîndu-se în cap pe acest motiv, închinîndu-se în fața unui locker insensibil. Cît timp mai este nevoie să fie aglomerat customer service pe acest motiv pînă să se decidă eliminarea acestor caractere din codurile de acces?   

Ceasul cu bile

 De fapt nu era chiar ceas  ci doar o alarmă.

Și nu e doar pățită ci și făcută de mine.

Povestea vine cam așa. Fratele meu mai mare avea probleme cu somnul. Adică dormea un fel de somn de veci, nu îl trezea nici alarma de la ceas nici alarma internă cum era cazul meu, nici nevoia de a se trezi, nici bunul simț, nimic. Și cam întîrzia la muncă. Și după aia, cică de ce nu l-am trezit. 

Eu îl trezeam, dar el mormăia și se culca la loc.

Ei lasă că îți fac eu alarmă. Și se întîmpla că aveam niște bile de rulment, dar bile mari, nu de rulment banal. Era ceva de pe la un camion. Ceva mai mari decît o bilă de ping pong. Cred că erau șase sau șapte. Și bilele astea au fost partea principală. A doua parte a fost un jgheab de lemn. Adică u bucată de scîndură cu două fîșii de placaj lipite pe margini cît să ghideze bilele.  La capătul scîndurii, cu un cui era fixată altă fîșie de placaj. Capătul scurt bloca bilele. Capătul lung, pîrghie, contragreutate care lăsată liber, se lăsa în jos rotindu-se în jurul cuiului, ridicînd capătul scurt, eliberînd bilele. Scîndura era pusă înclinată pe masă cu un capăt pe o carte, iar capătul cu pîrghia la margine. Pîrghia era ținută sus de o sfoară. Capătul sforii era sub ceas. Ceasul era în echilibru precar pe tabla de șah, de asemeni înclinată pe o carte. Ultimul element era o tavă din inox. Tavă solidă din inox de 2 sau trei milimetri. Excelentă pentru cartofi la cuptor sau plăcinte. Dar și pentru alarmă. încă mai am tava aia.

Pregătesc eu alarma, și aștept dimineața. Adică aștept dormind, nu treaz. Și evident că o probasem, știam la ce să mă aștept. Și vine dimineața, ceasul meu cel șmecher, un banal ceas rusesc, dar cromat de vecinul Săndel, nu simplu emailat ca orice alt ceas rusesc, începe să sune. Soneria vibrează, forțele de frecare aflate la limită nu mai sînt suficiente să țină ceasul pe loc , și acesta alunecă la vale pe lacul tablei de șah. Mai precis pe lacul cutiei de table, că era pe interior, ca să se oprească la capăt. Sfoara este eliberată, pîrghia cade, dă drumu la bile și acestea se duc vesele către tava de inox. 

BUM BUM BUM BUM BUM BUM,  șase bubuituri asurzitoare în ritm rapid. Sau poate șapte. Senzația simțită în acele clipe nu poate fi descrisă. Poate fi doar trăită. Imaginează-ți să fii buimac de somn și îngrozit de moarte în același timp, fără să ai habar de ce se întîmplă. Dacă reușești să imaginezi așa ceva, înmulțește cu zece și poate e pe aproape de ceea ce am simțit eu atunci. Treaz, la teste, zgomotul nu părea atît de infernal. Nu mai rețin dacă sau de cîte ori am folosit acea alarmă ulterior, dar un lucru rețin clar. L-a trezit și pe fratele meu.              

Ziua în care m-am drogat

Nu, nu sînt un drogat, nu sînt deloc un sclav al substanțelor.

Nu am găsit niciodată refugiu în stupoarea oferită de alcool.

Nici în euforia oferită de alcool nicotină sau altceva mai tare.

Dar o dată am pățit-o, involuntar, cu diluant, zi-i  thinner.

Pentru a înțelege faza mai bine trebuie să amintesc cîteva detalii despre organismul meu ciudat.

În primul rînd e faptul că la mine anestezicele nu prea funcționează. De exemplu cel banal, folosit în stomatologie, amorțește, da, dar senzațiile sînt acolo, poate estompate, dar absolut prezente. Taică-meu povestea ceva asemănător. Probabil asta este ceva universal, și toți se mulțumesc cu acea estompare Codeina are efect la mine fix cît semințele de floarea soarelui. Am aflat și de ce. Medicii cunosc că o parte din persoane sînt total imune la codeină, dar nu știu de ce. De fapt pînă acum vreo zece ani nimeni nu știa. Nici măcar cel ce a descoperit în fine cauza. Ei bine, respectivul, medic, și victimă a acestei realități, intrigat a studiat și a aflat. Codeina în forma sa din pastilă nu are nici un efect. Este doar jumătate a unui medicament binar. A doua jumătate se află în organismul uman. Cînd se combină, formează, ceva, am uitat ce, morfină, opiu sau ceva de genu. Dar na, că o parte din populație nu sintetizează acea jumătate din medicamentul ăsta binar.     

De asemeni nici alcoolul nu prea are efect. Nu îmi oferă nici cea mai mică senzație de euforie, plăcere, amețeală sau alt efect palpabil. Da, îmi pune sîngele în mișcare, mă încălzește un pic, dar cam asta e tot. E drept că mai mult de un pahar două n-am experimentat decît o singură dată. Pe la 25 de ani de revelion am zis că mă risc, și i-am tras doi litri în vreo patru ore. E mult e puțin, habar nu am. Dar pentru un organism total neobișnuit cu alcoolul ar fi trebuit să producă un efect mai palpabil decît o simplă îmbujorare. 

E drept vreun deceniu mai tîrziu, medical se poate spune că am devenit alcoolic. Trei ani la rînd pe timpul iernii am adus trei bidoane de vin de la țară, și zilnic după mesele grase spălam greața cu un pahar de vin. Fix același efect ca un pahar de zeamă de murături. Dar nu mergea deloc după supă, macaroane sau altceva lipsit de ulei. Poate doar cu cozonac proaspăt. Dar de unde cozonac la mine? Și după trei ani mă trezesc că am o gastrită de-a dreptul fulgurantă. Nu știam de la ce. Ei bine, anul precedent fusese călduros, toamna lungă, strugurii dulci, vinul tare. În plus căpcăunul de taică-meu pusese aracet în strop ca să nu îl spele ploaia. Se practică asta, dar cu măsură, se spală pînă în toamnă. Dar are ghiolbanul măsură? Și așa a rămas prea multă otravă în vin. Și asta m-a atacat. Am descoperit înainte de sfîrșitul iernii. Mai aveam destul vin, dar forțat de situație am zis pas. Și surpriză. Acum după masă mustăceam după un pahar. Nu era ceva implacabil, doar o senzație, un imbold. Nu era nevoie de nici o ambiție ca să mă pot abține. Și a trecut în cîteva săptămîni.

Și acum vine și povestea cu diluantul. Era în casă o mașină de spălat, veche coșcovită,, ruginită. M-a pus dracul să o o curăț și să o vopsesc cu clorcauciuc. O vopsea neagră folosită ca grund la dublufund la vapoare. Și nu se uscase bine, și mi-am ruinat toate cămășile, E drept că aveam doar vreo trei. Am făcut dandanaua trebuia să e repar. era în cămară un bidon metalic de zece litri cu diluant tare rămas de pe vremuri din șantierul naval. Și am început să curăț micile pete răspîndite ici și colo.  Am reușit într-un final, dar pînă să reușesc, cu ușa închisă, în baia aia mică, vaporii de diluant m-au cam amețit. Nu mă clătinam, dar se cam lăsase întunericul, și în cap cam vîjîia ceva, și nici prea lucid nu mai eram. Cam ca la o răceală cruntă cu temperaturi peste 42. Un om lucid ar fi realizat că e pericol de colaps. Dar eu nu mai eram lucid, și eram pornit să termin treaba. Un inconvenient precum o mică amețeală nu însemna nimic. La un moment dat mă aplec să iau bidonul ăla de zece litri ca să mai torn niște diluant curat. Și Bidonul Era Gol. Efectiv l-am smuncit în aer ca și cum ar fi fost de juma de kil, nu de zece. Am rămas zăpăcit. Cum dracu de s-a găurit un bidon de tablă, care nu avea pe el nici o pată de rugină, și cum de s-a găurit tocmai acum după ce a stat fără probleme zeci de ani în cămară. Nu mai rețin cît timp mi-a luat să realizez că eram aurolac în plină euforie. Și unul din efecte se pare că fusese o putere înzecită. În activitatea finuță de a peria un material textil nu se manifestase. Dar mobilizarea pentru a ridica un obiect relativ greu, a dat peste cap toate angrenajele. M-am trezit brusc din euforie, realizînd că sînt în pericol. Am ieșit la geam, și am ieși basma curată. Adică, cu cămășile curate, că nu eram pirat din ăia care poartă basma.          

Moșu cu consignația

 Tocmai am recitit Ajută-mă te rog să vînd "gunoiu" ăsta. Și mi-am adus aminte de o pățanie în care eu am fost în poziția celor pe care îi critic în povestea menționată.

Era pe la începuturi, după 89. Eram pîrlit și muritor de foame. Internet, calculatoare? Ce sînt alea, nici nu auzisem. Pe vremea aia pierdeam timpul doar cu cluburile de Go și SF. De mîncare aveam ce aduceam de pe la țară. Haine, ce era rămas prin casă de la alții. Țin minte că primele ierni am purtat o pereche de bascheți albaștri, de plastic, rupți cusuți, lipiți cu prenandez. Bani de unde, ISTH ul nici nu exista. În anii următori a început să se dea cîte ceva prin comisia de expertiză de muncă sau cam, așa ceva. Cred că era aceeași care acorda și concedii medicale. Dar pînă la banii ăia am depins de mila publică directă, și de mici ciubucuri ocazionale. Erau și atunci babe care aveau nevoie de reparat o veioză, de pus o siguranță. 

Dar alea erau ocazii. Baza a fost biblioteca. Au fost acolo cîteva sute de cărți. Cîte două, cîte trei, scoteam un pol, trecea săptămîna. Și s-a întîmplat probabil că rărisem bine biblioteca așa că am ajuns la un gunoi de parpalac adus de frate-miu de pe afară. Bineînțeles el îl lăudase ca pe o marfă rară, puf de pinguin sau cam așa ceva. Gîndind acum mai bine, cine dracu are crescătorii de pinguini? poate era gîscă. În fine, ideea e că îl spălase și l-a ruinat. Tot puful căzuse în poale grămadă. După cum am zis, era un gunoi. Dar eram flămînd, nu mai vedeam bine de foame așa că rușinea a pierdut duelul cu foamea și m-am dus să îl vînd. Am văzut o dugheană prăpădită prin piață cu tot felul de vechituri la vînzare. Proprietar un mosneguț simpatic. cu părul și barba albe, semăna cu bunicu. Dacă punea pe el parpalacu ăla, se dădea drept moș gerilă, că era roșu. Îi pun eu dihsania pe tejghea și îl întreb dacă are vreo șansă de vînzare. N-am pus preț, negociezi matale moșule că te pricepi. Cit scoți pe el, asta e. E drept, l-am lăudat și eu cum auzisem, puf de pinguini sau tardigrave.. chestii.  Moșu l-a acceptat. Pe vremea aia nu erau SHuri de haine ca acum, cu tonele. Oricum nu îl costa nimic să îl atîrne de perete. 

Mai treceam eu pe acolo la o zi două, dar evident, cine naiba să cumpere jerpelitura. Și după vreo două săptămîni surpriză. Îmi arată moșul parpalacul reparat. Moșul priceput, l-a cusut cu dungi orizontale, fixînd puful pe poziții și făcînd dintr-un gunoi, ceva purtabil. L-am felicitat, pentru că era o idee bună, care nu îmi trecuse prin cap, deși nu sînt străîin de mașina de cusut. Dar moșul acum tare în clonț, cică să îi dau 50 de lei pe reparație. 

-Păi așteaptă nene pînă se vinde, îți iei partea și îmi dai restul după cum ne-am înțeles la început.

-Păi stă aici de o săptămînă și nu se vinde că e vară.

-Nu-i problemă, vine el și iarna. 

-Păi da el îmi ocupă locul pe raft, și n-am loc de el.

-Dacă e așa, îl iau acasă, și îl aduc cînd crezi matale că începe sezonul.

-Ți-l dau, dar tre să-mi dai 50 de lei pe cusătură. 

-Moșule nu ești întreg la minte? Eu îmi vînd din casă că n-am bani de pîine și tu crezi că o să îți dau ție pentru că ești șmecher? Nici dacă aveam nu îți dădeam, pentru că nu m-ai întrebat înainte de a îl coase. Dacă mă întrebai și eram de acord, da, eram bun de plată. Dar pentru că te-ai atins de marfa mea fără acordul meu, ai făcut-o pe riscul propriu. Și acum ai trei opțiuni, îl ții pe raft și îți scoți banii pe muncă și pe ață cînd se vinde, sau mi-l dai îl țin acasă și revin cînd  zici să vin, și cînd se vinde îți scoți banii.

A treia opțiune este să îl descoși  și mi-l dai înapoi. 

-Păi eu nu am de unde ști dacă mai revii, poate te duci să îl vinzi în altă parte, și eu rămîn pierdut. 

-Moșule îmi erai simpatic dar văd că nu ne înțelegem, ți-am spus că nu am nici un ban să îți dau, și cum ți l-am lăsat pe încredere așa poți avea și tu încredere, și chiar dacă îți înșelam încrederea, nu era mare pagubă, ziceai că ai făcut și tu pomana să coși țoala unui nevoiaș, ce mare pagubă.

Discuția a durat ceva vreme și s-a încheiat brusc cînd am, înțeles că moșul nu este de înțeles, ci doar un șnapan ca oricare altul, și cu tot respectul nu mi-a rămas nimic altceva de făcut decît să îi întorc spatele. Asta am și făcut, dar nu înainte de a îi spune ceva de dulce. Nu mai rețin exact ce, dar sigur a fost ceva de genu. 

-Văd că ne învîrtim în jurul cozii. și cum ăl mai înțelept cedează, mă văd nevoit să cedez, Îți fac parpalacul cadou și poți să faci ce crezi cu el, dar ar fi de preferat să ți-l bagi în cur. Și chiar dacă ești borfaș și te lăcomești la banii mei, eu tot te iubesc ca pe un bun creștin nevoiaș. Te iubesc în gură. 

Asta a fost a doua oară în viață cînd am sărit calul cu cineva mai în vîrstă decît mine. Prima dată a fost cu baba Dochia.  Dacă a fost pe bună dreptate sau nu, rămîne la aprecierea fiecăruia. Am, vrut să pun link către povestea cu vecina Dochia dar nu dau de ea. Probabil nu am scris-o.           Urmează la rînd.

De ce îmi plac mie panourile solare

 Omenirea evoluează. Și evoluează din ce în ce mai rapid.

Cauzele sînt multiple, dar un element vital este energia. Mai precis accesul la energie abundentă și ieftină. Combustibilii fosili sînt sursa de energie condensată care ne-a adus în acest punct tehnologic și economic. Dar din nefericire acestă sursă nu este infinită, ba mai mult este și poluantă. Partea cu poluarea este parțial deja rezolvată cu filtre, catalizatoarea sau mai știu eu cu ce alte tehnologii. Dar acest parțial este minor, pentru că se pare că există implicații mult mai grave aduse de arderea diverșilor combustibili.

Astfel s-a ajuns la folosirea surselor alternative, cea eoliană și cea solară. Dar din nefericire aceste surse de energie nu sînt concentrate precum petrolul, cărbunele și gazul metan. Fiind o energie dispersată, plus că tehnologia de captare este nouă, costurile pentru tranziție sînt destul de mari. Și este perfect natural să vrei o energie mai ieftină. De ce să plătești mai mult cînd poți să plătești mai puțin? De ce să plătești tu cînd poate să plătească veciunul în locul tău?   De ce să plătești tu cînd pot plăti nepoții în locul tău? Și astfel s-a născut un curent de opinie negativă împotriva surselor de energie regenerabilă. Ba mai mult, cei ce au pus mîna pe exploatarea combustibililor fosili își văd imperiile amenințate, și pentru a își prelungi hegemonia, recurg la o propagandă masivă și deșănțată contra tehnologiilor verzi. Și din păcate, prostimea pune botul. Dar ce e mai grav, e că și oameni educați și cu masivă capacitate intelectuală cad victime acestei propagande. 

Dar povestea aceasta este despre cum am ajuns eu să îmi placă panourile solare, nu despre cum își taie omenirea craca de sub picioare.

Dar era să uit. Adepții energiei curate uneori cad în extreme imbecile propunînd soluții fanteziste și total falimentare. Una dintre aceste soluții fanteziste este folosirea forței umane pentru generarea electricității. Capcana care ne este întinsă, este realitatea sedentarismului omului modern, și necesitatea unei activități fizice constante pentru a menține un organism sănătos. Și astfel guguștiucul declară vesel, hei dacă tot trebuie să mă mișc, măcar să produc energie electrică. Dar puțini conștientizează cît efort fizic este necesar pentru a produce energia electrică. Puțini își aduc aminte că omenirea a evoluat delegînd efortul fizic către animale, ulterior către mașini. 

Eu fac parte dintre acei puțini care au experimentat cu proprii mușchi cît de greu este să pui în funcție chiar un amărît de bec de lanternă de 3 wați. Eram copil, și vara pe dealuri am avut șansa de a mă plimba cu bicicleta. Și bicicleta este un instrument minunat care îți acordă o mai mare libertate de mișcare. Dar astfel creează și iluzia că sîntem puternici. Această iluzie mi-a fost spulberată de fiecare dată cînd trebuia să pedalez la deal, sau cu vîntul din față. În plus, la un moment dat am făcut rost de un dinam și un far de bicicletă. Nu îmi trebuia, pentru că circulam doar ziua. Dar era o jucărie interesantă. Și a fost în regulă atît timp cît doar am făcut cîteva teste. Dar a venit un moment cînd am circulat noaptea, și farul a devenit util. Dar efortul necesar producerii acelui firicel de lumină era covîrștor. Brusc, de la efortul lejer mersului agale cu 10 km pe oră treceam la efortul masiv comparabil cu pedalatul la deal, sau contra vîntului. Nu mi-au trebuit multe minute pentru a constata că mai bine mă mulțumesc cu lumina stelelor. 

Și am folosit de cînd mă știu și lanterne cu diverse ocazii, pentru a citi sub pat cînd părinții impuneau stingerea, sau pe dealuri în pastoral cu stupii. Evident, bateriile erau cele disponibile de la ElBa. Se consumau rapid, și nici tocmai ieftine nu erau. Nici în radio sau casetofon nu țineau prea mult. Așa că bateriile erau folosite cu zgîrcenie. De acumulatori nici nu era vorba. Știam de cei cu plumb, dar erau masivi, pentru mașini și tractoare. Dar la 18 ani am avut prima mea surpriză. Eram la primul meu loc de muncă, la L2 Brăila, aproape de gară. Și la magazie am văzut o cutie masivă cu vreo sută, sau poate două sute de baterii mici. R 3 cum li se spunea atunci, sau AA cum li se spune acum. Am făcut ochii mari și am exclamat: 

-Băi cîtea mai baterii!!!

-Nu sînt baterii sînt acumulatori, zice magazionera. Se pun cîte o duzină în carcasele astea, și se încarcă în încărcătoarele astea. Apoi se folosesc la Talkie Walkie. E nevoie cînd pleci pe linie.

Dacă inițial făcusem ochii mari, după ce am aflat că sînt acumulatori cu siguranță că îmi și sticleau. Instant am decis că trebuie să fur cîțiva ca să îmi fac o lanternă reîncărcabilă. Dar cu coada ochiului am văzut că magazionera mă filmase cît de tare îmi sticlesc ochii, deci era clar că se prindea în caz că lipsea vreunul. Puteam cere, erau destui, dar eram prea pămpălău ca să îndrăznesc. Am înghițit în sec, m-am dezumflat și mi-am văzut de treabă.    

Cu siguranță acele baterii erau NiCd, MiMH și litiu nu erau tehnologii coapte la acea vreme. 

Decenii mai tîziu, acumulatorii au ajuns și la noi consumatorii de rînd. Primii i-am avut într-o minicameră digitală. Scumpi cu draci, mi-am  rupt din inimă să iau o pereche de rezervă. În timp s-au ieftinit. Au apărut și alte tehnologii. Și mi-am potolit și setea din copilărie. M-am tot gratulat cu tot felul de lanterne deși practic nu  îmi erau chiar necesare. Nu mai planau ochi vulturești deasupra mea ca să sting lumina. A mai fost o pană de curent ici și cînd, au prins bine, dar recunosc că lanternele sînt un moft, o nestinsă sete din copilărie. Bunicul era flămînd după lemne. Degerase bine pe front. Și a prins de frică. Astfel avea constant o rezervă de șapte metri cubi de lemne de foc,. în condițiile în care un metru cub era consumul pentru o iarnă. 

Ba am avut și  două  cu încărcare manuală. Una cu manivelă, și una cu un inductor. Un magnet care culisa în interiorul unei bobine. Între timp am evoluat și la un radio portabil, cu panou solar, și lampă led. Dacă l-aș prinde pe gagiul ăla albastru a lui Aladin aș noroci pe fiecare țăran, român sau de aiurea cu un radio ca ăsta. Și cireașa de pe tort, niște powerbanks solare care mi-au picat recent în poală.

În fine, ideea este că mulți disprețuiesc panourile solare. Nu și eu, care prizonier aici, cu doar două ore de soare zilnic la geam ....

Și nu e vorba doar de fotovoltaice. Mă fascinează și panourile solare cu tuburi vidate.  Evident nu pot înlocui soba pentru gătit, dar pentru încălzire îmi imaginez că sînt teribile. Le instalezi o dată, și adio lemne de tăiat iarnă de iarnă. Dar nu știu practic dacă chiar sînt atît de eficiente. Economia de piață bat-o vina. Prea le face scumpe. Ar trebui o fabrică la nivel național, și distribuite aproape de gratis. Atunci sigur ar fi eficiente. Și am salva și multe păduri.    

          

O bicicletă nouă nouleață

 Tot zic să scriu povestea asta de mai bine de un deceniu. 

Na că tocmai am scris-o unde pe youtube prin comentarii. 

E o variantă scurtă, dar pînă la o vcariantă completă, merge asta. 

Se bucura unu că ne vom bucura curînd de un pod nou nouț. 

Da eu de colo...

-Aș, i-ai scos țipla,. nu mai e nou. :)) 

 Apropo de nou nouț. 

 Primește frate-miu cadou de la un văr un Pionier. Singura mini bicicletă disponibilă pe vremea aia. Era aproape terminată, o pedală zburase, mai era doar axul, camerele treisferturi petice.. in fine. O călărește și el două veri pe dealuri. Camerele se dezintegrează, umplem cu cîrpe să mai ducă o vară, se rupe pedala. Sudură nu era, și mai erau două săptămîni de vară. De draci o demontăm pînă la ultima bilă de rulment și o împrăștiem în cele patru vînturi prin curte și grădină. O jantă nimerește pe poiată, unde ieșea un par prin acoperișul de hlujani. O vede bunicu. 

 -Ce e aia? 

-O jantă de la bicla aia mică, s-a făcut muci, și așa că ți-am decorat poiata cu ea. 

-Ha?, Ceeeee?, măi măi măi, auzi tu ce nătărăi, să stricați voi bicicleta nouă nouleață.

ChatGPT, hoax or miracle?

The Artificial Intelligence creeped in our lives. Often we did not even notice it.

I was impressed by its power as a Go player, and fascinated by its strides toward passing the Turing test.

However, at Turing test failed miserably for me in previous attempts. Now, there is a new player in the field. OpenAI. ChatGPT is one of its forms. Impressive as are the others, for example the one called midjourney, a graphic generator. 

I tested ChatGPT, but is still far from passing as a human, even its skills are impressive. Unfair, or inadvertently I even called it ab word mixer. But in an end it proved to be so. Still do not have an acceptable level of understanding of what it does. Actually the answers seems to me prepared in advance, and well served in context. Here is one of the tests. I shared to it an interesting story, real story that happed to me. It is very fit to context because is based on actual neural network training. 

I will let you enjoy the test, and see what you make of its answer. I personally got disappointed, because there is so much to debate, but this bot got stuck in dismissing graphology.

--------------------------------------------------

Eu

What can you tell me about graphology?

ChatGPT

Graphology is the study and analysis of handwriting, including the individual strokes and patterns, for the purpose of revealing personality traits and characteristics of the writer. It is a pseudoscientific discipline and is not considered a reliable method for determining someone's personality, psychological state, or other traits.

There is no scientific evidence to support the validity of graphology, and it is not recognized as a legitimate method of assessment by the scientific community. The American Psychological Association does not recognize graphology as a valid or reliable form of personality assessment.

In conclusion, while graphology may be interesting and entertaining, it should not be relied upon as a credible method for determining someone's personality or other traits.

Eu

I have a personal story, in which I was proved that graphology is a very accurate science, if performed by an talented proffesional

ChatGPT

It's great to hear about your positive experience with graphology. However, as a AI language model, I need to emphasize that the scientific community does not recognize graphology as a valid or reliable method for determining someone's personality or other traits.

Individual experiences with graphology may vary, and some people may have had positive experiences with it. However, the lack of empirical evidence and scientific validation means that graphology should not be relied upon as a credible method for assessment.

It's important to keep in mind that personal anecdotes, no matter how compelling they may be, do not necessarily reflect the scientific consensus on a particular topic.

Eu

I understand. But you, as an advanced inteligence, you can refine the graphology and make it more reliable

ChatGPT

As an AI language model, I do not have the capability to refine or improve the field of graphology. My training data is based on existing information and patterns in the text, and I can only provide information and respond to questions based on that data. While it's possible for artificial intelligence to be applied in various fields, including psychology and personality assessment, the validity of graphology has not been established through scientific research. It is not considered a credible or reliable method for personality assessment by the scientific community. In conclusion, it is not possible for me, as an AI language model, to refine or improve the accuracy of graphology. Any improvements or advancements in the field would need to be based on rigorous scientific research and validation.

Eu

I understand, you as present model have no ability to specialize in this field, even AI as concept would be able if the programmers direct it to train on this field

ChatGPT

That is correct. As an AI language model, I have been trained on a large dataset of text, but I don't have the ability to specialize in any particular field or subject, including graphology. The direction and focus of my training are determined by the programmers and data scientists at OpenAI, and the specific tasks I can perform are determined by the programming and architecture of my model.

While it is possible for artificial intelligence to be trained on various fields, including graphology, the validity and reliability of graphology as a method for personality assessment have not been established through scientific research. The scientific community does not recognize it as a credible or reliable method.

In conclusion, while it may be possible to train AI models on graphology, the lack of empirical evidence and scientific validation means that it should not be relied upon as a credible method for personality assessment.

Eu

My story is interesting. Can I tell it to you, to see what you make of it?

ChatGPT

Of course! I'm here to listen and respond to your questions and statements. Please feel free to share your story with me.

Eu

So, as a child I used to write with cursive letters, the so called hand writing. But I have no calligraphy talents, I had an ugly writing. All letters different in shape and height. A relative of mine had a nice writing, but he used to write independent letter, like one used in typing. We called it typing writing, even was written by hand too. So, I changed my writing. I started writing typing letters. Still I had an ugly writing. Anyway, this happened when I was 15 years old. A decade later it happened to stumble upon an old graphologist. I did not believed in his craft so I tested him to see if he is really good. I sent him 7 samples of writing. 5 were as follows, one brother, 2 my parents, and 2 neighbors. but the last 2 were both written by me. One with the current writing, typing writing. One with my old writing, the hand writing. I was still able to use it even I did not used it in 10 years. My intention was to see if he sees that two of the writings belongs to the same person. He did not guessed. Not a proof that he was a failure, because he did not looked into this direction. But I got a really big surprise. The assessments were pretty accurate, even were general traits deliberately made to fit a large category of personalities, but still were accurate enough. The surprise came to my two samples. It happened that in those ten years I suffered major changes. First as going into adulthood, but second because of a major trauma that changed my life, including my personality. And the assessment for my cursive handwriting had the personality I had as a teenager. So, as you, I had some neural model engrained in my brain for that writing. It contained some markers related to my personality. The typing writing obviously trained other portion of the brain. And evolved with the evolution of my personality. The handwriting model got stuck as it was when I stopped using it. Do you find it interesting?

ChatGPT

Yes, your story is interesting. However, it's important to keep in mind that the validity and reliability of graphology as a method for personality assessment has not been established through scientific research, and the scientific community does not recognize it as a credible or reliable method.

Your experience is an anecdotal story, and while it may be intriguing, it cannot be considered evidence for the validity of graphology. Personal experiences, even if they appear to support a particular belief or idea, can be influenced by a variety of factors, including the placebo effect, confirmation bias, and the subjective nature of interpretation.

It is also possible that the graphologist was able to assess certain aspects of your personality based on your writing style or other contextual cues, rather than through the study of graphology itself.

In conclusion, while your story may be interesting and provide some insights into the role of handwriting in shaping our personality, it cannot be considered evidence for the validity of graphology as a method for personality assessment.

O pisică ciripea la geam

 De data asta nu am nici o poveste.

Dar îmi place titlul.

Pentru că afară zăpada e de juma de metru.

Și un motan îmi cînta o serenadă.

Istoria elevului mediu

 Dacă ai petrecut suficient timp pe internet, sau citind ziare și reviste de cultură generală cu siguranță ai dat de acel așa zis studiu în care se zice că nu contează în ce ordine sînt literele în cuvînt, pentru că vei înțelege perfect textul. 

Dacă nu știi despre ce vorbesc, iată un exemplu.

---------------------------------------------------------------------------------------------

Pe bzaa uonr sudtii ale ueni uvetsniariti egzlene, nu are intortmapa in ce odnrie satu liertele itnr-un cvunat. Imatpornt etse ca pmria si umtlia lireta sa fie la lcoul pitovrit. Rtseul leilretor pot sta in ocire odrnie si tustoi ptoi ctii. Atsa e psboiil prnteu ca noi ctiim cunelvite irngtei si nu letira cu ltirea.

Ai reusit sa citesti? Am inceput direct cu testul pentru a avea efect maxim. Acum am sa incerc sa explic ce e cu primul paragraf 

Este o traducere a unui text in engleza care circula pe internet de prin 2003, deci e posibil sa-l mai fi vazut pana acum. Nu face altceva decat sa demonstreze ca este suficient ca prima si ultima litera a unui cuvant sa fie la locul lor pentru a putea sa-l citim. Altfel spus, cand citim un cuvant ne uitam doar la prima litera, la ultima litera si la lungimea aproximativa (asta in cazul in care este un cuvant le lungime mica (2-4 litere) sau medie (5-9), pentru ca un cuvant gen srnlecomaodietaidsoitn e mult mai greu de citit (de fapt pentru unii e greu de citit si in forma corecta, sternocleidomastoidian).

Mai multe informatii si texte in alte limbi poti gasi pe mrc-cbu.cam.ac.uk/.

---------------------------------------------------------------------------------------------

Da, limbajul, și creierul sînt chestii complexe. Nu citim pe litere, creierul anticipează, Nu tot procesul este conștientizat. Și așa apar unele iluzii. Probabil ceva în genul iluziilor optice. Deseori e vorba doar de analfabetism, cînd scrii de exemplu ciapă.  Dar alteori greșelile sînt la un nivel ceva mai complex. 

În cazul meu a fost vorba despre titlul unui manual de prin clasa a cincea sau a șasea. Deja știi despre ce manual vorbesc.   Povestea mea are același titlu. Dar eu timp de un an am citit cu totul altceva. Avînd în vedere introducerea probabil poți ghici ce vedeam eu. Dacă nu ai ghicit din prima fără să întreb, îți mai las cîteva secunde să ghicești. Nu e complicat, dar, în fine, dacă nu ai văzut calamburul... Istoria elevului mediu. Nu am idee cum de am picat în capcana asta. Este foarte posibil ca să fi fost victima unei glume banale. Cineva a spus în glumă titlul eronat și eu din viteză l-am luat de bun, după care privind la manual am citit întodeauna la viteză, nu pe litere. Nu am fost un elev strălucit, la anumite capitole fiind chiar retardat. Dar în materie de citit nu am avut probleme, Nu am citit cu degetul, sau pe litere. Și acest automatism mi-a fost fatal în acest caz. Timp de un an eu am crezut că studiez o istorie dedicată elevului mediu. Da, a doua variantă ar fi că există grădiniță școală generală, șoală medie, liceu, facultate universitate, creierul meu a aproximat greșit cuvîntul, calamburul venind din eroare, nu conștient de la un glumeț. Și timp de un an eu asta am citit, și cu siguranță am și pronunțat cînd o fi fost cazul. Și nimeni, dar absolut nimeni nu a observat, corectînd automat ce a auzit, sau dacă a observat, a ignorat crezînd că glumesc. 

Dar la sfîrșitul anului cînd eram deja pe cale să predăm manualele, fratele meu mai mare a observat. Nu eram noi în relații de amiciție, el fiind o vită, după cum spunem noi pe românește. Dar uneori mai schimbam cîte o vorbă. Locuind în aceeași cameră era inevitabil. Și nu știu cum vine vorba de manualul de istorie. Se oprește și mă întreabă..

-Despre ce manual vorbești?

-Manualul de istorie al elevului mediu.

-Elevul mediu?

-Da.

-Ești sigur că este vorba de elevul mediu?  

-Da.

-Elevul?

-Da.

-Adu manualul șă văd și eu.

-Noroc că nu le-am, predat încă, uite.. Istoria Elevului Mediu.

-Mai citește o dată.

-Istoria Elevului Mediu.

-Citește pe litere.

-I      S       T       O     R     I    A              E..........

Și a căzut cerul pe mine. L nu era acolo.  

 

Cum e să pescuiești la copcă în intersecție.

 Am pus asta în categoria pățite de mine, dar de fapt e pățită de vărul meu.

Plecasem cu el la gară să o ajutăm pe maică-sa care venea din deplasare și se supraîncărcase cu niște covoare. Pățania a avut loc chiar în ograda lui cum s-ar spune, deși era chiar în mijlocul drumului. Zic asta pentru că era chiar lîngă blocul lui, la cîteva zeci de metri. Deci ar fi o zonă unnde ar trebui să fi cunoscut fiecare bordură sau crăpătură în asfalt. Și aici nu era vorba de o crăpătură, ci de o ditai canalizarea fără capac. 

Deci, abia ieșisem noi din casă, și am tăiat-o oblic în intersecție. E drept doar un drum era mai circulat, și aici era un cot de 90 de grade, la stînga fiind practic intrarea în parcare, iar înainte o fundătură cu vreo 20 de case. Dar la ora aia nu circula nimic, așa că am scurtat prin mijlocul drumului. Ghinionul face că acolo erau vreo trei canalizări, și una dintre ele era acum asemănătoare unui vulcan de gheață. Era iarnă, zona fiind lîngă Dunăre, care cam deborda în acea perioadă, și canalizarea la fel. Și apa caldă din subteran a înghețat pe asfalt formînd un con vulcanic, alimentată ocazional de presiuni temporare. Momentan nu fusese un aport nou de apă deci suprafața era înghețată, fără urme de fisuri. Dar forma indica clar ce se întîmpla acolo. E drept, teoretic se putea întîmpla ca apa să debordeze prin găurile capacului, deci chiar dacă era o gheață extrem de subțire, nu putea fi acolo mai mult de un centimetru, doi de apă, deci nici un pericol. Dar teoria asta era mai puțin probabilă, apa alimentată prin găuri înghețînd mult mai ne uniform.

În fine, nu era timp de analizat modele matematice privind dinamica înghețului, dar nu era nevoie de mai mult de o fracțiune de secundă pentru a bănui că nu este capac sub acel strat de gheață. Și vărul meu avea traiectoria exact peste conul de gheață, așa că l-am avertizat, deși era și el aproape adult ca și mine, și nu avea nevoie să fie ținut de mînă. 

- Ai grijă, nu călca pe gheață, că e posibil să nu...

Dar el mă ignoră, și fără stres calcă chiar în mijlocul canalizării, și după cum era de așteptat gheața cedează și el se duce pînă la genunchi în apă. Nu mai rețin cum de nu a căzut din picioare. Probabil fiind tînăr și atletic a avut suficient reflex și putere în celălalt picior, sau poate fiiind eu alături a avut de ce să se agațe să să echilibreze. 

Partea ciudată a fost că  acum el se amuza de întîmplare în loc să fie furios pe piciorul congelat. Și eu în loc să mă amuz de gogomănia lui, deși avertizat, eram furios că nu m-a ascultat. 

Oricum, cert e că în cîteva minute s-a trezit nu un crac ud, ci cu unul scrobit. Era atît de frig că apa a înghețat destul de repede. 

Poveste veche, de decenii, rememorată cu diverse ocazii. De data aceasta ocazia a fost o caricatură pe FB

      

Șobolanul

  Asta s-a întîmplat prin 82 sau 83 cînd eram în armată. 

Eram în cantină, clădire veche de vreo 100 de ani, dotată cu sobe, dar care nu am văzut să fie în funcție, acum fiind locuite de șobolani. Îi auzeam bulucindu-se prin pereți, dar nu i-am văzut niciodată, din moment ce pe lîngă mine mai erau alte cîteva sute răcani flămînzi trăncănind din guri și străchini. Dar s-a întîmplat o dată să fiu repartizat la spălat. Cantina pustie, eu singur, terminasem de spălat, și am rămas pe pragul spălătoriei ca să citesc ceva, probabil o scrisoare. 

M-am ridicat să plec, și surpriză, în fața mea la vreo trei, patru metri, un șobolan ronțăia ceva, foarte preocupat.  Nu am stat să meditez prea mult la detalii, precum ar fi ce ronțăia el acolo, pentru că podeaua fusese spălată și era lucie, slinoasă, dar lucie. Sau cum de nu se speriase de mine, că doar nu eram invizibil, și nici nu mă ridicasem pe furiș. Primul gînd, instant, a fost să mă apropii și să îi trag un șut ca să zboare în cealaltă parte a cantinei, la bucătărie. Chiar am făcut un pas și ceva, dar am realizat că mă va observa, și cu siguranță, viteza lui de reacție va fi mult superioară vitezei mele, deci îl voi rata. Am schimbat planul. M-am dat un pas înapoi și am luat în mînă alt șobolan, unul de lemn, practic un Teu, pe care se punea un cîrpan pe post de mop. Cu coada aia de doi metri, rotită în aer sigur aveam avantajul vitezei. Am luat deci arma ocazională în mînă, m-am apropiat lent la distanța necesară, am țintit ca să îl lovesc fix pe cap, ca să nu împroșc cu prea multe măruntaie în jur și i-am tras-o. 

PLEEOOOSC. Teul s-a lipit perfect de cimentul lucios fix la un milimetru în fața șobolanului. Na că n-am apreciat bine distanța. Și în fracțiunea respectivă de secundă m-am pregătit să rotesc iar șobolanul meu, și să încerc să îl ochesc iar, dacă nu apucă un sprint reușit. Dar nu a fost necesar. Șobolanul a tresărit o singură dată, după care a rămas nemișcat. Șipca aia, trîntită cu toată puterea de ciment a bubuit suficient de tare ca să provoace un infarct șobolanului luat prin surprindere. M-am uitat la dihania nemișcată, fără să cred ceea ce văd. M-am uitat să văd dacă nu cumva l-am atins vreun pic pe țeastă, suficient cît să îl termine, dar nu am văzut nici o urmă de sînge. Și nici din lovitură nu am simțit că l-aș fi atins. Lemnul a ricoșat de pe ciment fără nici un indiciu că ar fi lovit ceva moale.   

Rememorînd acum povestea, stau și mă gîndesc dacă nu cumva mi-a tras clapa. poate nu o fi fost mort, ci doar inconștient pentru moment sau s-a prefăcut mort. Că e clar că nu i-am luat pulsul. Tot ce am făcut a fost să îl probez cu teul să văd dacă mai mișcă, după care m-am chinuit vreun sfert de oră să îl iau de coadă cu teul și bocancul și să îl pun pe un scaun, surpriză pentru un norocos la masa următoare. Reușeam să împing coada pe teu, dar cumva nu reușeam să prind unghiul necesar dintre bocanc și lemn, și aluneca. Nu mai rețin dacă m-am riscat să îl iau cu mîna, sau am folosit o hîrtie ori l-am lăsat acolo. De asemeni, nici nu mai rețin ecourile poveștii. Probabil nu era primul șobolan mort, și întîmplarea nu a făcut senzație. 

Oricum, nu am ratat niciodată ocazia să povestesc snoava cînd a fost cazul. Nu se întîmplă des să omori șobolanul cu șobolanul. Dar acum, după patru decenii realizez că poate m-am lăudat degeaba. Deși improbabil, n-ar fi imposibil să se fi prefăcut mort. Dacă mi-ar fi trecut atunci prin cap poate l-aș fi pus un pic la murat în vreo căldare.     

Strop cu strop

Povestea asta este pentru cei ce nu se mai ajung cu banii.

Și este ceva ce știe toată lumea, dar care uneori ne scapă.

Proverbul românesc e clar, strop cu strop se face marea mare. 

Cu alte cuvinte trebuie să fii atent la fiecare strop. Problema cea grea fiind să decizi cît de atent să fii pentru că dacă ești prea atent, dai în cealaltă extremă. Aici îi pot da exemple pe cei doi bunici ai mei. Amîndoi oameni din popor, săraci, trecuți prin multe, printre care și două războaie mondiale.  Cel din partea mamei, a fost mai atent, nu a căzut în extremă, și îmi aduc aminte de o poveste despre cum nu mai socoteai și ultimele boabe la culesul recoltei. Povestea poate fi auzită aici. (urmează să o pun undeva online). Cel din partea tatălui, probabil mai lovit de sărăcie a atins extrema și am nenumărate exemple, cur ar fi adunatul oricărei sîrme sau șurub de pe drum, sau chiar mîncatul unui covrig găsit pe drum în praf, sau mîncatul unui copan, din porția de mîncare rămasă prea mult timp nemîncată, și care începuse să fermenteze.

-Cum adică să dau carnea la cîine?  

Lui i-am și dedicat o poveste numită Avarul. Dar cireașa de pe tort a acestei povești este cea cu bicicleta nouă nouleață, 

Ajuns și eu acum aproape la vîrsta bunicilor, stau și mă întreb dacă le-am călcat pe urme. Pe undeva da, pentru că nu arunc nimic dacă am unde să ghivozesc gunoiul, și există probabilitatea că îmi va trebui. Dar nu am ajuns încă să mănînc din drum, sau alimente alterate. Pe de altă parte, mai risipesc cînd am chef să risipesc, sau la polul opus pierd prea mult economisind ceva care nu se merită.

Oricum, povestea de azi este un mic detaliu care demonstrează cum se face diferența. 

Povestea este efectiv despre stropi. Stropi de apă de la boilerul/hidroforul din baie. După o intervenție la un conector, la care de lene nu am mai pus nimic pentru a etanșa, a rămas un por care permitea un strop la cîteva minute. Nimic dezastruos, dar care ar fi udat preșul pentru că se aduna vreo cană pînă a doua zi. Am pus un recipient de plastic de vreun litru și am amînat reparația cu speranța că oxidarea sau depunerea de calcar va astupa porul. Și da, deși inițial trebuia să arunc apa la două trei zile, în timp nu a mai fost necesar. Evaporarea compensa aportul. Dar de picurat, picură și acum după vreo jumătate de an. E drept că e atît de puțin că pot ignora. Ceea ce am și făcut luna trecută cînd am vopsit în baie și mă încurca cutia aia de iaurt. Cei cîțiva stropi se scurgeau la vale dar dîra se usca înainte de a ajunge la preș. Am lăsat așa, și după o vreme dîra s-a scurtat, după cum era de așteptat. Practic dîra a dispărut, pentru că pînă vine noul strop, precedentul se usucă. Dar de curiozitate, am pus cutia pentru a vedea dacă și în cutie se va usca de la un strop la altul, sau se va aduna ceva. Era evident că în cutie ventilația va fi mai redusă, deci posibil ca pata de umezeală să se mentină mai mult, dar pata de pe ciment oricum avea o suprafață mult mai mică decît fundul cutiei, deci am presupus că se va usca oricum. Dar, surpriză, acum, după cîteva zile, decid să mă uit, și văd în cutie cam jumătate de ceașcă de apă. Deci simpla prezență a pereților cutiei a permis apei să se acumuleze. Sigur e și ventilația, dar văzînd cantitatea, presupun că pereții au contribuit mai mult pentru că nu a permis stropului să se împrăștie fin pe o suprafață mult mai mare. 

Morala, orice detaliu cît de mic ar fi, face diferența.   

Hai să îți zic ce meserie are vecinul

 S-a întîmplat cu decenii în urmă, cînd convalescent eram blocat în casă de ceva ani. Șahul rebusul (din revista dedicată lui descoperind Goul) și cărțile erau tot universul meu. Cu toate astea lipsa de activitate nu mă făcea curios la ceea ce se întîmplă în jur. Al doilea personaj, e maică-mea. Nici ea nu se omora cu ce se întîmplă prin vecini. Își vedea de gospodăria ei, nefiind deloc interesată de bîrfă, nici măcar la nivelul natural de socializare cînd informațiile difuzate sînt și reale și bune și utile. Dar se întîmplă că într-o zi, dincolo de perete apare un nou vecin. Și normal, dai bună ziua, ajuți cînd ți se cere ajutor, dar nu descoși vecinul. Dar chiar dacă nu îl descoși după ceva ani afli întîmplător ce meserie are. Așa și macă-mea, află ce meserie are, o amuză teribil, n-are cui să spună, din moment ce nu are un cuib de curci cu care să cloncăne, așa că vine să îmi spună mie.

-Ghici ce meserie are vecinul.

-Habar nu am, și nici nu mă interesează.

-Păi încearcă să ghicești.

-Ce rost are? E ca și cum ai spune ghici ce număr de la unu la o mie am ales.

Dialogul a continuat multă vreme, transformîndu-se de la încercarea de a mă face să ghicesc la a mă convinge să îi cer să îmi dezvăluie misterul. Dar chiar nu aveam nici cea mai mică curiozitate, ba chiar eram agasat pentru că mă deranja din ceea ce făceam probabil pierzînd vremea cu șah artistic. A încercat ea toate metodele imaginabile de a mă face curios, dar fără succes, și într-un tîrziu...

-Și deci, nu ești curios?

-Nu, chiar deloc.

-Hai mă să îți spun.

-Nu mă interesează.

- POMPIER..... NA. A răbufnit ea într-un final apoteotic.

Cloșca

 Apropo de statistici, publicitate excesivă și pandemii. Prima vîlvă mare pe care o rețin a fost cea a vacii nebune, cînd în UK au fost decimate turme întregi. Bineînțeles, adepții conspirațiilor au ghicit imediat că la mijloc e cine știe ce ocultă chitită să ruineze fermierii britanici. 

Apoi au fost gripa aviară și pesta porcină. Au ajuns și pe la noi, și evident teoriile conspirației au depășit ca număr de infectări pe cele ale virusurilor.

Văzînd atîta vîlvă, m-am minunat cum se face că pe vremuri nu se dădea importanță că le mor țăranilor găinile.  Molimele ce decimau orătăniile din curți era ceva cunoscut și unui țînc ca mine. Cei ce umblau cu găini de crescătorie, nu făceau nimic dacă nu le îndopau cu antibiotice. Cei cu găini normale, scăpau mai ușor, cînd dădea molima chiroteau cîteva, mai crăpa una două și gospodarul trezit din amorțeală mai dădea un var prin coteț și treaba mergea mai departe. Dar erau ani cînd era dezastru. Mulți se trezeau că toți puii întindeau galoșul, ei fiind mai vulnerabili, și chiar și dintre găinile bătrîne păstrate pentru ouă, multe se duceau în raiul zburătoarelor. Se mai chinuiau ei cu antibiotice, dar cînd intra molima în bătătură nu prea mai aveai ce face. Maică-mea, mai citită, scăpa întotdeauna mai ușor. Știa din apicultură mai multe despre molime, sau igienă, și dezinfenca mai des cotețele și curtea păsărilor. În plus, avea mult mai mare grijă de troacele cu apă. Știa foarte bine că prin apă se răspîndește boala. Spunea că vine din aer, de la apa de ploaie. Am crezut că așa o fi. Acum realizez că de fapt probabil nu apa de ploaie stătută er de vină, ci apa din troace infectată de păsările sălbatice care veneau să se servească gratis. Oricum, secretul ei era să dea găinilor numai apă fiartă în prealabil, ba mai mult mai punea și buruieni precum pelin sau chiar sunătoare. Și ideea e că molima rădea tot prin sat dar la ea era totul în regulă.    

Și acum ajungem și la cloșca cu pricina. Cîteva decenii mai tîrziu am ajuns să am și eu grijă de niște găini. Eram slugă la fratele mai mare, care se pricopsise prin Moreni. După ce a făcut ca Tîndală trecînd din afacere în afacere, ajunsese cu un teren la margine de oraș unde construise casă și o tentativă de brutărie. Eu venisem să ajut ca băgător de seamă. Se temea că singur doar el cu angajații vor zbura covrigi din cuptor de se falimentează. N-am ajuns să stau cu ochii pe covrigi, dar cît am stat acolo vreun an jumate, am avut grijă u succes de vreo 50 de metri pătrați de grădină. Și mai avea gospodarul nostru și vreo cinci găini primite la nuntă sau poate de la soacră. Scoteau alea vreo trei ouă zilnic, cam puțin pentru amîndoi, așa că am zis să le mai înmulțim, și am cumpărat doi pui. Evident, erau de crescătorie. Au crescut rapid, dar unul a chirotit și s-a dus. Am devenit grijuliu. Al doilea se făcuse mărișor. Stătea doar pe lîngă mine, niciodată nu îl vedeai mai departe de doi metri. Cînd stăteam în șzlong era mereu pe mînerul din dreapta. Obișnuia să stea cu capul către exterior, probabil pentru a ține un ochi pe prădători. Dar mie nu îmi plăcea asta. Îl luam și îl întorceam cu capul spre mine.

-Băi găină. tu ești găină, cînd dormi tu te caci, cacă-te jos nu pe mine.

Ți-ai găsit, nu trecea mult și se întorcea la loc. În fine, nu a avut zile, Singura dată cînd s-a depărtat la zece metri de mine a venit un uliu și la spart. Eram ocupat cu fratemiu la o bazaconie de gater, și nici nu eram conștient că pe acolo puii mai zboară involuntar ajutați de răpitoare. S-au auzit niște cîrîieli zdravene de la cocoș și găinile au dispărut instant. Noi ne-am oprit și ne-am uita unul la altul ca nătingii ce eram. 

-Băi unde e puiul?

-Uite acolo. Un vultur. 

Și da, în parcela vecinului, era un vultur un iarbă, m-am repezit, dar nu am putut trece de gard așa că doar am scurat sărmele gardului, și arătania a zburat lăsînd prada. Puiul a venit în fuga la noi, m-am bucurat cîteva secunde că a scăpat, dar apoi a căzut, l-a bufnit sîngele pe cioc, și asta a fost tot. Așa oftică am avut pe răpitoarea aia că mi-am promis că îl prind, îl jumulesc și îi dau drumul în pielea goală în piață. Am cumpărat relon ca să fac o plasă cu care să îl prind, dar n-am dus planul la capăt. ai am și acum resturi din relonul ăla. 

Dar pe lîngă orătaniile astea a mai fost și o cloșcă. Văzuse frate-miu că dispăruse o găină, și nu știa unde. Nu dispăruse de tot, că venea la mîncare, dar nu apărea la culcare. A realizat că s-a cloștit. O caută el și unde crezi că a găsit-o. în iarbă, dar nu oriunde, ci sub streașină. Unde apa săpase o adîncitură, găsise ea de cuviință să facă cuib. Și chiar plouase recent. Să mai iasă ceva din ouăle alea? 

-Nu contează, dacă iese e bine, dacă nu asta e, ia cloșca și pune-a într-o coșarcă. 

Încearcă frate-miu, dar nu reușește.

-Nu pot s-o iau că mă ciuche. 

Și așa apelează la vecina. Baba îi ajungea vlăjganului pînă la buric. Dar n-avea frică de găină, se apleacă, și cu o mișcare fluidă înșfacă găina de gît și o pune la subsuoară, după care ia și ouăle și la pune în poala care o ținea cu cealaltă mînă. Ninja, și alta nu. 

A pus ea cloșca în coșarcă, cu paie cum trebuie și am lăsat-o acolo. Am văzut noi altă găina care o călărea și ne miram ce caută acolo. Pînă n-am dumirit noi, nu mai încăpeau ouăle sub cloșcă.  Aia venea să pună ouă la clocit. Cooperativă în toată regula. I-am pus altă coșarcă în cap ca să nu cadă din cuib de atîtea ouă. Plus că aveam și noi nevoie de ouă. 

Și a venit și vremea. Primii pui au ieșit toți în aceeași zi, cu toate că stătuseră inițial în ploaie. Apoi zilnic cîte unul. Și așa eram eu pe post de cloșcă. La păzit pui,. nu la clocit ce mai era în cuib. Trecuse vreo lună, puii erau răsăriți, nu a murit nici unul, deși vecinei îi murise tot. Molima era acolo în toi. Dar eu știam lecția, fierbeam apa și nu le lăsam ocazia să bea apă de ploaie. Nu m-am aruncat la chestii regești precum maică-mea cu ceaiurile, dar sterilizarea era suficientă Dar a venit vremea să plec pentru cîteva zile. I-am zis cretinului să fiarbă apa, și am insistat, am repetat pînă am fost sigur că a auzit și a înțeles. Știam că e delăsător și nu se va ține de rutină, dar speram că trei zile cît lipseam, să fie capabil să țină minte. Am revenit destul de repede, sigur nu a fost o săptămînă, dar cînd am ajuns nici urmă de pui.

-Unde-s puii?

-Au murit.

-Toți?

-Da, toți. 

-Păi ai fiert apa cum ți-am spus?

-Nu. 

Ce să mai zici? Poți să te oftici cît te-ai oftica, poți să înjuri și să zici că mai bine dădeai un șut la cloșcă să se fi dus peste drum în pădure, decît să te chinui o lună, ca să dea cretinul cu piciorul la munca ta în trei zile.  Oricît ai înjura, ce s-a dus e bun dus. 

Și amintind-mi de molime,  mă întreb cum de pe vremea aia nu se panica lumea ca acum, cu decimări de turme și de stoluri?