N-am găsit un titlu pentru această poveste care s-ar vrea cu morală, o morală care nu prea există totuși. Morala ar fi că totul e pe dos. Dar nu e chiar așa, putea fi mai rău. Dar cînd și cînd mai apare cîte una care contrazice orice logică sau morală. Tot ce mai poți face e haz de necaz. Din acest haz de necaz au apărut cu siguranță și legile lui Murphy.
Cu Murphy ăsta pare-se că sînt rudă apropiată, că am pățit și eu destule. În povestea de față este vorba despre cinste și corectitudine. După cum știm, în relațiile cu ceilalți trebuie să fim onești și corecți, în caz contrar existînd repercusiuni. Deci dacă nu te joci pe contrasens, nu ar trebui să existe repercusiuni. Și în principiu așa este, dar există prea multe excepții care cam destabilizează această logică. Povestea de mai jos este una dintre aceste excepții, și o relatez doar pentru aspectul său amuzant.
Întîmplările au avut loc la începutul clasei a zecea, an în care eram elev la liceul auto. Aveam ca diriginte pe profesorul Goleanu, un personaj de poveste. Profesor de geografie, care ar fi trebuit să iasă la pensie de mai bine de două cincinale, rămas probabil fără familie, de plictiseală venea încă la muncă să se distreze pe seama noastră. Goleanu era un moș ramolit, bețivan notoriu, posesorul unei Dacii negre și a doi ochelari pe care îi purta unul peste altul cînd citea. În rest, ridica pe frunte pe cel de deasupra. Dacia lui cea neagră era de fapt gri, pentru că era cît se poate de prăfuită, praf pe care ocazional îl desena cu modele de rotocoale pentru că înmuia praful cu o cîrpă udă. Legenda spune că o dată, avînd parbrizul crăpat, pentru a îl proteja, ștergea doar o porțiune cît palma prin care se uita la trafic precum tanchiștii. Probabil nu e adevărat, dar nici nu este exclus să fi fost acceptat de poliția locală prin cine știe ce mister. Imaginați-vă acest personaj care venea la școală conducînd beat o rablă de dacie, privind traficul din spatele a doi ochelari și un vizor de nămol. Ajuns aici ne educa pe noi, dornici tare de a fi educați. Cu tot acest aspect nu tocmai onorabil, nu era un satrap. I se fîlfîia lui de geografie. Și el, precum alți doi colegi de ai lui, avea obiceiul simplu de a zice, bă copii aveți de învățat din manual lecția cutare, și acum să vă povestesc ce am făcut ieri. Dar ca să aibă ce povesti mîine, uneori se mai lega de cîte unul dintre noi așa din pur amuzament.
Și s-a întîmplat ca să fiu și eu unul dintre cei vizați. Locația nu a fost în clasă, ci pe cîmp la cules de fasole. Nu am idee prin ce zonă ne duceau cu autobuzele că erau acolo nu dealuri cum e pe aici, ci teren drept cît vezi cu ochii. Și pe tot acest teren doar rînduri nesfîrșite de fasole pitică. Țăranii pe terenurile lor mai lăsau cîte un copac să fie umbră pentru pauza de masă. Dar se vede că aici în regim de cooperativă comunistă statul la umbră nu mai era o opțiune. Și eram noi basculați aici pe marginea drumului cu misiunea de a culege fasolea. Cred că aveam un coș sau o traistă ceva în care puneam tufele de fasole pînă se umplea după care o lăsam morman să poată fi bătută la combină sau poate încărcată în camioane, nu mai rețin procedura. Și aveam fiecare două rînduri. unul pentru fiecare mînă. Nu era greu. Tufele erau pricăjite, smulgeai vreo patru cinci pînă umpleai mîna, după care le aruncai în coș, și reluai procesul. Norma nu era stahanovistă, chiar și cei mai puțin îndemînatici reușeau să își termine rîndurile alocate. Cine știa să se miște termina cu cîteva ore mai devreme și putea lenevi la soare. Problema era că nu aveai unde sta decît jos în praf. Oricum, nimeni nu stătea în praf, ci pe cîte un morman cu vrejuri de fasole. Evident, nu era tocmai indicat pentru că o parte din fasole se putea scutura, deci o mînă de fasole se risipea în praf. Dar nimeni nu se sinchisea de asta, la cîte camioane de fasolea ieșeau de acolo, ce mai contau cîteva mîini?
Dar na că s-a găsit cineva să se sinchisească, cine altu decît Goleanu al nostru, care își terminase porția de vin și acum trebuia să se amuze. Și evident cel vizat am fost eu, pentru că dacă ar fi fost altul, ar fi scris ăla povestea. Toată clasa era în pauza de masă, fiecare așezat pe o tufă de fasole.
-Pintilie, ridică-te de pe tufa de fasole, că dacă stai pe ea se scutură și se pierde fasolea.
-Hăăăă hăă hăă. se hlizește restul clasei.
-Păi și ce să fac toarșu diriginte, să mănînc stînd în picioare?
-Stai cum vrei, în picioare, într-un picior, pe vine, sau jos în praf.
-Dar de ce tocmai eu? Dacă vă pasă de recoltă, trebuie să stea toată clasa inclusiv dvs, jos în praf.
-Aha ești obraznic răspunzi?
-Nu nu sînt obraznic, ci doar că nu sînt dispus să vă fac jocul. Dacă în loc să veniți cu falsa pretenție că vă pasă de recoltă mi-ați fi spus că aveți chef de glume și că azi sînt eu cel pe care a căzut măgăreața deci trebuie să mă tăvălesc în praf pentru amuzamentul general, o făceam.
Asta e dovadă că moșul nu era atît de drăcos. Că dacă îi răspundeam așa unui coleg de al lui, dintre cei menționați mai sus, cu siguranță că mă tăvăleam în praf instant după o scatoalcă, că ăla ne cam pocnea. Dar în ziua aia a rămas dirigu înfrînt. Nu și a doua zi, ultima din prima săptămînă de munci agricole. Dimineața pe platou, așteptam autobuzele. Moșu era aici în elementul lui, așa că a reluat disputa.
-Pintilie mai ții minte ce ai făcut ieri?
-Păi nu am făcut nimic. Dvs ați vrut să vă amuzați pe seama mea și să mă tăvălesc în praf, iar eu am zis nu.
-Asta zici tu, dar eu țin minte că în loc să strîngi fasolea, tu strîngeai doar cu o mînă, iar cu cealaltă distrugeai recolta. Așa că ori îți ceri scuze aici în fața clasei, ori te raportez la director. Să vedem pe cine crede, pe mine sau pe tine? Directorul era un tip serios pe nume Roșu. Mă tot miram de ce îl cheamă Roșu dacă are părul albastru. Ei nu era albastru, ci doar grizonat cu acea tentă albăstrie. Omul era corect, dar nu era cunoscut pentru blîndețea sa avînd în vedere că trebuia să țină în frîu cîteva sute de adolescenți, dintre care nu puțini duși cu pluta. Nu am avut ocazia să văd dacă era imparțial, așa că nu știam la ce să mă aștept. Oricum, nu de ceea ce îmi putea face el mă temeam, ci mă temeam de ce îmi poate face dementul de taică-miu. Așadar, încolțit am renunțat la principii. Mi-am pus cenușă în cap, mi-am cerut scuze și mica confruntare s-a rezolvat.
Dar a venit o nouă săptămînă de munci agricole. De data aceasta la porumb. Ca și la fasole, lanuri imense. Rîndurile aveau fix un kilometru. Și fiecare dintre noi avea un rînd de terminat. De asemeni, nu era o normă imposibilă. Unul dintre noi, Palade, tip solid, crescut la țară, versat în muncile agricole termina întoteauna primul, cu siguranță capabil să mai facă un rînd pînă la plecare. Eram și eu destul de capabil, dar nu la nivelul lui Palade, pentru că chiar dacă nu fusesem ferit de muncile manuale, eram cam pirpiriu, mai precis eram al treilea din coadă. Deci nu mă temeam de epuizare, sau de efort, dar eram ofticat de episodul din săptămîna precedentă. Privit retrospectiv este o glumă, un episod inofensiv, comparativ cu alții, prizonieri prin minele de cobalt sau prin cine știe ce împrejurări teribile. Dar eu eram pornit, așa că am contracarat trecînd de partea fărădelegii. Dacă am fost pedepsit degeaba măcar să fac ceva ce nu e în regulă, și dacă sînt prins, măcar știu că am fost pedepsit pe bună dreptate. Porumbul e mai dificil de cules decît fasolea. Nu te mai apleci, dar depănușarea este mai dificilă. Aveam fiecare țepușa de lemn pentru a despica pănușele, dar nu și îndemînarea necesară pentru a o manevra. Cu excepția lui Palade. Și eu mă descurcam onorabil, dar era totuși un efort. Așa că în loc să culeg corect porumbul prin depănușare, desprindere de pe cocean și aruncare la locul pregătit pe un rînd alăturat, eu făceam asta doar vreo zece minute pînă se intra în ritm și erau toți ocupați, după care o luam la fugă în capătul rîndului unde culegeam la foc rapid fără depănușare aruncînd știuletele undeva aiurea la viteză. Era efort mai intens, dar terminam chiar mai repede decît Palade. După ce rădeam așa juma e rînd, reveneam la început, unde lăsasem necules, și eram liber să distrug recolta nevăzut, pentru că plutonul era deja avansat mai în față cu cel puțin o sută de metri., Nu am idee dacă a observat cineva și a tăcut, sau am scăpat neobservat, dar concluzia e că mi-a mers. Cine a depănușat acei știuleți habar nu am. Că rămași în lan nu au fost pentru că se verifica cît de bine a fost cules.
Dar gluma finală este că la ultima adunare, dirigintele m-a lăudat.
-Vedeți ce harnic s-a făcut Pintilie dacă l-am apostrofat? Și ce pramatie era la început, acum întotdeuana termină printre primii. Mă vedea venind devreme la capăt, așa că poate chiar credea că mor de harnic ce sînt.
Rememorînd aspectul, realizez că ceea ce am zis mai devreme și anume că există doar excepții de la regulă, de fapt nu e prea în concordanță cu realitatea. Personal am avut șanșa și neșansa de a trăi mai izolat deci ferit de realitatea socială. Trăind protejat, am avut privilegiul de a îi alege pe cei cu care am rămas în contact, avînd astfel relații bazate pe onestitate. Dar din mărturiile cunoscuților și a ceea ce mai ajunge pînă la mine văd totuși că nu onestitatea este regula jocului, ci minciuna și manipularea. Deci dacă îți educi copilul să fie cinstit și corect în societatea de azi, practic îl faci mielușel și îl trimiți între lupi.
Dacă la 16 ani nu aș fi fost educat cu filozofia naivă a lucrurilor corecte, aș fi înteles că în ziua aia ruleta a decis că eu am căzut pe post de clovn și aș fi stat capra pentru beneficiul public fără să mă iau în coarne cu dirigintele. Și nu e singura întămplare de acest gen. Au fost nenumărate altele, dar nu la fel de amuzante.
Trei ani mai tîrziu am fost pus iar într-o poziție neplăcută, dar experiența și șansa m-a ajutat să trec direct la lupta pe cont propriu, fără să mai aștept ajutorul statului de drept. Eram în armată alături de alți 500 de răcani, antrenîndu-ne drept carne de tun. Era iarnă, frig corespunzător, motiv pentru care din ținută aveam în inventar și o vestă. Surprinzător, era un model acceptabil. Nu foarte groasă, dar pufoasă și călduroasă. În plus nu era pe dimensiuni, ca restul ținutei, deci pentru mine, AG ist(da, e corect, am fost cu aruncătorul de grenade în spate, pentru că deși la începutul liceului eram al treilea din coadă ca înălțime, în scurt timp am avansat la celălalt capăt.), era cam scurtă. Dar ținea de cald deci, totul era în regulă. Toți ceilalți aveau exact același model de vestă. Toți în afară de unul din grupa mea care a avut la un moment dat neșansa să îi fie înlocuită vesta cea pufoasă cu una răpănoasă și de nepurtat. Era mult mai mare, deci teoretic trebuia să fie mai bună, dar materialul era ciudat, greoi, ros și umed. Nu ținea cald deloc. Știu bine cît de incomodă era pentru că respectivul, întîmplător tot gălățean a încercat să mi-o servească mie. Adică chiar mi-a servit-o, pentru că la trei zile după ce el s-a căpătuit cu ea, m-am trezit că a dispărut vesta mea, și era aia în locul ei. Respectivul, cizmar, un tip ursuz și ciufut a avut pe lîngă neșansă și lipsa de inspirație de a face scandal și de a cere să i se înapoieze vesta lui. După cum e obiceiul în societatea noastră, nimeni nu i-a făcut dreptate. Se pare că vesta aparținuse unuia din ciclul superior, bucătar, aflat în grațiile superiorilor, deci fără șanse să fie pus la punct în defavoarea unui răcan Era și el favoritul locotenentului, dar de data asta nu i-a fost de folos. Nu se știe cum a ajuns acea vestă la noi în pluton. Era planton pe hol la fiecare oră din zi și din noapte, dar la întrebările caporalului, nici unul dintre cei trei de peste noapte nu a recunoscut că a furat vesta cizmarului ca să o dea bucătarului. De fapt poate nici nu o furase unul dintre ei, ci alt planton dintr-o noapte precedentă, care a plasat-o altcuiva, care inspirat nu a făcut gît, ci doar a plasat-o cizmarului mai tîrziu. Acum, plasată mie, deja știam povestea, așa că nu am recurs la varianta regulamentară, cea de a raporta furtul. Știam din experiența cizmarului că e inutil. În plus îmi anulam șansele de a îmi recupera vesta pe forțe proprii. Cizmarul o plasase cuiva mai înainte, dar ăla a recuperat-o cu pumnul. Variantă la fel de neregulamentară, plus că mai periculoasă. Așa că am așteptat trei zile pînă mi-a venit rîndul să fiu de planton. O puteam înlocui în noaptea următoare, dar trebuia să mă chinui să stau treaz, să pîndesc momentul, și în plus ca planton, dacă eram prins, aveam motiv să fiu în zonă. Ba mai mult, după trei zile cizmarul nu mai era sigur că am fost eu, putînd presupune că am dat-o deja altuia. Și ca să fiu și mai convingător am mai recurs la o șmecherie. am mai schimbat vreo cîteva veste între ele, și pe cea răpănoasă nu am pus-o cizmarului unde îi era locul, ci unuia din plutonul alăturat, copil simpatic, înalt de vreun metru, agreat de toți, mascota companiei, care cu siguranță nu va fi lăsat de majoritate să rămînă victimă. Pentru cei ce nu știu, orice piesă de echipament era marcată cu seria armei personale cusută pe guler sau pe undeva. Acum, cînd piciul s-a trezit cu rapănul ăla pe băncuță a început să schelălăie ca apucat. Acompaniat de protectorii săi, s-a dus direct la cizmar să își recupereze vesta. Surpriză, nu era seria lui la cizmar. Cizmarul răsuflă ușurat, dar ia stai așa, a cui e seria asta? Este găsit posesorul seriei, dar nici la ăla nu era vesta piciului, se identifică și cealaltă serie, și tot așa pînă se găsesc și vesta piciului, dar și cea a cizmarului. Piciul își ia vesta, și ar vrea și cizmarul să o ia pe a lui, dar asta însemna ca ăla a cărui vestă era la mine, cu seria mea proprie cusută acum, trebuia să rămînă cu rapănul. Și cum omul se știa nevinovat că i-ar fi luat cizmarului vesta în acea noapte sau în altă noapte, evident că nu a cedat, ajutat și de faptul că ambele plutoane știau că vesta buclucașă fusese inițial la cizmar. Acu bietul cizmar pe cine să bănuie că și-a furat vesta înapoi? Pe mine care știa că mă furase? sau pe ăla la care găsise vesta lui (care evident era a mea, a probabil a celui care o furase pe a mea)? Și nici nu putea să trîmbițeze adevărul și anume că el nu furase în acea noapte nici o vestă, pentru că o furase pe a mea cu trei nopți mai devreme. Deci a rămas iar cizmarul cu rapănul. Singura lui vină a fost că a vociferat. Că nu a vrut să rămînă cu rapănul pe el nu îi poate fi reproșat. Dacă a scapăt sau nu de ea, nu mai rețin, și oricum nu are importanță.
Ca și povestea precedentă, o putem privi ca pe o anecdotă amuzanttă. Dar practic ar trebui să fie și o lecție de morală, dar nu prea văd care e lecția, sau care e morala. Morala logică este că dacă ești cinstit ești mîncat. Dar la fel de bine știm și că ulciorul nu merge de multe ori la apă, deci dacă umbli cu șopîrlica, pînă la urmă ți se înfundă. Atunci să fie morala că trebuie să furi, dar să furi cu măsură? Nici asta nu va fi acceptată de societate pe față. Așa că morala este la latitudinea fiecăruia.
Editare ulterioară. În context mi-am amintit și de o întîmplare din vecini, dar care nu se prea potrivește aici decît dintr-un unghi foarte îngust. Nu este ceva pățit de mine, cum este una din etichetele acestei povești, și nici la haz de necaz nu se lipește deloc pentru că chiar nu este amuzant. Eroul este un vecin din sat. Ziceam de mine că am fost cam pămpălău. Ei bine din puținul cît l-am cunoscut, respectul a fost nativ cu mult mai.. cuminte. Și întîmplarea face ca el să fi lucrat ca cititor de contoare. Și în caietul lui de sarcini era să și verifice integritatea instalației. Printre cei verificați era și un polițai din unul din satele din sectorul lui. Și respectivul găsise de cuviință să fure curent. Vecinul nu l-a raportat din prima ci a încercat să îl convingă să renunțe. Dar cum era hoțul să renunțe de bună voie la o parte din bani și să plătească cinstit tot ce consuma? Așa că cu toate amenințările polițaiului că se va răzbuna dacă nu își ține gura, vecinul și-a făcut datoria, au venit alții mai bățoși de la rețele i-au anula șmecheria și au sigilat iar firida. Bineînțeles, polițaiul s-a răzbunat. A recurs la un martor mincinos și i-a înscenat respectivului un dosar fals. Martorul mincinos era un alr hoț, cioban parcă, bătut de fratele vecinului, pe cînd fusese prins la furat. Și ăla mîncase bătaie pe fapta proprie așa că nu putea să ceară despăgubiri legal, dar polițaiul l-a folosit ca măcar să se răzbune indirect, și a ajutat la încarcerarea pentru doi ani a vecinului de care vorbim, declarînd că el este cel care l-a învinețit. Nu am fost martor la nimic din această poveste, dar multe elemente corespund cu caracterele respectivilor, așa că deși nu pot fi sigur că toate detaliile sînt corecte, dar povestea pare esxtrem de verosimilă.
Postări
