Se afișează postările cu eticheta Umor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Umor. Afișați toate postările

miercuri, 16 iulie 2025

M-am ramolit

 Azi am primit o comandă de pe Temu. Nu era pentru mine, era pentru văru. Și pentru că FanCurier a decis să livreze coletul la un Fanbox de pe Brăilei  în loc de cel de la Penny, aflat mai aproape, eram decis să îl las pe văru să își ridice coletul cînd revine seara de la muncă. 

Dar își bagă dracu coada. 

O adevărată aventură și cu coletul ăsta. A intrat în fanbox la 10 37,. Și în SMS cică, ridică în 2 ore și poți cîștiga. Fanboxul fiind pe Brăilei peste stradă de stația de autobuz, am zis să mă risc. 10 minute cît treceam strada nu era mult. Știu că șansele de cîștig sînt infime, dar eram curios și de procedură. Temperatura nu ajunsese încă la 30, așa că am zburat. În 40 de minute ajung acolo, bag codul și nu merge. orbit de soare zic că oi fi greșit.  bag iar, cu atenție, nu merge. Avea un zero, încerc cu O în loc de zero, nu merge. Încerc iar, cu atenție mare, nu merge, și nici măgar nu băgam ultima literă, dădea eroare la penultima. Încerc iar cu zero, încerc iar cu O, pe la șaptea încercare mîna stîngă a inceput să dea în spasme.  Am mai încercat iar de două ori și am, decis să cer ajutor. Intru în magazin, la doi pași, AER CONDIȚIONAT. Cît mă orientez cui să cer ajutor, mă răcoresc un pic. Îmi revine luciditatea. Văd două persoane, la două ghișee, clienți, O femeie în dreapta, un tînăr în față. Aștept să termine și să se apropie de ușă ca să deschid gura, mă uit afară la lockere și mă trezesc. BOU. Băgam codul la easybox în loc să îl bag la FanBox. De aia nici nu apuca ultima literă. Fanboxul are una mai mult. Ies, Bag codul și o ia din prima. Era zero, și am avut noroc să încerc zero mai întîi.   Pun coletul în sacoșă. și mă grăbesc înapoi la stație. Bătut în cap de soare, refac drumul pe care am venit. Trec strada înapoi. Ajung în stație. 

FUCK. 

Nu trebuia să trec strada. Stația pentru întoarcere era 50 metri la vale de trecere. Dar eu disperat să ajung la umbră, am trecut repede strada înapoi pentru că pe partea aia era umbră. Deci am decis să vin înapoi pe jos.  Cît făceam 200 metri pînă la stație era deja juma de drum pînă acasă, plus că nici nu știam cît am de așteptat în soare următorul autobuz. Spre casă măcar aveam mai mult umbră decît soare.

Ajuns în fine în pat în fața monitorului, verific să văd ce am cîștigat. Cîștigasem dreptul de a pierde juma de oră cu înscrierea în concurs. Participarea nu este cîștigată automat  în momentul ridicării coletului. Este necesară și o înregistrare. Nu e mare lucru, bagi datele și AWB. dar te mai chinuie și un capthcha. Dracu se amuză iar. Îmi dă ghies să bag captcha înainte de mă lămuri de ce nu merge scris AWB. În email primisem un cod, F urmat de opt cifre. Cu acest cod am reușit să văd detaliile coletului. Reușisem să îl ridic la 11-41. Îmi luase fix o oră din clipa în care am decis să mă risc. Dar ciudat acest cod refuza să se lase lipit în formularul de înscriere în concurs. Am încercat să îl scriu, în loc de cop& paste. Același rezultat. Revin la email, și văd că lîngă acest cod (clickabil, care ducea direct la statusul coletului) ește un alt cod format din 13 cifre. Nu scria că este AWB, dar era destul de logic să fie. Îl copiez, și merge lipit în formularul de concurs. Apăs fericit pe butonul mă înscriu, și constat la fel de fericit că a expirat captcha. URA, mai trag o tură de captcha. În fine, de data asta merge. Sînt înscris. Voi fi contactat. 

Oricum, ignorînd partea amuzantă a poveștii, stau și mă minunez de acest labirint de detalii construite parcă pentru a ne pune la încercare. De exemplu, în afară de mesajul care conținea și codul FXXXXXXXX,  alături de AWB ul în paranteză, am mai primit trei mesaje privind situația coletului. Toate trei conțineau AWBul, dar nici unul acel cod. În plus unul dintre mesaje conținea și indicativul AWB, pentru a ști clar despre ce este vorba. În celelalte cazuri se poate doar ghici că e vorba de AWB. Deci, sînt curios cine a decis și pe ce motiv să elimine indicativul AWB în toate cele trei cazuri. De asemeni sînt curios despre codul FXXXXXXXXX care funcționează în pagina de urmărire a expedițiilor, dar nu și în pagina de înscriere în concurs. Cine a implementat acest cod paralel și în ce scop?  Și dacă ele funcționează în paralel la urmărire, de ce nu funcționează și la înscriere în concurs. Ba mai mult, nici nu îl poți măcar scrie. Cineva s-a obosit să programeze acel cîmp să refuze litere și să accepte doar cifre. De ce a ales această soluție?. Putea foarte simplu să lase cîmpul să accepte și litere, și dacă un concurent era atras ca și mine în capcana de a crede că acel cod este AWB  să apară un scurt mesaj care să explica că acel cod este altceva, deci să revină cu un AWB.   

Pe vremuri, erorile erau însoțite de mesaje de eroare care îl iluminau pe bietul utilizator. Dar acum, din ce în ce mai des apar situații în care nu se dau explicații. Bietul utilizator este lăsat în voia sorții și a abilității de a rezolva probleme inedite. Un exemplu este confuzia între O și 0. Am mai văzut persoane scărpinîndu-se în cap pe acest motiv, închinîndu-se în fața unui locker insensibil. Cît timp mai este nevoie să fie aglomerat customer service pe acest motiv pînă să se decidă eliminarea acestor caractere din codurile de acces?   

sâmbătă, 2 septembrie 2023

Da” tu cît interfon ai?

 Azi dimineață, așa pe la 11, abia mîncasem ceva, și eram pironit în mijlocul sufrageriei, contemplînd peisajul de afară. O vreme excelentă, un soare blînd, încă, și doar vreo 25 de grade. Fără nici un chef de a mă băga deja la calculator, dar știind clar că asta urma să fac,  mai amînam un pic momentul. 

Și privind așa fără scop pe geam văd o vecină cum vine în viteză maximă dinspre gunoi. Mă mir eu pentru o secundă în ceea ce privește viteza, dar nu apuc să trag o concluzie, că văd că era urmată de o femeie pe care nu o cunoșteam. Fiind cu vreo doi pași în urmă, trag concluzia că e doar cineva de la celelalte blocuri care trecea spre stradă. Dar cînd vecina o cotește spre intrare pe lîngă bancă, cotește și ea, și întreabă:

-Dar nu aveți interfon? 

Evident, în lumina puternică se vedea clar intrarea de la cei cinci metri, și se putea observa lipsa consolei pentru interfon. Și da, chiar nu avem interfon. Este o discuție veche între cei cîțiva care ar dori accesul restricționat în scară, și cei strînși la pungă, care nu vor să se despartă de o prețioasă sută de lei.    

De asemeni iarna mai era problema cu închisul ușii. Cei mai resposabili, și-ar fi dorit să vadă ușa închisă cînd era foarte frig, dar mai există și cîțiva prea obosiți sau grăbiți pentru a mai trage bolovanu după ei. Acu vreo cinci ierni, la remarca cuiva, chiar vecina în cauză, am instalat o contragreutate pe role, care trăgea ușa. Dar era o improvizație. Nu am găsit soluție simplă pentru a opri ușa, și se cam pocnea dacă nu era ținută. În consecință, am pus greutate minimă, și astfel, deschisă la maxim, nu se mai închidea. Am lăsat așa, un compromis, care nici nu prea funcționa, și mai mult încurca.  Dar după  doi  ani l-am scos. 

Recent problema cu cîinii și pisicile care au pișat toți pereții, s-a agravat și s-a inflamat iar discuția cu interfonul. Dar nu a apărut nici pe departe majoritate, deci nu s-a rezolvat. O soluție parțială s-a aplicat totuși, și anume un braț cu arc care să țină ușa închisă. Spre surpriza mea, chiar funcționează corect. Adică închide ușa fără să o bușească de fiecare dată, cum se întîmplă la scara de vis a vis, unde este interfon de vreo doi ani.  Aparent este un reglaj la un mecanism de frînare, care la ei nu prea ține. 

Acum că ești la cuirent cu detaliile situației, cu siguranță vei înțelege răspunsul vecinei. 

-Ei nu avem interfon. Avem, Oleacă. 

Și uite așa am aflat că se poate să ai și un pic de interfon. Pînă acum îmi închipuiasm că ori ai, ori nu ai.  

Dacă aș clasifica poantele asta clar intră la aceeași catogorie ca asta... D”ale curcilor.

sâmbătă, 22 aprilie 2023

O bicicletă nouă nouleață

 Tot zic să scriu povestea asta de mai bine de un deceniu. 

Na că tocmai am scris-o unde pe youtube prin comentarii. 

E o variantă scurtă, dar pînă la o vcariantă completă, merge asta. 

Se bucura unu că ne vom bucura curînd de un pod nou nouț. 

Da eu de colo...


-Aș, i-ai scos țipla,. nu mai e nou. :)) 

 Apropo de nou nouț. 

 Primește frate-miu cadou de la un văr un Pionier. Singura mini bicicletă disponibilă pe vremea aia. Era aproape terminată, o pedală zburase, mai era doar axul, camerele treisferturi petice.. in fine. O călărește și el două veri pe dealuri. Camerele se dezintegrează, umplem cu cîrpe să mai ducă o vară, se rupe pedala. Sudură nu era, și mai erau două săptămîni de vară. De draci o demontăm pînă la ultima bilă de rulment și o împrăștiem în cele patru vînturi prin curte și grădină. O jantă nimerește pe poiată, unde ieșea un par prin acoperișul de hlujani. O vede bunicu. 

 -Ce e aia? 

-O jantă de la bicla aia mică, s-a făcut muci, și așa că ți-am decorat poiata cu ea. 

-Ha?, Ceeeee?, măi măi măi, auzi tu ce nătărăi, să stricați voi bicicleta nouă nouleață.

luni, 30 ianuarie 2023

O pisică ciripea la geam

 De data asta nu am nici o poveste.

Dar îmi place titlul.

Pentru că afară zăpada e de juma de metru.

Și un motan îmi cînta o serenadă.

joi, 8 decembrie 2022

Cum e să pescuiești la copcă în intersecție.

 Am pus asta în categoria pățite de mine, dar de fapt e pățită de vărul meu.

Plecasem cu el la gară să o ajutăm pe maică-sa care venea din deplasare și se supraîncărcase cu niște covoare. Pățania a avut loc chiar în ograda lui cum s-ar spune, deși era chiar în mijlocul drumului. Zic asta pentru că era chiar lîngă blocul lui, la cîteva zeci de metri. Deci ar fi o zonă unnde ar trebui să fi cunoscut fiecare bordură sau crăpătură în asfalt. Și aici nu era vorba de o crăpătură, ci de o ditai canalizarea fără capac. 

Deci, abia ieșisem noi din casă, și am tăiat-o oblic în intersecție. E drept doar un drum era mai circulat, și aici era un cot de 90 de grade, la stînga fiind practic intrarea în parcare, iar înainte o fundătură cu vreo 20 de case. Dar la ora aia nu circula nimic, așa că am scurtat prin mijlocul drumului. Ghinionul face că acolo erau vreo trei canalizări, și una dintre ele era acum asemănătoare unui vulcan de gheață. Era iarnă, zona fiind lîngă Dunăre, care cam deborda în acea perioadă, și canalizarea la fel. Și apa caldă din subteran a înghețat pe asfalt formînd un con vulcanic, alimentată ocazional de presiuni temporare. Momentan nu fusese un aport nou de apă deci suprafața era înghețată, fără urme de fisuri. Dar forma indica clar ce se întîmpla acolo. E drept, teoretic se putea întîmpla ca apa să debordeze prin găurile capacului, deci chiar dacă era o gheață extrem de subțire, nu putea fi acolo mai mult de un centimetru, doi de apă, deci nici un pericol. Dar teoria asta era mai puțin probabilă, apa alimentată prin găuri înghețînd mult mai ne uniform.

În fine, nu era timp de analizat modele matematice privind dinamica înghețului, dar nu era nevoie de mai mult de o fracțiune de secundă pentru a bănui că nu este capac sub acel strat de gheață. Și vărul meu avea traiectoria exact peste conul de gheață, așa că l-am avertizat, deși era și el aproape adult ca și mine, și nu avea nevoie să fie ținut de mînă. 

- Ai grijă, nu călca pe gheață, că e posibil să nu...

Dar el mă ignoră, și fără stres calcă chiar în mijlocul canalizării, și după cum era de așteptat gheața cedează și el se duce pînă la genunchi în apă. Nu mai rețin cum de nu a căzut din picioare. Probabil fiind tînăr și atletic a avut suficient reflex și putere în celălalt picior, sau poate fiiind eu alături a avut de ce să se agațe să să echilibreze. 

Partea ciudată a fost că  acum el se amuza de întîmplare în loc să fie furios pe piciorul congelat. Și eu în loc să mă amuz de gogomănia lui, deși avertizat, eram furios că nu m-a ascultat. 

Oricum, cert e că în cîteva minute s-a trezit nu un crac ud, ci cu unul scrobit. Era atît de frig că apa a înghețat destul de repede. 

Poveste veche, de decenii, rememorată cu diverse ocazii. De data aceasta ocazia a fost o caricatură pe FB


      

duminică, 20 noiembrie 2022

Șobolanul

  Asta s-a întîmplat prin 82 sau 83 cînd eram în armată. 

Eram în cantină, clădire veche de vreo 100 de ani, dotată cu sobe, dar care nu am văzut să fie în funcție, acum fiind locuite de șobolani. Îi auzeam bulucindu-se prin pereți, dar nu i-am văzut niciodată, din moment ce pe lîngă mine mai erau alte cîteva sute răcani flămînzi trăncănind din guri și străchini. Dar s-a întîmplat o dată să fiu repartizat la spălat. Cantina pustie, eu singur, terminasem de spălat, și am rămas pe pragul spălătoriei ca să citesc ceva, probabil o scrisoare. 

M-am ridicat să plec, și surpriză, în fața mea la vreo trei, patru metri, un șobolan ronțăia ceva, foarte preocupat.  Nu am stat să meditez prea mult la detalii, precum ar fi ce ronțăia el acolo, pentru că podeaua fusese spălată și era lucie, slinoasă, dar lucie. Sau cum de nu se speriase de mine, că doar nu eram invizibil, și nici nu mă ridicasem pe furiș. Primul gînd, instant, a fost să mă apropii și să îi trag un șut ca să zboare în cealaltă parte a cantinei, la bucătărie. Chiar am făcut un pas și ceva, dar am realizat că mă va observa, și cu siguranță, viteza lui de reacție va fi mult superioară vitezei mele, deci îl voi rata. Am schimbat planul. M-am dat un pas înapoi și am luat în mînă alt șobolan, unul de lemn, practic un Teu, pe care se punea un cîrpan pe post de mop. Cu coada aia de doi metri, rotită în aer sigur aveam avantajul vitezei. Am luat deci arma ocazională în mînă, m-am apropiat lent la distanța necesară, am țintit ca să îl lovesc fix pe cap, ca să nu împroșc cu prea multe măruntaie în jur și i-am tras-o. 

PLEEOOOSC. Teul s-a lipit perfect de cimentul lucios fix la un milimetru în fața șobolanului. Na că n-am apreciat bine distanța. Și în fracțiunea respectivă de secundă m-am pregătit să rotesc iar șobolanul meu, și să încerc să îl ochesc iar, dacă nu apucă un sprint reușit. Dar nu a fost necesar. Șobolanul a tresărit o singură dată, după care a rămas nemișcat. Șipca aia, trîntită cu toată puterea de ciment a bubuit suficient de tare ca să provoace un infarct șobolanului luat prin surprindere. M-am uitat la dihania nemișcată, fără să cred ceea ce văd. M-am uitat să văd dacă nu cumva l-am atins vreun pic pe țeastă, suficient cît să îl termine, dar nu am văzut nici o urmă de sînge. Și nici din lovitură nu am simțit că l-aș fi atins. Lemnul a ricoșat de pe ciment fără nici un indiciu că ar fi lovit ceva moale.   

Rememorînd acum povestea, stau și mă gîndesc dacă nu cumva mi-a tras clapa. poate nu o fi fost mort, ci doar inconștient pentru moment sau s-a prefăcut mort. Că e clar că nu i-am luat pulsul. Tot ce am făcut a fost să îl probez cu teul să văd dacă mai mișcă, după care m-am chinuit vreun sfert de oră să îl iau de coadă cu teul și bocancul și să îl pun pe un scaun, surpriză pentru un norocos la masa următoare. Reușeam să împing coada pe teu, dar cumva nu reușeam să prind unghiul necesar dintre bocanc și lemn, și aluneca. Nu mai rețin dacă m-am riscat să îl iau cu mîna, sau am folosit o hîrtie ori l-am lăsat acolo. De asemeni, nici nu mai rețin ecourile poveștii. Probabil nu era primul șobolan mort, și întîmplarea nu a făcut senzație. 

Oricum, nu am ratat niciodată ocazia să povestesc snoava cînd a fost cazul. Nu se întîmplă des să omori șobolanul cu șobolanul. Dar acum, după patru decenii realizez că poate m-am lăudat degeaba. Deși improbabil, n-ar fi imposibil să se fi prefăcut mort. Dacă mi-ar fi trecut atunci prin cap poate l-aș fi pus un pic la murat în vreo căldare.     

luni, 21 februarie 2022

Cînd macadamia măcăne

 Tocmai am fost curios să aflu mai multe despre nucile macadamia. Mă uit pe Wikipedia și aflu că nucile sînt de mărimea unei biluțe :))


https://ro.wikipedia.org/wiki/Macadamia

Am citit și restul și mai să mă prăpădesc de rîs. Pentru cazul că articolul va fi corectat, copiez textul integral, ca să vă amuzați și voi.

Arborii macadamia, cu frunzișul lor veșnic verde, înveșmântează coastele estice, subtropicale din Australia. Totuși, doar două dintre cele nouă specii produc fructe comestibile. Ocrotite de un înveliș verde fibros, nucile macadamia sunt sferice, de marimea unei biluțe și au o coajă maronie în interiorul căreia se află miezul alb-crem. Coaja dură este greu de spart. Pulberea obținută din cojile zdrobite este atât de dură, încât poate fi folosită ca material abraziv industrial.

Scurt istoric

La începutul secolului al XIX, Cunningham și Leichhardt au fost primii exploratori care au cules nuci macadamia, însă exemplarele au fost pur și simplu puse la păstrare, nefiind examinate. Cațiva ani mai târziu, asistentul botanistului Walter Hill a mâncat niște nuci provenite de la un arbore descoperit de curând în pădurile subtropicale din sud-estul statului Quueensland (Australia). Se zvonea că nucile ar fi otrăvitoare. Băiatul însă nici nu s-a îmbolnăvit, nici nu s-a prăpădit după ce a mâncat. Dimpotrivă, le-a găsit de-a dreptul delicioase. Ca urmare, Hill s-a încumetat sa guste și el o nucă și a fost întru totul de acord. N-a trecut mult și botaniști din întreaga lume au primit răsaduri ale acestui arbore. În 1857, un coleg al lui Walter Hill , botanistul Ferdinand von Mueller din Melbourne, a numit acest gen de arbori Macadamia, după bunul său prieten dr. John Macadam.

Cultivarea

Aborigenii crăpau nucile cu piatra. John Waldron, unul dintre primii oameni care au înființat livezi de macadamia, a trecut la ciocan și nicovală. De fapt, pe parcursul unei perioade de peste 50 de ani, el a spart circa opt milioane de nuci cu aceste unelte simple, deoarece primele mașinării inventate n-au fost foarte eficiente, căci zdrobeau și sâmburele. Cu timpul, însă, s-au construit mașini mai performante. O altă problemă întâmpinată a fost legată de înmulțirea arborilor macadamia. Odată sădite, nucile de soi bun produceau adesea arbori de slabă calitate. Nici prin altoire nu s-au obținut rezultate deosebite. Din cauza acestor obstacole, cultivarea arborilor în scop comercial a stagnat, cel puțin până la intervenția hawaiienilor, care au adus inovații uluitoare în tehnicile de cultivare. Drept urmare, în scurt timp ei au reușit să dețină 90% din producția mondială de nuci macadamia. Până la urmă, aceste nuci au ajuns să fie numite nuci hawaiiene. În anii ’60 ai secolului trecut, cultivatorii australieni au început să privească cu seriozitate cultivarea în scop comercial a arborilor macadamia, aplicând tehnicile învățate în Hawaii. Industria locală a înflorit atât de mult, încât în prezent Australia deține circa 50% din producția mondială de nuci macadamia. Arborii se cultivă și în Africa, America Centrală și Asia.

Utilitate

În afara aromei pline, untoase, conținutul de ulei al nucilor macadamia – în mare parte ulei mononesaturat, adică grăsimi sănătoase – depășește adesea 72%. De fapt, dintre toate nucile bogate în ulei, nuca macadamia conține cea mai mare cantitate de ulei. Potrivit unor studii recente, consumul moderat de nuci macadamia reduce nivelul colesterolului LDL (colesterol dăunător) și al trigliceridelor, contribuind totodată la combaterea hipertensiunii. Nucile macadamia sunt deosebit de apreciate în bomboane de ciocolată, în fursecuri sau în înghețată. Unii le preferă prăjite și sărate, alții, crude. ”Datorită aromei unice și delicate, frăgezimii și culorii ei ca a untului, nuca macadamia e considerată una dintre cele mai fine nuci. Nu este de mirare că ea reprezintă produsul agricol australian de cel mai mare suces.” <references/Revista Chronica Horticulturae>

Energie electrică din coji de macadamia

Cojile nucilor macadamia, de duritatea pietrei, au o valoare calorică aproape egală cu cea a lignitului. De aceea, o societate energetică australiană le folosește la generarea de curent electric nu doar pentru uzina în sine, ci și pentru rețeaua electrică locală. Acesta este primul proiect australian de transformare a deșeurilor în energie. Se preconizează că productivitatea uzinei va crește pe măsură ce tot mai mulți cultivatori vor furniza „combustibilul” necesar.

Legături externe

vineri, 15 octombrie 2021

Două Motoare

 

sâmbătă, 4 septembrie 2021

Știi bancul cu rața?

 Este un gen de bancuri mai puțin circulat. Primul auzit a fost bancul cu lupu, după care au urmat altele în serie dar pe care le-am uitat. 

Și acum după un sfert de secol iată că dau din nou peste acest gen de banc. L-am întîlnit într-o carte, O viețuire cu Stan și Bran, de Radu Cosașu.

Cartea asta este una dintre ultimele rămase să adune praf. Am luat-o ocazional de la anticariat crezînd că sînt memoriile cuiva apropiat celor doi. Dar este un titlu capcană. Un precursor al actualului clickbait. Cartea nu are nimic de a face cu viața celor doi, ci este o recenzie a celor mai importante filme prin prisma autorului. Stan și Bran par axa în jurul căreia se învîrte cartea, dar deși sînt menționați cel mai des, prea puțin se vorbește despre ei. 

Am fost nemulțumit de conținut prima data cînd am abordat-o, și nu am avansat prea mult. Am abandonat-o. Iar acum, cu mulți ani mai tîrziu am reluat-o. Nu îmi place mai mult ca prima dată, dar este despre cinema așa că am insistat. Aș putea critica la ea o săptămînă, Dar nu o voi face. Voi menționa doar că unor filme sau actori cu greutate a dedicat doar un paragraf, pe cînd celor două filme ale lui, pe care singur le caracterizează ca fiind rateuri, a dedicat un ditai capitolul. Înțeleg eu nenicule că sînt ale tale, dar tot ale tale sînt și zilnicele excremente, și zău dacă mă interesează să îmi povestești amănunțit despre ele. 

În definitiv, cărții i se potrivește perfect maxima ce ne-a fost servită de o profesoară prin generală. A face analiza literară a unei poezii e ca și cum ai scoate o piersică din gură ca să vezi cum arată. Un alt minus este damful de limbaj comunist. poate ar fi fost de iertat dacă stilul autorului era agreabil, dar cu toată bogăția subiectului abordat, autorul mă dezamăgește teribil. Am insistat sisific capitol după capitol ca să văd ce titluri și eroi îmi sînt cunoscute. Și pot spune cu satisfacție că destul de mult din ce e menționat îmi e cunoscut. 

De asemeni, am vrut să văd ce filme aș putea să notez ca fiind recomandabile. N-am reținut nimic. 

Dar din carte tot am reținut ceva. Am reținut bancul cu rața.

Bancul e simplu, e doar o poantă.

'raț'ai dracului de intelectuali.  

Căutînd să văd cît de cunoscut e bancul am dat peste următoarea poveste de Cușnarencu.

Astfel am dat și peste ediția din 2009 a acestei cărți. 

sâmbătă, 4 august 2018

Youtube le zice

Am citit cîndva un interviu luat celui mai bogat om din lume. Era vorba de Warren Buffet la acel moment. Fiind întrebat despre cum se distrează el, care sînt activitățile care îi fac cea mai mare plăcere, a răspuns că se simte cel mai bine pe youtube, unde poate asculta muzica preferată și că în plus sugestiile oferite îi oferă ocazia de a descoperi și altele de care nu ar fi auzit niciodată.

Asta mi-a întărit încă o dată convingerea că în ziua de azi, dacă avem un venit minimal care să acopere facturile și coșul zilnic practic trăim regește. Nici un rege din istoria puțin mai îndepărtată nu a avut acces la mute chestii banale pentru noi, electricitate, televiziune telefon radio, medicamente și mai cîte.

Ba azi avem și magicul Internet, care satisface chiar și pe regii actuali.

Multe ore și zile petrecem pe Internet.

Mai jos adaug două faze amuzante pe care le revăd iar și iar fără să își piardă farmecul.


https://www.youtube.com/watch?v=2avOxIQr-vc

Prima protagonistă este Kate, o actriță cu har. Clipul este excelent și prin contribuția celor din jur. La reluare urmăriți expresiile lor.


https://youtu.be/CX2Qfv5O634

A doua, cu un clip cules din arhive, tot o Katie, tot strălucitoare ca tegument, dar nu și ca intelect :)

Urmăriți crescendoul publicului.

Așa merge treaba pe la noi

Ăsta cică a fost un experiment, dar pare mai mult banc, deși are o logică clară și poate chiar a fost un experiment real.

Cîțiva  cercetători au studiat comportamentul unui grup de maimuțe închise într-o cușcă. Într-un colț era plasată o scară, iar în vîrful scării era mereu o banană apetisantă. Evident nu se putea să nu fie observată la un moment dat, și atunci banana era culeasă și mîncată. Problema era că banana era o capcană care declanșa în toată cușca un puternic duș rece. Maimuțele au observat corelația și au început să evite acea banană. Mai era de mîncare, nu era ultima banană. Unele maimuțe fiind mai puțin perspicace au continuat să urce pe scară și să provoace neplăcute dușuri reci. În consecință celelalte maimuțe au început să administreze măsuri preventive, adică bătaie celor ce se urcau pe scară.

După o vreme, cînd obiceiul a devenit lege, o maimuță a fost scoasă și în locul ei a fost adusă alta. Evident scara a fost un punct de atracție, dar instant s-a ales cu o chelfăneală. Nu a apucat să știe ce e ăla duș rece, dar a reținut că a urca pe scară echivalează cu ceva vînătăi așa că a evitat scara.

În timp, una cîte una au fost schimbate toate maimuțele. Nu mai era nici una dintre maimuțele originale, nici banană nu mai era în vîrful scării, deci nici dușuri reci nu mai apăreau, dar tabuul scării s-a păstrat. Orice maimuță încerca să se urce pe scară se alegea cu un caft pe cinste. Asta se cheamă memorie colectivă. Subiecții inițiali nu mai erau în zonă, cauza nu mai exista, dar memoria s-a păstrat. Obiceiul s-a păstrat chiar dacă nu mai era motivație.

Pe românește ar fi... Iei bătaie pentru că așa e treaba pe la noi.

sâmbătă, 23 iunie 2018

Statistics in a nutshell

Atenție, această scurtă povestire conține limbaj pentru adulți. Nu este o tragedie, în definitiv e doar limbajul nostru neaoș, limbaj pe care l-am evitat în acest blog, dar fără care gluma de aici nu are haz. Deci persoanele sensibile lexical și copiii aflați sub chinga unor părinți cu educație „riguroasă” sînt sfătuiți să închidă pagina ce conține această povestire.

Statistica este un aspect important al vieții cotitidiene, pentru că multe decizii le luăm în funcție de rezultatele unor studii care se bazează pe statistică. Cel mai celebru caz este probabil cel al studiului care a răspîndit în lume zvonul că vaccinurile pot provoca autism. Recent am aflat că respectivul studiu a fost făcut pe genunchi, și interpretat după ureche.

De altfel statisticile sînt folosite în mod frecvent drept propagandă politică fiind interpretate după îi convine celui ce îl dă exemplu.

Recent am auzit cel mai strălucit exemplu de folosire manipulativă a statisticii.

Statistic, fiecare persoană de pe Terra are un coi și-o țîță.

miercuri, 15 aprilie 2015

Ce este inginerul.

Initial povestile mele erau culese de peste gardul de lemn al bunicului, dar aceasta poveste este culeasa de dupa gardul de bitzi si cabluri optice.

Nu l-am citit de la sursa, ci mi-a fost pasat de un clasic in viata, pe numele lui Dan Micsa: 

care imi zice

"Cine e inginerii 
Textul următor este luat de pe defunctul site http://www.nasparau.com/.

Acolo, un băiat deştept din Cluj, pe care nu-l cunosc, scria la un moment dat nişte treburi interesante, acesta fiind probabil primul blog pe care l-am citit vreodată
."


Acest text este un pamflet si trebuie tratat ca atare

A trecut ceva vreme de când un tip care-si extrage inspiratia si verva din plicul cu praf alb, raspunzând totodata la numele de “Gheorghe. Andrei Gheorghe”, declara ca inginerii nu pot fi considerati intelectuali. Suficienta vreme pentru a ma calma…
Din pacate, un recent articol de presa (când am sa gasesc referinta am sa o trec în aceasta paranteza) separa iar intelectualii de ingineri, cu precizia unei lopeti tâind o brazda într-o groapa de balegar. Autorii articolului spun, nici mai mult nici mai putin, ca PSD este un partid al inginerilor, pe când bravele noastre forte de dreapta ar fi predominant umaniste (cât pot fi de umanisti avocatii). Ma rog, afirmatia nu e atât de jignitoare pe cât este de falsa. Ce m-a enervat însa este ca in articol au fost grupate câteva pareri ale unor persoane suficient de cunoscute, niciunul având legatura cu profesia de inginer, care încercau sa explice aceasta polarizare.
Printre platitudini specific umaniste, s-a ridicat la suprafata (de fapt s-a ridicat mirosul) o caracterizare emisa de balena societatii civile românesti, Alina Muget Pipi-dipi.
O definitie concisa, emisa, probabil, între doua cotlete de porc: inginerii sunt tehnicienii lui Ceausescu. Sau cam asa ceva.
Deci inginerii nu sunt intelectuali, inginerii sunt PSD-isti, pentru ca de fapt ei sunt tehnicienii lui Ceausescu. În mod normal, aici ar trebui sa bag o tirada asupra utilitatii inginerului în societate, sa-i sugerez doamnei Pipi-dipi sa renunte la computerul pe care îsi scrie emanatiile (nu sunt sigur ca foloseste asa ceva, totusi), sau sa-i sugerez ca ar fi cu vreo doua sute de kilograme mai slaba daca ar merge pe jos în loc sa foloseasca masini sau alte mijloace de transport, sau ca în lipsa inginerilor ea ar trebui sa stea afara în frig, neîncapând pe gura pesterii… Dar nu vreau sa spun aceste lucruri, pentru ca sunt prea simtit.

În schimb, voi încerca sa explic hoardei umaniste ce creatura este inginerul.

Sa începem cu începutul…

Scoala generala si liceul

Foarte rar inginerul straluceste la învatatura, nu pentru ca nu ar avea materie cenusie deasupra gâtului, ci pentru ca nu suporta sa învete pe de rost texte si comentarii la limba româna, sau nume si ani la istorie. Asta nu înseamna ca uraste materiile respective – poate citi cu placere o carte, doar ca îl enerveaza notiunea de memorat.
Nici matematica nu-i place în mod deosebit, pentru ca inginerul nu e tâmpit. Totusi, materiile interesante, precum fizica (cu circuitele electronice mai ales), chimia (stiinta chestiilor care fac bum), sau informatica (echivalentul modern al magiei medievale) necesita matematica, asa ca nu are de ales si o va învata. Desi nu va avea mediile cele mai mari din clasa, viitorul inginer va avea satisfactia ca el este posesorul unor cunostinte si abilitati pe care colegii lui le vad inaccesibile, si în acelasi timp poate sa-si spuna linistit ca nu ar fi o mare problema pentru el sa exceleze la celelalte materii, doar ca nu vrea. El e cool.

Facultatea

Inginerul nu se streseaza foarte mult în facultate… desi are de mers la laboratoare si are de facut proiecte. Indiferent cât de stresant este programul si cât de duri sunt profesorii, viitorul inginer va gasi întotdeauna timp pentru distractie, socializare, sau pur si simplu pentru stat degeaba.
Pe când studentii celorlalte facultati sunt lipsiti de griji ca pasarea cerului, sau coplesiti de griji ca un animal ierbivor, viitorul inginer este echivalentul studentesc al animalului de prada: 90% din timp doarme si se joaca, dar în restul de 10% reuseste sa mobilizeze o impresionanta energie în scopul finalizarii unui proiect sau trecerii unui examen. Ziua sau noaptea nu conteaza pentru el, cu suficienta cafea sau Coca Cola la dispozitie. Dupa ce scopul a fost atins, reactorul energetic se stinge cu cantitati impresionante de etanol si programul lejer este adoptat din nou.

Locul de munca

Inginerul nu este un “workaholic”, dar va munci bine daca îi place ceea ce face sau daca este al dracului de bine platit. Nu este neaparat obsedat de bani (daca era s-ar fi facut economist sau avocat), dar nu-i place nici sa faca implozie intestinala. El va încerca, dar nu va reusi decât rar, sa mentina ritmul de viata din facultate, 90% frecat de menta, 10% efort intens. Al dracului patroni nu-l lasa. În general este un tip orientat, care daca vede ca meseria lui nu mai aduce suficiente fonduri la bugetul personal nu ezita sa se reprofileze. “Lipsa lui de cultura”, “incapacitatea lui de a comunica”, sau “gândirea lui de soarece de laborator” nu-l încurca: el poate deveni oricând un afacerist sau un politician de succes.

Cultura

Cultura nu este o componenta vitala a unui inginer, dar nu este obligatoriu sa lipseasca. Un inginer va citi o carte, va asculta muzica si va viziona un film atâta timp cât acestea îi vor face placere, fara sa se gândesca la faptul ca prin asta el îsi face upgrade la nivelul de cultura. Daca prefera o carte care descrie o metoda ingenioasa de a lichida pe cineva, urmata de o metoda si mai ingenioasa pentru aflarea vinovatului, în locul unei carti care descrie lamentarile si psihozele unui bosorog sau ale unei femei la menopauza, asta e pentru simplul motiv ca inginerul nu are chef sa vomite pe timpul lui liber doar pentru a avea privilegiul de a se lauda altora cu cât de cult este el. Daca prefera sa vada cum Bruce Willis sau Arnold Schwarzenegger lichideaza câte 50 de dobitoci per film în loc sa vada “capodoperele” lui Mircea Danieliuc sau Cristi Puiu, asta este pentru ca filmele pentru el sunt un mijloc de relaxare, nu de enervare în plus. Si un inginer nu citeste niciodata poezie, decât daca vrea sa impresioneze o femeie, ceea ce pâna la urma este un lucru laudabil si îl iertam.

Etica

Adevaratul punct slab al inginerului este etica, si probabil ca acolo bate si madam Pipi-dipi când vorbeste de tehnicienii lui Ceausescu. Inginerii în general se ocupa sa construiasca dispozitive, fara sa-si faca prea multe griji cine este beneficiarul lor, iar motivul nu este întotdeauna de natura financiara. Inginerii fac bombe nucleare si rachete ghidate nu neaparat pentru ca sunt platiti pentru asta (dar nu strica) si nici pentru ca le-ar place foarte mult sa ucida oameni (nu mai mult ca altor barbati, cel putin), ci pentru ca sunt dispozitive complexe, de înalta precizie, si e o placere sa arate ca pot face asa ceva. E cool!

Acasa

Inginerul nu este cu mult diferit de ceilalti oameni în viata de zi cu zi… cu exceptia faptului ca el este în stare sa schimbe un bec ars, sa monteze o priza sau un întrerupator, sau un cablu TV, si nu trebuie sa duca calculatorul la reparat daca are un virus sau daca vrea sa-si instaleze un modem. Inginerul nu stie ce e aia Tech Support.

Rezultate

Care este totusi diferenta dintre ingineri si umanisti? Exceptând pregatirea de specialitate…
Diferenta între ei este de scop: inginerul are ca scop crearea, perfectionarea si întretinerea unor dispozitive tehnice: mecanisme, circuite, constructii, programe software… Umanistul are ca scop educarea si perfectionarea oamenilor si a societatii (asta pentru ca eu, ca inginer, le definesc lor un scop, pentru ca ei singuri probabil ca-si închipuie ca trebuie doar sa existe pentru a lumina lumea cu prezenta lor). Scopul inginerilor este atins: tehnologia progreseaza de la un an la altul, si este clar ca ce se produce în ziua de azi e mai bun ca ceea ce se producea acum 50 de ani (nu neaparat mai frumos, dar aici nu e treaba noastra).
Dar scopul umanistilor? Sunt oamenii de acum mai buni, mai cinstiti, mai generosi? Sau e chiar invers?
Noi ne facem treaba. Voi nu. Deci ciocul mic!


joi, 10 mai 2012

Bicicleta nărăvaşă

Am învăţat să merg pe bicicletă tîrziu de tot, foarte tîrziu. Cînd eram în jur de 5 ani nici nu existau la noi biciclete pentru acea vîrstă, doar triciclete şi trotinete. Din astea reţin că am călărit, dar nu erau biciclete. Cînd eram pe la 10, era Pionierul, o minibicicletă format clasic, formă identică Tohanului, bicicleta naţională a acelor vremuri, dar dimensiuni mai reduse. Apoi a apărut şi Pegasul, o bicicletă mai ciudată pentru că avea o şea lungă de vreo juma de metru, şi un ghidon cu coarne înalte care mi se păreau o idioţenie. Dar eu nu mi-am pus tîrtiţa pe nici una din aceste două modele de bicicletă. În primul rînd pentru că nu mi-a fost cumpărată vreo una, şi în al doilea rînd nu ştiu de ce. Logic ar fi trebuit să fi reuşit să călăresc vreuna a vreunui vecin sau cunoştinţă, dar poate nu au fost ocazii prea dese, poate nici interesat nu am fost, cine ştie. La ţară erau două Tohanuri, foste a lui taică-meu, acum donate bunicului. Dar erau prea mari pentru noi, şi nici sînge nu aveam să călăresc pe sub cadru cum vedeam alţi pici prin sat, şi oricum moşul nu ne dădea voie să puneam mîna.

Dar na, cînd eram cred prin clasa a opta sau a noua, m-am trezit cu Marian, fratele mai mic cu 4 ani, posesor de bicicletă, primind un Pionier fostă proprietate a unui văr. Deci eu aveam vreo 13 sau 14 ani, el  9 sau 10. Posibil sa fi fost totuşi după clasa a 9 a, pentru că ştiu că l-am găsit deja un virtuos al bicicletei cînd am ajuns la ţară, deci eu eram la liceu, avînd vacanţa din iulie, nu din iunie ca ăl mic. Acum el călare eu pe jos, ... nu se prea făcea. Am intrat cumva în posesia tohanului cel vechi. Ambele biciclete erau călărite bine. Camerele peticite, aripi de protecţie la roţi plecate de cine ştie cînd, far frînă de mînă sau alte accesorii nici nu visam la ele.  Plus că pionierul avea şi o pedala lipsă, sau mai bine zis avea un vestigiu de pedală, axul. Dar pe Marian nu îl deranja acest detaliu, călărea minibidiviul fără nici un stres. Acum trebuia să învăţ şi eu. Şi aşa a început aventura. Apropo de anvelopele Pionierului, erau atît de putrede încît la un moment dat nu au mai putut fi peticite, şi am renunţat. Pr şi simplu i-am umplut anvelopele cu cirpe, si a mers perfect pînă la sfîrşitul verii.

Nu mai reţin exact primi paşi primele căzături la viteze mici, nu reţin cum am plecat din sat, probabil pe lîngă bicicletă, ca să iau trîntele fără martori, undeva lîngă pădure. Eram la vreo doi kilometri de sat, un drum drept, adică orizontal, exact pe lîngă pădure, apoi după o cotitura de 90 de grade drumul tot pe lîngă pădure, dar de data asta nu drept, ci în pantă lină. Lină, lină dar ceva viteză tot am prins, drum de pămînt dar fără făgaşe era excelent aşa că bidiviul meu mecanic se putea desfăşura. Am gustat din beţia vitezei pentru prima dată, deşi nu era cu mult peste mersul normal la pas. Dar bucuria nu a durat mult. Bucata asta de drum  nu avea cred mai mult de 100 de metri după care erau două opţiuni, la stînga, la 90 de grade tot pe lîngă pădure, sau la dreapta curbă lejeră de vreo 45 de grade printre două lanuri, în dreapta porumb, şi în stînga , practic în faţă privind de mai sus de această bifurcaţie, era un lan de grîu. Marian a cotit lejer in viteză din reflex, dar eu neştiind încă să iau curba în viteză, am procedat ca şi pînă acum, am manevrat ghidonul la dreapta. Bun, bicicleta a ascultat comanda şi a cotit la dreapta. corpul meu a ascultat şi el, dar nu de dorinţa mea ci de de legea inerţiei, aşa că am zburat din şea vreo cîţiva metri şi am aterizat în lanul de grîu. Pe vremea aia grîul era înalt, poate mai bine de un metru. Marian aude el ceva şi întoarce capul. Vede bicicleta pe drum mergînd singură, dar eu lipsă la apel. Logic era că mă dusesem în grîu, dar marginea lanului era intactă cît se vedea cu ochii. Ar fi trebuit să se vadă locul unde am decis să mă duc de-a dura prin grîu. După cîteva secunde de perplexitate, timp în care se şi oprise, mă vede că mă ridic de undeva din lanul de grîu. Prima mea trîntă a fost blîndă, nu am ieşit din grîu cu altceva şifonat decît orgoliul.

Cîteva ore mai tîrziu, revenirea în sat. De data asta coboram pe o pantă abruptă. Drumul era şi el nenorocit, plin de făgaşuri de la căruţe şi rupt de ape. Singura parte fără rupturi era alături de drum, cărarea bătută de pedestraşi, dar care din nefericire era pe coamă, dacă pierdeam controlul spre stînga intram pe teribelele făgaşuri din drum, iar spre dreapta erau şpalerii sau aracii unei vii. Frînă încă nu ştiam să pun, sau poate ştiam la viteze mici, şi la viteza care o prinsesem mă temeam de un derapaj, aşa că am rămas în impas, singura mea acţiune fiind cea de a îmi menţine echilibrul şi să rămîn pe coama dîmbului de la marginea drumului. Îl văd în faţă pe Marian care ajunge la cotitură, se înclină fără probleme şi coteşte la 90 de grade. Nici nu am îndrăznit să mă gîndesc  să cotesc. Dacă la viteza dată de o pantă lină şi o cotitura de 45 de grade am zburat din şea, în condiţiile date eram deja condamnat, aşa că nu am schiţat nici un gest. Din fericire în faţa era un platou cu iarbă. Din nefericire între platou şi drum era un şanţ. Un şanţ adînc. Era el cu maluri rotunde şi la viteză mică putea fi negociat, dar destul de adînc ca să îmi facă mie figura. Bicicicleta a decis să se oprească acolo. Eu nu am decis nimic, am aşteptat deznodămîntul. Acesta a fost cum era de aşteptat, o planare scurtă şi aterizare în iarbă. Pamîntul înţelenit e mai dur decît cel arat, şi eu l-am luat bărbăteşte direct în piept. O altă nefericire personală era că în apropiere păştea o capră. Vedeam capra aia cum se uită mirată la mine, şi aş fi vrut să se uite în altă parte. Aş fi vrut să o înjur măcar, dar cu ce să o înjuri cînd tu nu ai nici cu ce să respiri. Cred că mai păţisem aşa ceva pentru că ştiam că trebuie să aştept să îşi revină muşchii din şoc şi să poată relua activitatea respiratorie. Eram calm, dar mă enerva capra aia care se holba la mine, şi timpul ăla care stătea pe loc, şi aerul care refuza să intre în plămînii mei, şi senzaţia de sufocare care se încăpăţîna să nu plece, şi cerul care începea să se întunece înainte de vreme, şi futu-i mama ei de capră care se holbează la mine, şi ce bine e să mori ca să scapi de capra aia afurisită, macar e bine că ajuns în iad, nu se schimbă peisajul prea mult, tot de coarne dai,  şi în fine aerul se strecoară în plămîni, şi cerul  se mai luminează, şi ce-aş mai ciomăgi capra aia, dar ce vină are ea?

Asta fuse dură, mai să rămîn acolo în iarbă, dar măcar nu m-am zdrelit şi nici nu mi-am rupt nimic. Au urmat vremuri mai bune, probabil şi teama m-a făcut mult mai prudent. Următoarea trîntă memorabilă a fost un an sau doi mai tîrziu. Între timp hîrbul meu primise îmbunătaţiri, îi pusesem schimbător de viteze, asta însemnînd că nu mai aveam automat (frînă de picior, pentru cine nu ştie, dai înapoi din pedale, şi frînezi serios), frîna pe care o aveam, era de decor, fiind o glumă de frînă, un sabot ce era presat pe anvelopa, sabot ce era polizat de anvelopa dacă viteza era prea mare, şi care nu avea nici un efect, scăparea fiind frîna de picior, adică teneşul direct pe roata din faţă, şi dacă tot nu era efect, celălalt teneş pe roata din spate. Noroc că nu prea era circulaţie pe vremea aia.

În fine, ultima cascadorie a fost de pomină. Eram în vizită în comuna vecină la verii noştri. Ieşisem din localitate, în partea opusă drumului spre casă, Marian era înainte, şi avea şi un văr cu el pe pionier. Pasagerul era călare pe ghidon nu pe cadru aşa cum se face de obicei. Panta era sănătoasă, nu foarte periculoasă, dar suficient cît să prinzi viteză serioasă. Cei doi se depărtaseră  binişor. Eu eram mai în spate făcînd figuri. Mergeam fără ghidon. Mi-a luat mult să învăţ chestia asta. Tohanul meu era descentrat cumva, dacă luam mîinile, ghidonul o lua instant într-o parte. Dar cu perseverenţă am reuşit să descopăr ca pot compensa apăsînd lateral cu o bucă pe şea. Deci cumva ai trei puncte de sprijin, cele două pedale plus şeaua.  În acea clipă fatidică prinsesem ceva viteză fără să realizez că e mare pentru că era un asfalt perfect, şi noi de regulă călăream mai mult pe dealuri. Am văzut că cei doi se depărtează şi am decis să pedalez că să îi ajung. Asta nu era o problemă, aveam bicicletă mai bună, oase mai lungi, toate avantajele, exceptînd unul, norocul, sau mai bine zis prudenţa sau minte, zi-i cum vrei. Dacă aveam cap aş fi aşteptat să încep pedalarea pînă eram iar în control cu mîinile pe ghidon. Dar eu, smecheraş călare, am început să dau la pedale în aceeaşi clipă in care mă aplecam să prind ghidonul. Viteza bicicletei era mai mare decît cea pe care o puteam eu prinde cu pinionul cuplat atunci, aşa că pedalele au plecat în gol, pedalierul nu a mai opus rezistenţă deci, două dintre cele trei puncte de sprijin au plecat. În consecinţă compensarea pe care o realizam cu buca a plecat ea, urmarea a fost că şi ghidonul a plecat la rîndul lui după cum îi era voia. O mînă a trecut pe deasupra mînerului vizat, cealaltă pe sub mînerul din partea ei, ulterior pieptul s-a proptit in ghidon, dar cum nu eram aşa de maestru să conduc cu pieptul, şi cum bicicleta deja plecase şi ea de sub mine, nu imi rămăsese decît să las legile fizicii să termine procesul. Acesta a fost că eu am planat graţios lăsînd bicicleta în urmă, cumva m-am răsucit în aer, aşa că nu am muşcat din asfaltul cel proaspăt, ci am înfipt un corn, cred că cel stîng. Dur. Asfaltul era el nou, dar nu mai era destul de moale pentru ţeasta mea. Dar cu toată duritatea după prima secundă de şoc am reuşit să îmi recapăt vederea şi capacitea de analiză, dar nu şi controlul asupra propriilor oase sau a bicicletei. Între timp deja ajunsesem cu omoplatul pe asfalt care imi poliza soricul fără nici o jenă. Dar eu nu simţeam nimic. Eu vedeam bicicleta mea cea tunată care îşi zgirîia piuliţele nichelate de afurisitul de asfalt. În mod ciudat, asfaltul nu era jos, aşa cum era de aşteptat, ci era undeva sus în dreapta. Jos era cerul. Şi ce cer senin era. Într-un final, cînd eu îmi plîngeam piuliţele deznichelate, energia cinetică a reuşit să se transforme integral în belituri, aşa că m-am ridicat instant şi mi-am inspectat bidiviul ce tocmai mă potcovise. Era în stare de funcţionare, doar una din cele două piuliţe era zgîrîiată. Am încălecat şi am început să pedalez după cei doi ce dispăruseră după următoarea coamă de deal. După două pedale mi-a căzut ceasul de la mînă. Ceas cumparat de mine din bursa personală, curea metalică elastică, care după chestia asta s-a decis să se destrame. M-am intors, am cules lamelele de pe jos, şi am revenit la pedalat. Cîteva minute mai tîrziu i-am ajuns pe cei doi. Erau la destinaţie, la cişmea. Acolo am început să contabilizez  beliturile. Pe juma de corp fiecare încheietură avea belitura personală. Cea mai mare pe omoplat, apoi pe şold, codaşe fiind cele din genunchi şi din cot. M-am dezinfectat cu apă de la cişmea. Spirt nene, apa rece de te tăia la dinţi, dar pe mine mă ardea ca focul.

Marian şi cu vărul au plecat să vadă dacă găsesc ceva poamă coaptă, eu am rămas să îmi ling rănile... a să imi repar cureaua. Chestie simplă, să impingi lamelele în locurile destinate. Simplă pentru unul ce îşi poate controla degetele, dar eu tremuram ca în delirium tremens. Eram amorţit tot, nu mai simţeam nimic, dar degetele refuzau să stea locului. Cumva am reuşit să refac cureaua mea metalică, galbenă, şi a venit vremea de întors acasă. Soarele încă sus, cam sfîrîa pe carnea vie. În plus mă ardeau şi privirile băştinaşilor. Noroc că era caniculă şi vreme cînd oamenii îşi vedeau de ale lor, nu prea umblau prin sat. Tot drumul pînă în satul nostru am făcut ca lupul din desene animate. Unde nu erau copaci băgam viteză cît se poate ca să scap de razele soarelui, la umbră o lăsam moale. Dar am ajuns şi în sat. Nu puteam lăsa să se vadă măcelul de pe mine ca să mă ucida cu privirile lor compătimitoare, sau sarcastice, după caz, aşa că am pus tricoul pe mine. Ăsta era şi el galben, aşa cum era şi cureaua de la ceas, dar ceasul îl scoteam cînd mă spălam. Tricoul nu l-am mai scos vreo săptămîna sau mai mult. Se lipise.

Marian spune că a avut bafta de a întoarce capul şi să mă vadă cum plonjam hotărît să mă înfing în asfalt. Privelişte unică şi memorabilă.                           

luni, 12 decembrie 2011

Am un papagal pe cap nu-i aşa?

La cîte vise trăsnite îmi bîntuie nopţile poate ar fi loc de un blog dedicat subiectului.

Dar orice este servit în cantităţi industriale devine banal, aşa că oricum ignor multe dintre cele care ar merita scrise. Acest vis este amuzant aşa că şi-a făcut drum aici.

Eram cumva în faţa blocului vecin, dar relaxat aşa cum aş fi afară în curte pe şezlong  bronzîndu-mă la... lună se pare pentru că era oră de noapte. Prin faţa mea trec cîţiva pui de cerşetor, o procesiune demnă de filmele cu buget mare. Era ceva simbolic aici, dar am uitat fiindcă a trecut ceva vreme pînă m-am decis să scriu. În scena următoare apare un personaj feminin, siluetă şi costumaţie impecabile. Mai apar şi alţii imediat, dar nu coborînd din scara în faţa căreia eram, ci venind dinspre stradă. Au schimbat saluturile de rigoare şi parcă mai aşteptau pe altcineva cînd atmosfera se schimba brusc. S-a întîmplat ceva, un trecător sau tot cunoştinţă a călcat pe bec, nu mai reţin, poate prin vreo remarcă la adresa zdrenţăroşilor, ceva deplasat chiar dacă nu era adresat cuiva cu faţa subţire. Brusc, respectivul este imobilizat, el fiind cu spatele către mine. Chiar în faţa mea fiind prima tipă apărută în decor, care îl ţinea şi ea cu braţul stîng de piept în acelaşi timp ferindu-şi capul aplecîndu-l către mine. Îl ferea pentru a nu încasa friendly fire de la cel ce îi remodela faţa împricinatului.

Călăul părea să fie un tip solid dar nu prea ascuţit la minte şi care acum nu prea realiza că e cazul să se oprească, şi ceilalţi nu îi prea găseau butonul de oprire. Eu eram doar spectator, dar fiind la cîţiva centimetri distanţă, presimţeam ca voi primi şi eu vreun ricoşeu, aşa că nu ştiam cum să mă topesc din tabloul ce se pictase în jurul meu.  (faza asta cu pumni mitraliaţi în mutra cuiva clar vine de la o reclamă care ma agasează, în care Popeye şi Bluto stau faţă în faţă si pulsează stresant. Reclama e a unei bănci care cică ar fi Popeye, în timp ce Bluto e dobînda, primul mitraliind pumni dobînzii ca să ne fie nouă bine... )

Scap cumva şi eram deja în casă, unde auzeam vocea unui papagal care spunea nu ştiu ce. Nu îi dădeam importanţă, eram încă plin de alte preocupări. În subconştient credeam că o fi tonul vreunui mobil, sau mai ştiu eu ce. Între timp ajung în sufragerie unde fratele meu lucra ceva la calculator cu spatele la mine. Deseori dacă e prins, îşi vede de ale lui, eu de ale mele, nu e nevoie să facem plecăciuni unul în faţa altuia doar pentru că s-a întîmplat să trecem prin acelaşi spaţiu. Dar acum se întoarce, mă priveşte şi zîmbeşte amuzat. Nu sîntem noi genul să zîmbim nemotivat, sau aşa de dragul celuilalt, aşa că evident era un motiv. Fac legătura cu sunetele auzite mai înainte şi deşi nu simţeam nimic pe cap, am dedus ce se întîmplă.

- Am un papagal pe cap nu-i aşa?

El confirmă înclinînd din cap zîmbind îngăduitor şi se întoarce la treaba lui. Clar era papagalul cuiva din grupul de afară. trebuia să îl prind şi să îl returnez. Aici în sufragerie, cameră mare, aveam de furcă fugărindu-l, baia era departe, aşa că aleg bucătaria, la doi paşi. Nu ştiu de ce nu am ales holul, care era şi mai mic, şi prin carte treceam ca să intru în bucătărie. Mă aplec şi ridic mîna ca să găbjesc lighioana, comvins că e ceva cît o vrabie de nu îi simţeam greutatea prin căciulă, dar cînd pun mîna simt o suprafaţă solidă acoperită cu pene, ceva ce ar fi putut foarte bine aparţine unei raţe. Papagalul meu se pare că nu era chiar atît de mic.

Acu stau şi mă gîndesc, ce o  fi indus ideea asta în vis? Papagalul oi fi chiar eu? sau doar un exemplar din stolul ce îmi locuieşte la mansardă?      

vineri, 4 noiembrie 2011

Stii bancul cu bilele?

E un banc de prin preşcolară.

Şi era cu o vacă şi un taur care era cam pierdut în adîncimea ochilor mari cu gene lungi a celei dintîi.
Pe lîngă asta, pe taur îl mai şi chema Zambile. Colac peste pupăză, Zambile nu era în acelaşi ţarc cu madam, motiv pentru care îl tot îndemna să sară gardul care se întîmpla să fie unul de sîrmă ghimbată.
Într-un final Zambile se decide să facă pasul. Îşi ia avînt, pluteşte graţios şi periculos de aproape de sîrmă după care aterizează unde îşi dorise.
-Vai Zambile ce mă bucur că...
-Numai Zam, că bilele au rămas pe gard. i-o taie scurt taurul.

Şi iată că acum după vreo 4 decenii CFRul găseşte bilele lui Zam şi le scoate la vînzare.


Pentru cine nu a văzut bilele:

luni, 3 mai 2010

S-au apucat vacarii de phishing

Cred ca ati auzit de virusul ala albanez. E un banc vechi de cind calculatoarele si virusii.
Virusul asta aparea sub forma unui email care te informa ca e un virus albanez, mai slabutz, din cauza ca nu prea au calculatoare si carti ca sa invete programare adevarata, dar ca sa isi faca si el treaba, te roaga sa il dai mai departe, si sa iti stergi singur citeva fisiere din sistemul de operare.

Banc slab la prima vedere dar cu greutate pentru cei ce gusta comicul absurdului.

Presupun ca deja stim cu totii ce e aia phishing.
Ei bine azi am primit in Bulk un phishing albanez. Poza e mai jos.


Acum vreo citiva ani, dupa ce am aflat ce e ala phishing, am tot stat si m-am minunat cum de unii sint atit de fraieri sa isi bage parola la un cont important pe un site care nu are adresa URL clara. 

Dar ideea e ca uneori din viteza uiti sa verifici. O data si eu am dat click din email "provenit" de la paypal, si noroc ca m-a salvat google pt ca a blocat accesul.

Totusi ca sa faci phishing ai nevoie de un pic de cunostinte ca sa clonezi la nivel grafic un site important.
Asta de care zic, nu prea pregatit, s-a gasit sa imi ceara si mie un pic parola de la yahoo cu imprumut.

Acu uitati-va un pic la mailul ala. Nici macar nu au pus un form, cer datele simplu in mod text, cu un simplu reply la email.  
Teribil, cumplit de teribil.

Si cu inca un pic de atentie mai vedem si ceva alunecari gramatice :
co-operation. We apologize for any inconvinience.

Dupa ce am reusit sa ma opresc din ris am zis sa vad daca adresa asta e reala sau a fost creata cu ocazia asta.
Suprinzator, chiar e reala, Google intorcind 7 rezultate, si constat ca proprietara emailului profeseaza ceva prin domeniul zootehnic pentru ca are anunturi in care vinde baloti de fin, un tractor vechi, si inchiriaza cai.

Ma opresc aici cu analiza pentru ca iese din categoria umorului. Dar ma gindesc ca daca vacarii s-au apucat de phishing poate ar fi cazul sa ma apuc si eu de ceva mai inteligent. Ceva precum ar fi lansarea de sateliti sau neurochirurgie.

Aha, si nu uitati sa va lasati in comentariu parola si userul de la contul de mail, sau mai bine de la  paypal. ;)

luni, 8 septembrie 2008

Bicicleta cu pedale.

Pedalele sint un concept interesant. Cind actioneaza una, cealalta e in "repaus".
Cind una sta pe tinjala cealalta trage si bicicleta inainteaza.
La fel, si o echipa de doi, e mai eficienta decit un solitar.
Cind unul cedeaza, celalalt vine si impulsioneaza.

In sprijinul acestei idei imi vine o amintire din copilarie.
Verile era perioada cind traiam. In timpul scolii, eram precum scolarii, zombi, teroarea lectiilor, teroarea notelor, a notelor proaste, teroarea batailor crincene. Probabil toti scolarii de duzina ca noi, pt care scoala era doar ceva obligatoriu, traiau doar pentru vacanta. Noi, eu si fratii mei traiam asta mult mai intens, pt ca vacanta nu era eliberarea doar de scoala ci si de satrap. Vacanta avea 3 luni. El isi lua concediu in ultima luna de vacanta. Atunci vacanta noastra se termina. Deci doar 2 luni, dar erau 2 luni de rai.

Rai, rai, dar uite ca in raiul asta uneori lipseau cite o chestie doua ce existau doar in iadul de la oras. Doua din aceste elemente s-au intimplat sa fie irezistibila inghetata, si filmul de comedie, mai bine zis Louis de Funes. Nu am avut televizor pina la 14 ani, deci cinema-ul era cu atit mai valoros. Comedia era un punct forte. Si Louis de Funes, punctul pe i.

Si uite asa, intr-o vara, cum am aflat, nu stiu, poate din Viata Noua, ziarul local, gasit intimplator, sau poate de la radio, cine stie, am aflat ca saptamina urmatoare rula Avarul cu Louis de Funes.
Auzisem despre acest film, il urmarisem si il ratasem nu mai stiu cum. Si urma sa ruleze saptamina urmatoare in oras. Trebuia sa il vad. Autobuzul costa 25 de lei. 50 dus intors. O avere. Bani de film mai aveam noi, ca primeam pt covrigul zilnic, sau chiar pt film, ca nu era chiar si asta interzis. Atunci poate ca maica-mea ne lasase ceva bani de piine. Plecase in oras cu cine stie ce treburi, si eram doar cu bunicii. Bunica de fapt, pt ca mosul oricum dormea pe deal pe la vreo bostana sau paznic la porumb.

Trebuia sa vad filmul, bani de autobuz nu aveam, deci unica solutie era bicicleta. Eu si fratele mai mic oricum faceam deja saptaminal un drum de 30 km pina la o verisoara in alt sat pentru a vedea Dallas si Daktari a doua zi dimineata. Dar erau doar 30 km, 3 ore de mers lejer. Dar acum era vorba de 75 km dus, 75 intors, dintre care dusul trebuia facut noaptea. In plus pt cei 30 km aveam permisiunea, dar pt astia 75 nu. Si nu o puteam cere pt ca nu existau telefoane. Si oricum nu s-ar fi aprobat. Auzi tu, sa bati atita drum pt un film, sau o inghetata, pt ca mobilul fratelui meu mai mic era sa manince inghetata. Filmul nu il interesa atit de mult.

Incet incet planul a fost conceput. Stiam noi drumul, dar pt siguranta aveam si o harta a judetului. Am cumparat o baterie pt lanterna, ca faruri nu aveam. o conserva si ceva biscuiti pt drum, am pregatit trusa de scule, care erau o cheie universala de bicicleta, si un patent mic cu minerele galbene. Oare unde o fi disparut? Fusese ani in sir uitat la un vecin, dat cu imprumut, si uitat acolo, in acele zile recuperat, si asa micut cum era, era util pt noi astia mici. Tare mi-a mai placut.
Urma sa mergem de la miezul noptii cind baba dormea, sa ajungem la 7 jumate, sa ne odihnim un pic, mergem la film la 10, sau la 12, urmind sa plecam dupa amiaza, si pe la zece cind se intuneca sa fim inapoi.

Zis si... facut. Dar usor de zis, greu de facut. Drumul era lung, noaptea intuneric, cine stie ce se putea intimpla. Eu fiind mai mare aveam si responsabilitate pt ala mic, asa ca cu toata vitejia de adolescent ma palea lasitatea, si incepeam sa dau inapoi. Cind incepeam cu argumentele contra, ala mic din spirit de contrazicere, sau pur si simplu pt ca in clipa aia nu era lovit de pesimism ca si mine, ma contra si ma convingea sa revin la plan.

Mai tirziu, el lovit de temeri, incepea sa tremure, sau poate doar atins de temerile mele exprimate mai devreme, abia acum ii ajungeau la creier. In plus, el era si pe un amarit de pionier, bicicleta pt pitici, cu o pedala lipsa adica mai avea doar axul pe post de pedala, si ii si cam sarea lantul, si peste toate, avea si doar 12 ani. Dar acum era rindul meu sa il imping de la spate. Si uite asa cind pro cind contra, timpul a trecut, a venit vremea plecarii, ne-am suit pe roti si am inceput sa pedalam.

Luna nu iesise inca, era cam bezna. Vinatorul ar fi spus ca era intuneric de iti bagai pusca in ochi. Noi ne cam bagam ghidoanele in ochi. Am pornit noi cam tacuti si tematori, am trecut de primul sat, eram in linie dreapta catre al doilea, si ne cam veneam in fire, incepeam sa pedalam mai cu veselie. Cer senin, plin de stele, vreme calda, numai buna de plimbare. Liniste cit cuprinde, si drumul dreeept drept. In genere e plin de curbe, dar aici pe o coama de deal e o linie de vreo 3 km absolut dreapta. Si la un moment dat vedem o luminita care se cam marea, si era fix in fata noastra. Initial am crezut ca e un bec din satul urmator. Chiar ne-am oprit ca sa ne uitam atenti.
Era cam departe satul ca sa se vada un bec asa de tare, dar cine stie. Poate era un bec chiar puternic. Dar tot uitindu-ne la el se cam marise. Si noi nu mergeam, sau daca mai dadeam doua pedale o faceam asa agale. Lumina asta era cam dubioasa. Deja se marea evident. Incepuse se ne cam tremure glasurile, si parca parca ne venea sa ne intoarcem. Trecuse mai bine de un minut cred, si lumina devenea chiar deranjanta la ochi. Pulsul ne cam crestea, cel putin mie, deja simtind pe pielea de gaina viitoare senzatii de intilnire de gradul 3. Ziceam ca poate e vreo masina, dar de ce era doar o lumina si nu doua? Sau poate era motocicleta, sau avea un bec ars, dar de ce nu se auzea nimic? Si de cind o tot priveam, ar fi cam trebuit sa ajunga la noi. Prea se deplasa incet. Dar in cele din urma, inainte de infarct, brusc luminita se desparte in doua, fiindca totusi erau doua faruri, si am realizat ca din cauza distantei, se contopeau, si pt ca obiectul misterios devenise o banala Dacie, pulsul si-a revenit, s-a auzit si un motor la ralanti, si in cele din urma a trecut pe linga noi agale cu doar vreo 30 la ora. Ne-am tot minunat noi de intimplare, incercind sa intelegem de ce se tira ala ca melcul, dar nu am aflat asta nici azi.

Dupa asta, drumul a decurs linistit, in cele din urma a iesit si luna, drumul se vedea fara probleme asa ca kilometrii se scurgeau constant pe linga noi. Dar la un moment dat, intr-o curba larga, si in panta nu tocmai lina, in centrul semicercului format de curbura, era o stina, si de la stina venea un latrat nu tocmai incurajator, si in plus pata aia mare care se misca lejer, dadea clar de inteles ca nu e retinuta de vreun lant. Nu era timp de deliberari. Am zis, tai-o cit poti si ai grija sa nu sara lantul. Si am inceput sa pedalam in disperare, si tot estimam cei doi vectori, unul find noi, si celalalt pata alba si latratoare. Nu mai tin minte ce mai gindeam, probabil multumeam cerului ca e doar unul, si daca imi aduc bine aminte, imi calculam miscarile, cum sa sar de pe bicicleta si sa incep sa pocnesc javra cu ea, in caz ca reuseste sa ne intersecteze. Era perfect posibil pt ca bicicleta era golita de accesorii, si destul de usoara. Nu rareori fiind nevoit sa o iau n spate cind treceam peste araturi. Nu mai tin minte cum am trecut de suparatul ala. Poate era doar show, si nu s-a straduit sa ne si ajunga, pt ca in mod logic ar fi trebuit sa ne cam surclaseze. Sau poate panta ne-a dat avantajul unui sprint olimpic. Si daca mai punem si puterile date de disperare, cumva se face, ca ne-am tot dus.

Ceva mai tirziu, o conserva de peste se lasa sacrificata la marginea unui drum in noapte, ne apropiem si de un drum national pe care masinile mai trec din cind in cind, si ne oprim pentru le lasa sa treaca in siguranta, si a ne feri ochii de faruri. Si ajungem la ultima cumnpana. Niste copaci falosi, ce isi unesc coroanele parca deasupra soselei lasind asfaltul ascuns in intuneric. Nu prea mai vedem pe unde "calcam". Mai aprindem lanterna, dar mai rau incurca, pt ca se vede doar un petec citiva metri in fatza. Si pt ca tot trec masini, mai ales ca se apropia dimineata, nu puteam sa ne pastram pe mijlocului drumului. Si la un moment dat, zarim chiar la marginea soselei, fara sa fie marginita de vreo balustrada, sau tentativa de bordura, de nimic, nimic, ditai gropanul cam cit o casa. Era de vreo 4 pe 4, sau chiar mai mare. Nu mai tin minte daca am vazut apa la fund sau nu. Eram putin cam inmarmurit de gindul ca unul din noi putea cadea in ea.

In fine, a trecut si asta, a inceput sa se lumineze, se apropia vremea sa ajungem in oras, bai nene da' lung mai era satu asta din urma, nu se mai termina, si cind parea ca se termina incepea iar. Oboseala isi spunea cuvintul, traficul era cam vioi de acuma, dar in cele din urma a aparut si orasul, am ocolit pe faleza, si cind ajungem noi aproape de bloc, maica-mea venea din complex. Cind ne-a zarit venind dinspre gunoiera, se vedea clar pe fata ei ca se crede in filmele cu extraterestri. :)

In fine, intram, bulucim bicicletele in hol, adormim instant, ne trezim buimaci, ucisi de soneria ceasului, si hai la film. Ajungem la film si constatam ca stupoare ca Avarul se aminase pentru saptamina viitoare. Asa ceva nu se poate intimpla. Probabil inca dormeam si doar visam. Aveam cosmaruri. Si eu si fratele meu. Pentru ca in tot orasul nu era inghetata. Incredibil dar nicaieri nu era inghetata. Convinsi ca acolo sus cineva ne iubeste, tiriind picioarele am revenit acasa, ne-am luat hirburile si am pornit la drum inapoi. Am ales alta varianta ca sa evitam stina, chiar daca acum treceam pe acolo ziua.

Si baftaaaa, intr-un loc numit Ultimul Leu, al mai baftos a gasit inghetata. Avea de cacao, cum ii placea lui. Mie nu. Eu preferam vanilia. Cred ca nici nu am luat. El a luat trei. Il vad si acum, cu o mina pe ghidon, dar cu doua degete tinind si un vafe, iar in cealalta mina tinea alte doua, din care si minca.
Macar el a avut bafta. Dar eu nu. Si inca nu stiam ce ma mai asteapta.

Cred ca terminase inghetata, si mergea in fatza mea. Il lasasem in fatza, ca sa dicteze el viteza fiindca evident nu putea tine pasul dupa mine cu puiul lui de bicicleta. Si aproape de iesirea din oras, brusc coteste la stinga si ocoleste un mic sant ce era transversal pe trotuar. Eram prea aproape, si am incercat aceeasi manevra, dar nu mi-a reusit, pt ca am cotit chiar in clipa cind intrasem deja in sant. Daca intram direct sigur nu se intimpla nimic. Nu era adinc. maxim o palma. Dar cu roata pusa piezis, inertia a apasat roata din lateral, si pe fondul unei jante indoite deja cu ceva vreme in urma, aceasta a cedat, si roata s-a indoit. S-a indoit rau. Prima data se intimplase "la furat de nuci", de fapt nu era furat, pt ca ala se facuse abuziv proprietar pe acel nuc din cimp. Dar asta e alta poveste.

Acum, ce sa mai zic? am pus bicicleta cu rotile in sus, am demontat-o, am indreptat janta cit se putea cu o piatra si patentul. Un tramvai a oprit, si vatmanul si taxatoarea se uitau compatimitor la mine. Eu am facut marunt din buze, si mi-am vazut de treaba. O ora mai tirziu, cind ei mai dadusera o tura pe traseu, au incetinit iar si au mai zis ceva, probabil felicitari, pt ca deja problema era rezolvata, si mai faceam doar un pic de tuning cu patentul.

La putin timp dupa iesiredin oras, a mai venit o javruta sa ne ureze ceva, dar l-am ignorat pt ca era mic si impotent.

In rest nu au mai fost mari intimplari. Dar stiu ca pedalam, si pedalam, si pedalam, si vorba lu ala, mai lung imi pare drumul acum la'ntors acasa. Si pedalam epuizati. De asta ne temusem de la bun inceput. De intors. Am inghitit apatici din niste sunca ce se cam scurgea de acum din cauza caldurii, si apoi iar la pedale. Si cald nene, cald.

Vedeam clar ca se cam lasa seara, si nu vom ajunge la timp. Blestemam santul ala si ora pierduta cu reparatia. Pedalam in tacere, nu mai aveam nici unul putere sa mai si palavragim.
Si evident, asta nu e totul. Trebuia sa vina si colacul pe pupaza. Cireasa pe tort. Moash'sa pe gheatza.

A inceput sa bata vintul.
Tare.
Din FATZA!

Acum l-am lasat pe el in spate. Trebuia sa stau in fatza ca sa iau eu vintul, si el sa fie mai ferit.
Mai si pedalam. Da acum pedalam din greu tataie, si tare imi venea gind ca o sa rupem vreo pedala.
Dar n-a fost asta.
A fost un autobuz.
Nu, n-a dat peste mine.
A claxonat.
Tare.
Bai, da' tare!.

Vintul vijiia rau, si nu aveam cum auzi autobuzul cum vine din spate.
Si boul ala a claxonat exact cind era in dreptul meu.
Si doar eram pe margine, nu avea de ce sa claxoneze, el era deja in depasire.
Concentrat pe pedalare am reactionat atit de violent, am smucit bicicleta de sub mine cu totul spre dreapta, si forta aplicata lateral pe roata deja damblagita a indoit iar roata la 90 de grade.
eu ramasesem in picioare. Mergeam cam la pas de om asa ca nu am cazut, bicicleta era rasturnata linga mine, si roata shuie. Nu iti trebuie sa fii geniu ca sa intelegi ca inca o ora de pierdut cu reparatul pe vintul ala, cind se si cam insera, nu era ceva extrem de atragator. Si in acea secunda de furie, am facut totusi ceva genial. Am sarit cu ambele picioare pe roata pe partile ridicate in sus. Si miraculos, si-a revenit. Nu a ramas indoita deloc. La prima indoitura, cea initiala, fugarit de pirnaiashul ala, facusem aceeasi figura, e drept dupa vreo zece doua zeci de secunde, pt ca dupa cazatura, tot ce am putut gindi a fost sa ridic hirbul pe o roata si sa o tai. Abia ajuns la sosea am sarit pe ea, dar deja indoitura se racise, si tot ce reusisem a fost sa o fac sa intre pe furca, chit ca... era ca... vorba aia... ca pishatul boului.

Ei bine, acum isi revenise perfect. Auzisem eu de snoave ca asta, dar nu le crezusem, mai ales ca venise de la un vecin care le cam inflorea. Le inflorea rau de tot.
Dupa atitea ghinioane, am avut si un pui de bafta. Am multumit eu cui am multumit, si am reinceput lupta cu vintul.

Am trecut de penultimul sat, eram pe acea coama de deal, cu soseaua dreapta cind ne-a ajuns din urma un carutas. I s-a facut mila de noi. S-a oprit si ne-a invitat sus.

Inca un pui de noroc. Am mai salvat vreo citiva kilometri. Nu pe toti, pt ca mergea doar pina in satul vecin. Dar ne mai si odihnisem citeva minute. Si apoi am tras ultimii 4 km. Am ajuns pe intuneric acasa. Baba nici n-a observat ca noi disparusem. Si ne era foame. Foame rau. Sunca aia nu prea mai parea comestibila, ca era cam transparenta, si a trebuit sa facem altceva. Focul nu se putea face, resouri nu erau, asa ca am improvizat unul, doua scaunele, intre ele un fier de calcat pus invers, si o farfurie de tabla, in care am pus niste cartofi taiati cu furculita. Aici cred ca incurc cu alta poveste. Nu mai retin cum de nu aveam cutit. Cred ca la dus taiasem conserva cu un deschizator din ala mic pliant, daca ati vazut vreodata, si acum tacimurile posibil sa fi fost in bucatarie unde dormea bunica. Ideea ca tare au fost buni cartofii aia prajiti pe jumate, si taiati cu model zimtzat :)

Si inchei revenind la ideea principala. Daca vrei sa faci ceva, fa in echipa. Cind o pedala e in punctul mort, cealalta trage. Si daca echipa are 4 , 6 , 8 sau mai multe ... pistoane, treaba merge chiar cu viteza si in plina forta.

Stiu si ce se intimpla cind ramii in trei pistoane. Mergi de parca ai fi intr-un piston jumate. Ei dar asta e alta poveste, si nu stiu ce povata sa dau. Unii il iau pe ala de i sa umezit bujia, si ii dau citeva dumate in gura pina i se usuca la loc, si treaba merge. Cica. Altii inlocuiesc pistonul.

Dar deja nu mai e povestea mea, si-am incalecat pe-o sea, si m-am dus cu tot cu bicicleta mea.
Drum bun si voua :)

PS. Nici pina in ziua de azi nu am vazut Avarul. Mi-am adus aminte mereu de el. L-am cautat pe vremea cind casetele video erau in voga, l-am cautat mai tirziu cind a aparut internetul. Dar nici nu stiam cum s-o numi in franceza. Nu gasisem dictionare. Imdb nu avea idee de Funes.
Acum mi-am reamintit. Google translate nu mi-a fost de ajutor, dar IMDB, mi-a soptit sa caut L'avare. Si l-am gasit. Torentul zicea ETA 2 saptamini aseara. Acum s-a oprit. Dar poate am bafta. Poate am bafta sa spulber mitul acestui mic fruct interzis :)

PPS Am uitat sa completez. Cumva intr-un final am descarcat avarul. Cred ca era si fara subtitrare si franceza o fi ea mai usoara ca engleza, dar fara practica... Oricum, am inteles eu destul din film, dar s-a dus savoarea. Nu mai are aroma vremurilor de alta data. Dar ideea e ca blestemul a incetat dupa 3 decenii. :)

sâmbătă, 8 decembrie 2007

Nu stiu inca ce titlu are

.. "Astazi mi-a curs toata ziua sânge din nas. M-am dat cu capul de toti peretii, dar nu mi-a trecut. Abia dupa ce mi-am cusut un nasture în vârful nasului si mi-am perforat buza de sus, ca sa le pot încheia, a încetat sa mai sângereze. Vazându-ma încheiat la nas, sora-mea a crezut ca sunt un câine turbat ce-i rânjeste si mi-a spart capul cu fierul de calcat. Când si-a dat seama ca sunt eu, si-a spart si ea capul. Tata a bandajat-o numai pe ea, iar mie mi-a spus urmatoarele: "Daca nu stii sa te comporti ca un baiat educat, stai dracului si mori în balta aia de sânge ca un porc de câine injunghiat.."

Am ajuns la spital. De dimineata a venit tata, profund îndurerat.. Si-a cerut iertare, pantofii si camasa.. Si-a mai cerut ciorapii si banii pe care mi i-a dat cu imprumut de ziua mea, în semn de cadou, cu doi ani în urma. Nu-l înteleg uneori pe tata si nici arabul care sta la noi în chirie nu-l întelege, fiindca nu stie decât franceza. Eu mi-am muscat limba în semn de protest, iar tata mi-a cumparat înghetata în semn de bataie de joc.. Apoi a început sa plânga.. Mi-a spus ca ma iubeste, mi-a sarutat urechea si mi-a spus ca-i pare nespus de rau pentru tot ce mi-a facut, dar mai ales pentru ca m-a facut prin intermediul mamei lui vitrege, care l-a parasit pentru fratele ei cu care a plecat în Danemarca, la cules de mure. L-am cuprins si eu, în semn de împacare, dar el m-a îmbrâncit si mi-a spus ca n-are rost sa ma dau la el. Sa nu credeti ca-i dezechilibrat.. El a lucrat echilibrist la circul regional, impreuna cu pinguinul claustrofob si n-are cum sa se dezechilibreze. E profesionist în domeniu, ce dracu, dar ma rog, are si el ciudateniile lui, ca tot omu"..
de Mitos Micleuşanu

miercuri, 12 septembrie 2007

Umorul

Cui nu-i place umorul?
Daca e vreunul caruia nu ii place, il compatimesc.
Sper ca acest capitol sa fie cel mai plin in blogul meu.

Nu voi umple aici cu glume circulate,
gasiti pt asta situri bine organizate.
Aici se va regasi in principal faze amuzante traite de mine.
Dar si cite ceva preluat de la altii, si care e pe gustul meu.