Ce mai fac

Un vechi amic m-a dojenit că nu îl mai sun să îi spun ce mai fac și să îl întreb ce mai face.
Și astfel apare povestea asta.
În primul rînd trebuie precizat că obiceiul ăsta cu ce mai faci este o chestie anacronică. Am explicat, mai pe larg în povestea precedentă. În ziua de azi sîntem conectați tehnologic, nu prin telefonul fără fir. Mai ales eu, și cei ca mine care trăim pe Internet.

Deci cine vrea să știe ce mai fac îmi poate urmări activitatea online. Dar OK, pentru cei mai pămînteni, cei ce vizitează lumea virtuală doar ocazional, voi face aici un sumar al activităților mele.

• Primul ar fi chiar acest blog unde deja s-au adunat aproape o sută de povești, multe dintre ele actuale, despre snoave recente, altele doar amintiri.
• Al doilea, chiar mai important decît blogul personal, unde se întîmplă să nu trec chiar cu lunile, e pagina clubului de Go, unde scriu regulat un articol la circa trei zile. http://brailago.ro/ Blogul este mai mult meritul mentorului meu în materie de promovare a Goului, medicul ortoped Iulian Toma. 
• Ca parte a acestei activități am și scris un Dicționar Japonez Român de termeni de Go. E finalizat în versiune digitală și e disponibil gratis, Intenționez să îl public și pe hîrtie și să îl distribui tot gratis în biblioteci.
• Tot pe aceeași temă, am tradus cîteva situri în română printre care Goproblems.
• Pe al treilea loc ar fi promovarea Goului nu online ci în lumea reală prin școli. Alături de Iulian în această activitate sînt o mulțime de alți pasionați printre care Codrin Vasiloancă, un adevărat profesionist, Alexandru Șeitan, un pasionat înflăcărat, Charlotte Barbu, care ne-a deschis larg ușile școlii 22 cînd a condus-o cu ceva ani în urmă, iar în prezent ne găzduiește ca instructori la Palatul copiilor.
• În afară de voluntariatul în domeniul Goului, mai există și alte chestii asemănătoare ocazionale, unul fiind găzduirea gratuită a turiștilor. Un fel de schimb cultural, Couchsurfing fiind organizația care m-a atras în zonă.
• Un grup dintre cei găzduiți m-au implicat într-o altă activitate pe care am numit-o prescurtat Dadiros, mai pe lung Dar Din Dar Se Face Rai. Practic o mică chestie filantropică, care nu a durat prea mult. Două dintre acțiuni au și fost prezetate pe site.
• Un alt proiect care e în stare de idee de ani buni este în domeniul reciclarii calculatoarelor uzate. Ideea e ca să adunăm echipament IT, să reparăm ce se poate repara și dona copiilor în nevoie, iar restul să fie reciclat pentru a recupera din cheltuieli. Acțiunea se vrea să fie Nu Arunca, Donează.. 
• Ecologistul din mine a descoperit la un moment dat becurile cu led, motiv pentru care am cumpărat cîteva zeci de-a lungul anilor pentru a le testa, majoritatea fiind dăruite celor din jur.Alături de pasiunea pentru panouri fotovoltaice și vehicule electrice, ledurile au dus la acest site. EcoEco.
• Ce e mai sus sînt chestiile cît de cît utile, dar practic activitatea mea e ocupată majoritar de pierderea de vreme cu chestii care mă amuză sau mă pasionează. Un exemplu este această mică pagină care are ca subiect astronomia. Astronomy Picture of the Day. După cum îi spune și numele, pagina prezintă zilnic o poză din domeniul astronomiei. De la poze de pe Marte pînă la galaxii sau supernove. Nu că aș fi vreun pui de astronom, ci doar că unele imagini sînt fascinante. Pagina este setată să se deschidă automat în browser, deci nu am cum să uit de ea, dacă deschid calculatorul. Alături de ea erau alte vreo zece pagine pe diferite subiecte. Ba chiar sînt grupate în diverse browsere pentru a le aborda separat. De exemplu în Chrome am tot ce e legat de situl Asociației de Go.
• Aceste pagini au apărut și au dispărut de-a lungul vremii, în prezent mai existînd doar una de știri din domeniul tehnologiei numită Futurism. 
• Cîndva am dorit chiar să fiu productiv. Mi-am dorit să scriu un roman, era să se numească În spatele a două cortine de fier. Dar m-am luat cu altele mai la îndemînă cum ar fi o mică bibliotecă online de cărți în engleză. Un amic din state cumpăra cărți uzate de la biblioteci apoi eu le dădeam cu umprumut doritorilor de lectură. Plăteau doar transportul către următorul doritor. Unii dintre ei le cumpărau, astfel mai ieșea un ciubuc. Dar a căzut repede, s-a scumpit poșta peste ocean. Am pornit ceva situri cu intenția de a cîștiga din reclamă, dar nu am dus nici o idee pînă la capăt. Nu prea mai merge nimic de unul singur. E nevoie de echipă, așa că m-am lăsat de încercările de a cîștiga. Au rămas visele.
• Apoi au mai fost diferitele joculețe, unele simple precum, Alphabounce, rămas încă printre homapage dar pe care nu îl mai joc. 
• Mai joc încă Angry Birds, plus încă unul de costruit cetăți și ziduri. 
• Mai există apoi filmele, în special serialele, maaari consumatoare de timp. Încă urmăresc, Preacher Mr Robot, The.tick, Games of Thrones, Stitchers, How to get away with murder, Big Bang, Lucifer iZombie, Westworld, People of Earth, Making History, Last Man on Earth. Altele s-au terminat Grey”s Anatomy, Grimm, Counterpart, Continuum, Once Upon a Time, și multe altele.
• O altă gaură neagră în care se scurge mult timp, este YouTube. Sînt acolo chestii fabuloase. Într-o vreme urmăream showrile lui Craig Ferguson, un scoțian emigrat în state, apoi am dat de 8 out of 10 cats, care în principiu sînt cîțiva umoriști care la coundown, fac anagrame și înmulțesc numere, o parodie a originalului concurs Countdown, la altul, doar discută teme mondene sau la QI se întrec pe teme de cultură generală, sau altele și altele dar totul presărat cu glume și fantezii. Unul se numește, Te-aș minți eu pe tine? Unul dintre ei poveste ceva, apoi e interogat de echipa adversă, și respectivii ghicesc dacă a mințit sau nu. Cum a dat unul o mașină de cinci mii de lire pe o masă la restaurant, sau cum altul a plecat în Maroc cu un tip întîlnit în tren și un amic l-a dat dispărut părinților, de au alertat ăia Interpolul. Fantezia e debordantă Am uitat să menționez, ăștia sînt britanici. Apoi plictisit de bădărăniile lui Ferguson, am dat de spectacolele lui Graham Norton, care adună pe canapea vreo patru actori sau personaje faimoase. O scurtă vreme am dat de filmulețe SF independente, scurte. Idei fascinante.   
• Într-o vreme ascultam teatru radiofonic. Există și colecții de teatru cu actori de pe vremuri. Recent am reînceput să ascult.
• Cîndva, acum vreo șase ani pentru că mă îngrășasem mi-am construit o tricicletă recumbentă, dar traficul plus alte hibe m-au împiedicat să o folosesc.
• Așa ca idee, în 2009 am ajuns pentru două săptămîni în Olanda la un congres de Go. Dar asta e o activitate de pe vremuri, cînd mergeam la competiții în mod frecvent, de vreun cincinal m-am cam lăsat, nu am mai ieșit din oraș.
• Și nu în ultimul rînd este Facebookul. Acolo mai public ocazional subiectele care îmi trezesc atenția. Renunțasem la un moment la toate rețelele sociale, dar presat de invitațiile celorlalți pasionați de Go, am cedat, și astfel pierd o mulțime de timp și acolo.
• Pierdere de vreme mai e cu fanteziile. Îmi imaginez cum ar fi să fie bine. De exemplu în loc de gunoierele astea focare de infecție, să se impună de către primărie acele disposal văzute în filme, un tocător în scurgerea chiuvetei, și tot ce e organic se duce pe țeavă cu dejecțiile prelucrate pentru biogaz, iar restul nu mai e gunoi împuțit ci materiale reciclabile, selectate automat, nu de către public, care oricum face treaba aiurea. Sau alta, e cu aprovizionarea. Deci eu, pensionarul, plec la piață cu sacoșa goală plus o zecime de tonă de porc, transportat de o tonă de automobil și revin cu zece kile de marfă, iar cu o tonă de tomobil. N-ar fi mai bine o infrastructură, monorai sau pe țeavă de livrare colete? Comanda pleacă online, și vine marfa singură în module dfe cîteva kile, nu vehicule de tone. Idem pentru transport persoane. O rețea monorai, grilă din 500 în 500 de metri, suspendate, deci fără intersecții, deci posibil să tranporți omul cu vehicule ultraușoare, carturi care au doar strictul necesar, deci și ieftine. Evident, e o investiție inițială, dar economiile ulterioare sînt majore, nu doar financiar ci și ca nivel de confort urban. Cum ar fi să nu existe trafic? Acesta fiind ascuns de verdeața ce maschează căile suspendate?
• Ocazional mai revine în prim plan cîte un amic cu care schimb lungi serii de mesaje pe email. Mai există prieteni care s-au ferit de Facebook, deci nu se uită pe această fereastră zilnic la ceea ce fac.
• Și ca să nu se creadă că sînt chiar legumă mai pot adăuga că împreună cu alt vecin ne-am asumat rolul de grădinari pentru micul petec de pămînt din fața blocului. Acu vreo 20 de ani am pus 5 trandafiri, și o sacoșă cu gazon și s-au menținut fără să le îngrijim. Acum cinci ani am vrut să ridic la un alt standard grădina, am mai pus o duzină de trandafiri plus gazon pe săturate, și am udat cît am putut, dar rezultatul a fost dezamăgitor.
• Tot în seria activitate fizică, acum vreo trei ani am început zilnic o oră de mers pe faleză pentru că cam băteam suta și corul începuse să fîlfîe. Pentru momentele acoperite de zăpadă mi-am luat aparat de gimnastică. 20 de lei a costat. 15 lopata 5 coada. În loc de plimbare făceam cărare în zăpadă. Cînd eram noi copii, era misiunea noastră și a unui pensionar vrednic. De mulți ani nu se mai dădea zăpada deloc, ghețău cît încape. Acum că lopătam eu, nu apuc să mă încălzesc că apare un vecine și se repede să îmi ia lopata din mînă. -Ce ai nene cu mine? -Păi vreau să te ajut. -Să mă ajuți să ce? Că nu am idee cum poți să mă ajuți.- Păi să te ajut să dai zăpada. -Păi eu nu dau zăpada. Păi ce faci. - Îmi dezmorțesc oasele. - Aaaaa..  

Din lista de mai sus se se poate adăpa pe deplin curiozitatea oricui interesat de persoana și activitatea mea, chit că lista este departe de a fi completă. Am scris doar ce mi-a venit în minte în acest moment. Evident mai există și alte trăsnai invenții și pățanii personale, dar alea deși amuzante pe ici pe colo nu își au locul aici. Poveștile alea sînt rezervate celor cu care întîmplător mai dau nas în nas.

În ceea ce privește ce mai fac prietenii mei, chiar nu mă interesează. Fac ce facem oricare dintre noi, se zbat să supraviețuiască. Neinteresant. Să mă apuc să îi contactez și să povestim,, eu de hemoroizii mei, el de ai lui? Scuze! Prefer să mă uit la niște bolovani de pe Marte. Asta nu înseamnă că nu îmi pasă de prietenii mei.  Le cunosc pasiunile și meseriile, și dacă dau peste ceva ce se lipește cu o pasiune, sau e rost de un job un ciubuc ceva, fac lipeala. De exemplu vară-mea colecta cartoane ce se pun sub pahar pe masă. La Congresul de Go precedent din Polonia din 95 am fost tîrit prin niște baruri, și așa mi-am adus aminte de pasiunea ei. Altcineva colectează vederi cu căței.. și tot așa.   

O babă cu hachițe

Titlul poate duce la părerea că povestirea asta este o anecdotă.
Practic este, dar nu cu sensul de întîmplare hazlie, ci întîmplare reală mai puțin cunoscută.

De asemeni ca și Ce mai faci, povestirea asta este pregătitoare pentru alta intitulată, Ce mai fac.

Baba din poveste este nana mea, o femeie educată și cumsecade, pe care am privit-o întotdeauna cu admirație. Meseria ei de secretară în învățămînt i-a oferit în ochii mei un statut mai înalt decît cel al părinților mei, veniți la oraș de undeva de prin pădurile din împrejurimi. Nana a fost cea care ne-a menținut aproape trimițînd felicitări de sărbători, sau cu alte obiceiuri din astea aristocrate. Eu pe de cealaltă parte am fost finul ei favorit pentru că am fost un copil cuminte, adică mai pe românește cel mai blegovan care nu am făcut mai multe trăsnăi decît restul celor de seama mea. În plus, am fost cel care a păstrat tradiția de a trimite felicitări de sărbători, iar mai tîrziu de a o suna sau vizita în mod regulat. E drept, și timpul liber copios avut la dispoziție față de restul familiei, îmi permitea asta.

La un moment dat, cu foarte mulți ani în urmă, subiectul discutat era că aveam destule șanse de a rămîne pe drumuri. Locuiam ca și acum în apartamentul în care am crescut, dar pe care în urma înțelegerii cu părinții și frații, îmi rămăsese mie, motiv pentru care l-am și plătit în perioada în care ne fusese oferit drept mită electorală. Dar blegovan, l-am lăsat tot pe numele părinților, crezînd că noi sîntem oameni de cuvînt, nu nemernici ordinari ca majoritatea ce ne înconjoară. Fratele mai mare și-a pierdut apartamentul cumpărat ca și mine cu ajutorul părinților. Povestea lui este parcă o copie exactă a lui Tîndală care a ajuns de la un car cu boi la o pungă goală. Și l-am primit în casa mea pentru doi ani, pentru că promisese că se apucă de treabă, dar după cinci se încuibase crezînd că voi rămîne o viață întreagă un blegovan și voi rămîne să îl slugăresc pînă la adînci bătrîneți. Nici o soluție încercată nu a reușit, deși am lăsat de la mine cît se poate. Cea mai umană a fost să vînd, și să iau două apartamente mai ieftine ca să fie fiecare pe barba lui. Părinții au fost de acord, dar apoi cînd puiul de cuc a aflat că va locui la etajul patru, ca prin farmec înțelegerea a căzut. Situația s-a împuțit și la propriu și la figurat. De la ras tot ce aveam prin frigider la veceul folosit și lăsat fără măcar să fie trasă apa, la fire electrice dezizolate lăsate pe sub covor. S-a lăsat și cu o spitalizare cu comoție cerebrală.

Părinții au rămas inflexibili, nici un argument nu a contat.
-Înțelege că animalul trebuie să dispară din casa mea, mereu cînd să mă culc mă trezesc că mi-a ras tot.
-Păi e și el flămînd!.
-Să se ducă la muncă, de ce nu muncește, adică eu muncesc, și să mă culc flămînd din cauza lui?
-...
-Ca să nu mai vorbim de celelalte mizerii și la propriu și la figurat
-Ce să îi faci dacă așa este el.

De argumentul ăsta nu am putut trece niciodată. Nu îmi rămăsese decît să fug pentru a rămîne în viață. Printre primele persoane abordate a fost nana. Discuția a decurs normal pînă am pus punctul pe i.
-Nu mi-e teamă că nu mă descurc, lumea mă apreciază, pînă reușesc să îmi cumpăr ceva, voi locui cîte o lună două la cei ce țin la mine. De exemplu la matale cu siguranță găsesc adăpost.
-A nu, la mine în nici un caz, sînt bătrînă, am hachițele mele.

Și eu care credeam că sîntem o națiune de creștini. Eu sînt un păgîn, n-am în mine nici cea mai mică urmă de religiozitate și tot am găzduit destui pe gratis, ba chiar necunoscuți. Couchsurfing este o chestie excelentă. Și pe mine propria mea nană m-a refuzat categoric deși îi eram finul favorit. Asta în condițiile cînd vîrsta înaintată chiar impunea să aibă pe cineva de ajutor în casă, unde avea și două camere în plus. Pot spune că a fost un fel de șoc. Nu am simțit supărare, nu mi-au trecut prin cap idei de genul, vai că eu am fost amabil și am vizitat-o mereu, și acum...

Cînd am vizitat-o am făcut-o din plăcere, nu ca investiție pentru un viitor incert. Dar am fost surprins să constat că felul meu de a mă purta nu a contat. Discuția a continuat civilizat fără reproșuri, mi-am luat rămas bun, și nu am mai revenit niciodată. Nu am mai simțit niciodată nici cel mai mic imbold de a o suna. Dar nici ea nu m-a mai sunat.

Youtube le zice

Am citit cîndva un interviu luat celui mai bogat om din lume. Era vorba de Warren Buffet la acel moment. Fiind întrebat despre cum se distrează el, care sînt activitățile care îi fac cea mai mare plăcere, a răspuns că se simte cel mai bine pe youtube, unde poate asculta muzica preferată și că în plus sugestiile oferite îi oferă ocazia de a descoperi și altele de care nu ar fi auzit niciodată.

Asta mi-a întărit încă o dată convingerea că în ziua de azi, dacă avem un venit minimal care să acopere facturile și coșul zilnic practic trăim regește. Nici un rege din istoria puțin mai îndepărtată nu a avut acces la mute chestii banale pentru noi, electricitate, televiziune telefon radio, medicamente și mai cîte.

Ba azi avem și magicul Internet, care satisface chiar și pe regii actuali.

Multe ore și zile petrecem pe Internet.

Mai jos adaug două faze amuzante pe care le revăd iar și iar fără să își piardă farmecul.

https://www.youtube.com/watch?v=2avOxIQr-vc

Prima protagonistă este Kate, o actriță cu har. Clipul este excelent și prin contribuția celor din jur. La reluare urmăriți expresiile lor.

https://youtu.be/CX2Qfv5O634

A doua, cu un clip cules din arhive, tot o Katie, tot strălucitoare ca tegument, dar nu și ca intelect :)

Urmăriți crescendoul publicului.

Ce mai faci

Subiectul ăsta este declanșat de critica unui vechi amic, care m-a certat că nu îl sun să îi spun ce mai fac, și să văd ce mai face.  Ce mai fac voi detaia în altă poveste, dar aici voi despica în patru această vorbă românească.

Vorba este încetățenită, dar la fel este și ridiculizarea ei. Cînd eram copii era normal ca întrebarea să primească răspunsul, .. mă dau cu sania. Omul a încercat să iasă din clișeul, ... ce mai faci-bine, cu o glumă. E drept clișeul la noi e mai puțin ridicol decît cel englezesc, care a devenit formă de salut. Ce mai faci, ce mai faci. How do you do, how do you do. Deci e clar că întrebarea nu mai are sensul inițial, cel ce întreabă nefiind interesat de răspuns, ci îndeplinind doar un ritual.

Apropo de ritual, exisă și un banc pe tema asta. Doi prieteni se mai întîlneau anual în perioada concediului și schimbau dialogul de rigoare.
-Ce mai faci?
-Bine.
-Mama tata, ce mai fac?
-Bine.
-Copii ce mai fac?
-Bine.
Și a durat chestia asta mulți ani pînă cînd inevitabil răspunsul nu a mai fost același...
-Mama tata, ce mai fac?
-Tata bine, dar mama a murit acum opt luni.
-Ah vai, condoleanțe.
Și mai trece un an, se reîntîlnesc, și se reia ritualul.

-Ce mai faci?

-Bine. 

-Mama tata, ce mai fac?

-Tata bine, mama tot moartă.

Ideea este că dacă te interesează ce mai face cineva, mai și asculți răspunsul, nu întrebi doar așa de dragul ritualului. Dacă nu asculți răspunsul meriți unul fără sens. În copilărie am auzit pentru prima dată și un pic de imaginație. Pentru că ... mă dau cu sania e de fapt un alt clișeu la fel de lipsit de imaginație  ca răspunsul clasic. Un coleg obișnuia să răspundă... coc ardei. Și așa mi-a fost stimulată imaginația. Nu îmi place să stau închis în tipare, deși sînt un conservator. Nu îmi place schimbarea atunci cînd treaba merge bine. De ce să ieși din zona de confort? Dar dacă treaba nu merge bine, dacă stagnează, de ce să te mulțumești să putrezești în zona de confort?

Înțeleg, ritualul a fost necesar de-a lungul istoriei. Comunitățile sînt niște organisme complexe, fiecare om fiind doar o celulă în aceste organisme, și pentru buna funcționare a organismului, implicit a celulelor, e nevoie de comunicare între ele.  Astfel comunitățile formează o memorie colectivă necesară în diverse ocazii. Apropo de memorie colectivă, povestirea Așa merge treaba pe la noi, este un bun exemplu. Deci pe vremuri era o chestie utilă. Nu se putea întîlni fiecare cu fiecare și se mai povestea de unul de altul și lumea știa ce se întîmplă în jur, știa cînd e cazul să trimită ajutor. 

Cîndva, pe vremea cînd nu exista internet, și nici nu eram prins la vreun loc de muncă aveam timp să circul. Eram un fel de comisionar. Îmi permiteamn să merg în vizită pe la toți, și pe lîngă comisioanele inerente, un borcan de miere, o sticlă de vin, ceva roșii sau mai știu eu ce atenție, mai transportam și vești. Evident, existau telefoane, dar așa e omul, preferă să se folosească de ocazii. Sau doar să perpetueze obiceiuri. 

A apărut calculatorul în viața mea, și Internetul, nu mai am timp de vizite, plus alte motive mai complicate, nu mai sînt curier. Dar lumea mai întreabă, deși ca în bancul de mai sus, nu rețin răspunsul., așa că replica mea a devenit, habar nu am ce face, dacă te interesează pune mîna și sună.

Oricum, mai există destui cu care mă întîlnesc sau cu care vorbesc, interesați de ceea ce mai fac. Și la întrebarea inerentă chiar povestesc ce fac. Iar dacă întrebarea vine prea recent după una precedentă, deci fac ce făceam și ieri, răspunsul ori e fantezist, pentru a stîrni zîmbete ori ultra prozaic, gen, iaca stau de vorbă cu tine. Cei ce uită ce am spus primesc răspunsuri în doi peri chiar dacă există noutăți. La ce bun să îi spui dacă oricum nu e interesat? Chiar amicul care a provocat aceste două povești mă sună acum vreo cinci ani să mă întrebe ce mai fac. 

-Păi uite merg pe stradă, mă duc să iau pîine.

-Aaa nu, nu asta eu chiar vreau să șțiu ce mai faci.

-Păi nimic nou, săptămînal două ore cu copii lecții de Go, în rest la calculator.     

-Aaa nu, nu așa, eu vreau să știu ce mai faci. 

Dialogul a durat mai multe minute eu continuînd să evit răspunsul standard care era așteptat cu însetare, dar livrînd informații reale absolut neinteresante pentru cel de la capătul firului. El voia doar să audă răspunsul standard.. bine, moment în care ar fi fost satisfăcut și se putea duce la culcare. Era clar că era și puțin magnetizat ca un personaj din Caragiale, deci creierul nu îi mai funcționa. Nu mai percepea ironizarea din dialogul meu. El era pe modul automat. Aștepta răspunsul standard. 

Ei bine pe mine nu mă mai interesează clișeele, automatismele. E plină lumea de repetiție și automatizare. Dacă ești o maimuță, nu mă mai inmteresează ce faci. Știu ce faci, faci exact ceea ce ai făcut și ieri.

Povestea asta e preambulul, și va continua în povestea următoare, Ce mai fac.

Așa merge treaba pe la noi

Ăsta cică a fost un experiment, dar pare mai mult banc, deși are o logică clară și poate chiar a fost un experiment real.

Cîțiva  cercetători au studiat comportamentul unui grup de maimuțe închise într-o cușcă. Într-un colț era plasată o scară, iar în vîrful scării era mereu o banană apetisantă. Evident nu se putea să nu fie observată la un moment dat, și atunci banana era culeasă și mîncată. Problema era că banana era o capcană care declanșa în toată cușca un puternic duș rece. Maimuțele au observat corelația și au început să evite acea banană. Mai era de mîncare, nu era ultima banană. Unele maimuțe fiind mai puțin perspicace au continuat să urce pe scară și să provoace neplăcute dușuri reci. În consecință celelalte maimuțe au început să administreze măsuri preventive, adică bătaie celor ce se urcau pe scară.

După o vreme, cînd obiceiul a devenit lege, o maimuță a fost scoasă și în locul ei a fost adusă alta. Evident scara a fost un punct de atracție, dar instant s-a ales cu o chelfăneală. Nu a apucat să știe ce e ăla duș rece, dar a reținut că a urca pe scară echivalează cu ceva vînătăi așa că a evitat scara.

În timp, una cîte una au fost schimbate toate maimuțele. Nu mai era nici una dintre maimuțele originale, nici banană nu mai era în vîrful scării, deci nici dușuri reci nu mai apăreau, dar tabuul scării s-a păstrat. Orice maimuță încerca să se urce pe scară se alegea cu un caft pe cinste. Asta se cheamă memorie colectivă. Subiecții inițiali nu mai erau în zonă, cauza nu mai exista, dar memoria s-a păstrat. Obiceiul s-a păstrat chiar dacă nu mai era motivație.

Pe românește ar fi... Iei bătaie pentru că așa e treaba pe la noi.