Șobolanul

  Asta s-a întîmplat prin 82 sau 83 cînd eram în armată. 

Eram în cantină, clădire veche de vreo 100 de ani, dotată cu sobe, dar care nu am văzut să fie în funcție, acum fiind locuite de șobolani. Îi auzeam bulucindu-se prin pereți, dar nu i-am văzut niciodată, din moment ce pe lîngă mine mai erau alte cîteva sute răcani flămînzi trăncănind din guri și străchini. Dar s-a întîmplat o dată să fiu repartizat la spălat. Cantina pustie, eu singur, terminasem de spălat, și am rămas pe pragul spălătoriei ca să citesc ceva, probabil o scrisoare. 

M-am ridicat să plec, și surpriză, în fața mea la vreo trei, patru metri, un șobolan ronțăia ceva, foarte preocupat.  Nu am stat să meditez prea mult la detalii, precum ar fi ce ronțăia el acolo, pentru că podeaua fusese spălată și era lucie, slinoasă, dar lucie. Sau cum de nu se speriase de mine, că doar nu eram invizibil, și nici nu mă ridicasem pe furiș. Primul gînd, instant, a fost să mă apropii și să îi trag un șut ca să zboare în cealaltă parte a cantinei, la bucătărie. Chiar am făcut un pas și ceva, dar am realizat că mă va observa, și cu siguranță, viteza lui de reacție va fi mult superioară vitezei mele, deci îl voi rata. Am schimbat planul. M-am dat un pas înapoi și am luat în mînă alt șobolan, unul de lemn, practic un Teu, pe care se punea un cîrpan pe post de mop. Cu coada aia de doi metri, rotită în aer sigur aveam avantajul vitezei. Am luat deci arma ocazională în mînă, m-am apropiat lent la distanța necesară, am țintit ca să îl lovesc fix pe cap, ca să nu împroșc cu prea multe măruntaie în jur și i-am tras-o. 

PLEEOOOSC. Teul s-a lipit perfect de cimentul lucios fix la un milimetru în fața șobolanului. Na că n-am apreciat bine distanța. Și în fracțiunea respectivă de secundă m-am pregătit să rotesc iar șobolanul meu, și să încerc să îl ochesc iar, dacă nu apucă un sprint reușit. Dar nu a fost necesar. Șobolanul a tresărit o singură dată, după care a rămas nemișcat. Șipca aia, trîntită cu toată puterea de ciment a bubuit suficient de tare ca să provoace un infarct șobolanului luat prin surprindere. M-am uitat la dihania nemișcată, fără să cred ceea ce văd. M-am uitat să văd dacă nu cumva l-am atins vreun pic pe țeastă, suficient cît să îl termine, dar nu am văzut nici o urmă de sînge. Și nici din lovitură nu am simțit că l-aș fi atins. Lemnul a ricoșat de pe ciment fără nici un indiciu că ar fi lovit ceva moale.   

Rememorînd acum povestea, stau și mă gîndesc dacă nu cumva mi-a tras clapa. poate nu o fi fost mort, ci doar inconștient pentru moment sau s-a prefăcut mort. Că e clar că nu i-am luat pulsul. Tot ce am făcut a fost să îl probez cu teul să văd dacă mai mișcă, după care m-am chinuit vreun sfert de oră să îl iau de coadă cu teul și bocancul și să îl pun pe un scaun, surpriză pentru un norocos la masa următoare. Reușeam să împing coada pe teu, dar cumva nu reușeam să prind unghiul necesar dintre bocanc și lemn, și aluneca. Nu mai rețin dacă m-am riscat să îl iau cu mîna, sau am folosit o hîrtie ori l-am lăsat acolo. De asemeni, nici nu mai rețin ecourile poveștii. Probabil nu era primul șobolan mort, și întîmplarea nu a făcut senzație. 

Oricum, nu am ratat niciodată ocazia să povestesc snoava cînd a fost cazul. Nu se întîmplă des să omori șobolanul cu șobolanul. Dar acum, după patru decenii realizez că poate m-am lăudat degeaba. Deși improbabil, n-ar fi imposibil să se fi prefăcut mort. Dacă mi-ar fi trecut atunci prin cap poate l-aș fi pus un pic la murat în vreo căldare.