Două Motoare

 

Educație nonformală

 Tocmai am citit un eseu în care se dă cu toporul în națiunea română. E drept se dă cu blîndețe de data aceasta. Pădurarul însărcinat cu toaletarea este Mircea Cărtărescu. El este un mare cărturar cu nume predestinat. Eu sînt doar un cioban exilat între betoane, dar cu toată diferența, îndrăznesc să îl contrazic. Mai jos copiez eseul lui, pe care te îndemn să îl citești și să îl analizezi, și să vezi cu ce ești de acord și cu ce nu. Apoi copiez și răspunsul meu. 

---

"Dacă traiești numai in România, e posibil sa nu-ți dai seama că e ceva in neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te miști o data cu el. Ești una cu toți ceilalți.

Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în țară e cu neputință să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiți sunt oamenii si de cât de răi devin din cauza asta.

Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supraviețuire este mitocănia agresivă.

În orice țară civilizată oamenii încearcă să-și menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii față de alții în forme duse aproape până la caricatură.

Și-au dezvoltat zâmbete sociale și ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte.

Când cineva te contrazice, îi zambesti și spui: "We agree to disagree" ("am căzut de acord că nu suntem de acord").

Când cineva te calca pe picior, te grăbești sa-ți ceri tu scuze. O ipocrizie blândă si surăzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile si satisface toate susceptibilitățile.

Această ipocrizie poartă numele de politețe si e esentială pentru fluidizarea substanței sociale.

Românul nu este așa pentru că nu poate fi, obiectiv, așa. Pentru ca la noi, daca ești bun, esti călcat în picioare.

Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îsi iubește meseria și își propune să fie cât mai drăguță și mai serviabilă cu clienții. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va șterge însă curând de pe față dupa ce vreo cinci-șase inși îi vor trânti câte-o bădănărie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru.

Sunt toate șansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră și scârbită, care te repede de nu te vezi.

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naștere. Și ei sunt bieți oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliți de cand se știu. Au devenit scârboși pentru ca au simțit pe pielea lor ca nu ține să fii draguț cu ceilalți.

Pentru că, la toate ghișeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi. În armată, soldații sunt extrem de chinuiți "în perioada" de sergenții lor. Când ajung ei înșiși sergenții, îi chinuiesc pe noii recruți și mai abitir.

Și tot așa, în toate straturile sociale și la toate nivelurile, românii sunt proprii călăi și propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieții cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere si atacuri cerebrale.

Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi.

Firește, ne-au împins spre asta sărăcia și lipsa de orizont, carențele de educație, perplexitatea maselor țărănești dezradacinate si aduse în ghetourile marilor orase. Pot fi și alte explicații obiective.

Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat in tot acest cinism social. Înrăiți de lumea in mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufnește atunci în insultă si obscenitate.

Începem să ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului.

Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca tărfele si noii îmbogățiți.

Ascensiunea (sau doar supraviețuirea) noastră socială e marele premiu câștigat cu prețul mitocăniei.

Iar cercul acestei nevroze naționale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă și cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata."

https://www.facebook.com/cartarescu.mircea

Sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1225061-sentimentul...

---

În principiu mesajul este corect, dar cîteva detalii cad în păcatul acuzat.

Posibil să nu mai observi anormalitatea? Să nu te mai deranjeze, probabil, să nu conștientizezi? Cu siguranță nu.

Normalitate? Prevenitor pînă la caricatură? E normal să te transformi în caricatură? Chiar trebuie să cazi în cealaltă extremă pentru a scăpa de o extremă?

Elimină zîmbetele sociale și ritualurile de contact, practic, posibilitatea oricaror conflicte? Probabil încearcă, cu siguranță nu le elimină.

Ipocrizia ca balsam. Halal normalitate. Măcar agresivitea e naturală, nu-i așa?, Peking order există oriunde există viață.

Unde vezi tu amice Mircea vînzătoare standard, acrite și scîrbite? Eu nu le văd. Da mai este ocazional cîte una epuizată, sau agasată, și eu îi acord dreptul de a avea o față încruntată, sau fără expresie, care apropo în engleză se numește resting face, adică în pauză, odihnită. Da, este plăcut să vezi un zîmbet, dar trebuie zîmbetul să fie forțat? artificial. Mie personal îmi zîmbesc cînd mă văd, chiar dacă tocmai au ieșit dintr-un conflict cu clientul dinainte. Mă învîrt în aceeași zonă și majoritatea mă cunosc, și zîmbetul vine natural ca reacție la atitudinea mea.

Și da probabil există și bădărani formați, nu doar născuți, dar sînt și destui născuți așa, nu e neoie să îi scuzăm cu mediul în care au crescut. Locotenentul și sergentul meu nu au fost influențați de acest mediu. Caporalul, probabil, și s-a adaptat la mediu. Mi-a servit și mie futai, dar pentru că l-am servit zîmbind, și la zece culcaturi ordonate mai continuam cu cinci flotări, a renunțat la atitudinea de apevist și am devenit dacă nu prieteni măcar colegi.

Există la români o tensiune continuă la nivelul vieții cotidiene? Cu siguranță există. așa cum există mai mult sau mai puțin în orice societate.

Sadismul nostru? Răbufnește? Sîntem plini de sadism în mod natural?

Insultă și obscenitate. Britanicii cei admirați pentru amabilitatea lor caricaturală se insultă cu spor din cîte văd prin emisiunile lor.

Nu mai putem deosebi binele de rău? Mda, asta e adevărat pe ici pe colo, dar problema e că asta există și pe meleagurile alea lăudate, de la care au venit de fapt tehnici noi de manipulare și pervertire a binelui.

Terapie?, eu aș zice igienizare. Și asta începînd de la bază, de la tine însuți. Rezultatul nu va fi incert. Va fi sigur. Cu siguranță nu vei repara națiunea română, așa cum nu poți repara nici o altă națiune, dar măcar vei vedea vînzătoarele zîmbind cînd îți vine rîndul .

Bîrfe, zvonuri și conspirații

Tocmai mi-a fost recomandat un articol despre teoria conspirației.  

Articolul are o concluzie în trei puncte, 

1. Minciuna îți cere mai puțin efort s-o inventezi decât s-o combați;
2. Minciuna are nevoie de mai puțină inteligență s-o inventezi decât s-o combați;
3. Minciuna se răspândește mai repede decât adevărul care o combate.

Concluzie pe care o găsesc simplistă și incompletă. Și pentru că se menșionează că omul preferă să creadă bîrfele și zvonurile, nu studiile științifice solide, m-am aventurat cu părerea mea, desfășurată mai jos.

Apropo de soliditatea studiilor științifice.

Acu vreo 20 de ani, undeva pe o insulă numită Capidava, la una dintre primele ediții Atlantykron, Florin Munteanu și-a început prelegerea cu un banc. Și bancul a fost urmat de un exemplu personal în ideea de cît de ușor este să tragi o concluzie greșită.

Acel banc este motivul pentru care practic am devenit un troll combătînd tot felul de basme vehiculate inițial pe mail, apoi în forumuri și recent pe platformele de socializare.

În privința concluziilor trase, deși reale, sînt incomplete.

Eu personal am convingerea că teoriile conspiraționiste au succes pentru că omul preferă senzaționalul. Acesta poate fi livrat în cîteva cuvinte, pe cînd adevărul, deseori e complex și ascuns în .. studii, care evident sînt greu de digerat.

Alt motiv este încrederea în sursa informației. Nimeni nu are posibilitatea de a verifica totul la sursă, și nici capacitatea de a înțelege totul. Și va crede pe cei apropiați. Mi-a spus mie vecinul, ... sau am văzut la televizor. .. sau.. am citit eu în (scînteia sau în biblie)
Pe de altă parte, canalele oficiale sînt compromise dpdv al credibilității. Și menținerea unui canal cu informații corecte și reale este costisitor și nimeni nu e dispus să îl finanțeze.

Deci pe scurt eu aș sinteza cele trei concluzii în una singură. Senzaționalul aduce bani, și acesta de regulă e ficțiune, iar adevărul, dimpotrivă, costă.

Și nu voi înceta să repet acel banc. Un om de știință puner un purice pe masă și îi spune să sară. Puricele sare. Apoi îi taie picioarele, îl pune iar pe masă și îi repetă comanda de a sări. Puricele nu mai sare. Savantul nostru notează conștiincios. .. Dacă îi tai unui purice picioarele, acesta nu mai aude.

Știi bancul cu rața?

 Este un gen de bancuri mai puțin circulat. Primul auzit a fost bancul cu lupu, după care au urmat altele în serie dar pe care le-am uitat. 

Și acum după un sfert de secol iată că dau din nou peste acest gen de banc. L-am întîlnit într-o carte, O viețuire cu Stan și Bran, de Radu Cosașu.

Cartea asta este una dintre ultimele rămase să adune praf. Am luat-o ocazional de la anticariat crezînd că sînt memoriile cuiva apropiat celor doi. Dar este un titlu capcană. Un precursor al actualului clickbait. Cartea nu are nimic de a face cu viața celor doi, ci este o recenzie a celor mai importante filme prin prisma autorului. Stan și Bran par axa în jurul căreia se învîrte cartea, dar deși sînt menționați cel mai des, prea puțin se vorbește despre ei. 

Am fost nemulțumit de conținut prima data cînd am abordat-o, și nu am avansat prea mult. Am abandonat-o. Iar acum, cu mulți ani mai tîrziu am reluat-o. Nu îmi place mai mult ca prima dată, dar este despre cinema așa că am insistat. Aș putea critica la ea o săptămînă, Dar nu o voi face. Voi menționa doar că unor filme sau actori cu greutate a dedicat doar un paragraf, pe cînd celor două filme ale lui, pe care singur le caracterizează ca fiind rateuri, a dedicat un ditai capitolul. Înțeleg eu nenicule că sînt ale tale, dar tot ale tale sînt și zilnicele excremente, și zău dacă mă interesează să îmi povestești amănunțit despre ele. 

În definitiv, cărții i se potrivește perfect maxima ce ne-a fost servită de o profesoară prin generală. A face analiza literară a unei poezii e ca și cum ai scoate o piersică din gură ca să vezi cum arată. Un alt minus este damful de limbaj comunist. poate ar fi fost de iertat dacă stilul autorului era agreabil, dar cu toată bogăția subiectului abordat, autorul mă dezamăgește teribil. Am insistat sisific capitol după capitol ca să văd ce titluri și eroi îmi sînt cunoscute. Și pot spune cu satisfacție că destul de mult din ce e menționat îmi e cunoscut. 

De asemeni, am vrut să văd ce filme aș putea să notez ca fiind recomandabile. N-am reținut nimic. 

Dar din carte tot am reținut ceva. Am reținut bancul cu rața.

Bancul e simplu, e doar o poantă.

'raț'ai dracului de intelectuali.  

Căutînd să văd cît de cunoscut e bancul am dat peste următoarea poveste de Cușnarencu.

Astfel am dat și peste ediția din 2009 a acestei cărți. 

Trei ore de călătorie în jurul lumii.

 https://youtu.be/1javruW-Ycw

Unul din multele filme pe aceeași temă care umplu Youtubeul.

Un titlu plin de gogoși, trei acorduri repetate la disperare, dar care pot prinde, dacă starea psihică e cea potrivită.  Dar secvențele video fac totul, natura în plină desfășurare. Un tempo perfect, schimbări dese de decor, pentru a nu lăsa plictiseala să se înfiltreze, dar nu atît de rapide încît să te amețească. Evident, dacă papila ta gustativă vrea altceva în această clipă, filmul nu te va prinde. 

Dar pe mine m-a prins. După ce două luni mi-am admirat calm flota în derivă, ieri am tăiat pepenele care mă aștepta nerăbdător de două zile, dar pentru care nu am avut suficientă energie, și mi-am readus aminte cum e să te simți bine. Nu bine cu sensul de extaz, ci bine cu ideea că nu te mai doare nimic. 

Am chituit o bortă surpriză descoperită într-o margine de pervaz,. și încet încet am revenit la fantomele flotei mele. Azi am mai cîrpit un pic la bortă, am mai rezolvat vreo două obligații, am mai ciugulit vreo două inutile bonusuri la niște jocuri puerile, și am mai revenit la YouTube, unde după două povești cataclismice am ajuns la acest film. Și am trăit o stare de care uitasem că există. O stare de liniște și bucurie, o dulce melancolie. 

-Numele tău e melancolie, îmi zicea o prietenă de internet. Nu știu cum de m-a ghicit, pentru că nu ne aventurasem cu discuții pe teme de stări psihice. Și astfel mi-am amintit de copilărie și alte vremuri bune. Vremuri bune cînd descopeream o bucată muzicală care îmi aducea iar și iar clipe de extaz. Extaz pe care mi-aș fi dorit să îl împărtășesc și cu altcineva, (Dacă citește aceste rînduri se recunoaște. ) Dar diferențele de gusturi muzicale sînt bariere greu de trecut. Și mai e necesară și pacea sufletească. Cînd ești agitat, nemulțumit, sau nerăbdător, nu poți gusta așa ceva.

Am savurat cîteva minute neașteptatul cadou, și mi-a revenit dorința de a putea împărtăși această bucurie. Aș fi dat orice ca să pot împărtăși această bucurie. Orice, chiar și restul timpului alocat în această existență. Dar sacrificiul nu e posibil, și oricum era parșiv, pentru că timpul rămas e mai mult pedeapsă decît bucurie. Pauza s-a terminat, capul e la fund.

Și bucuria respectivă ți-o poți dărui doar tu însuși, nu o poți prii cadou de la altcineva. Și dacă tot ai citit pînă aici, te invit să descoperi acea bucurie. Eu ți-am arătat calea, pașii sînt ai tăi de făcut.

Și surprinzător, nu ai nevoie de averi ca să simți acea bucurie. Acum da, beneficiez de o adevărată avere, un buncăr de beton, în care îmi vine totul pe țeavă. Tehnologie divină care îmi aduce lumea la distanță de un click. Dar ironia sorții, toată această avere nu a putut aduce decît cinci minute de nectar al zeilor. Dar în copilărie nu aveam nimic. Dormeam într-o cutie de carton sau o colibă de paie. Tot ce aveam era burta plină și tricoul de pe mine. Nu aveam avere, și nici viitor, prizonier în spatele a două cortine de fier. Dar paradoxal, eram liber. Eram liber să zbor, cu gîndul.    

   

De ce pute ghena cu gunoi? Pentru că așa ne place.

Mă muncește și pe mine cîte o idee. 

Adică mă muncesc ele multe, dar una tocmai are apă la moară din partea primăriei brașovene.

Ideea mea sună cam așa, .. Ce-ar fi să poți să duci gunoiul fără să ți se mute nasul din loc? Și soluția e simplă. Gunoiul să nu mai conțină nimic organic, în consecință nu se împute. Mai precis, resturile de mîncare să le colectăm prin intermediul rețelei de colectare a dejecțiilor menajere. Ocazional facem asta cînd un rest de oală cu mîncare e prea veche și nu necomplicăm cu găleata ci o turnăm diret în veceu. Cum s-ar spune, mîncarea aia a luat-o pe scurtătură, nu a mai trecut prin stomac. 

Dar cojile de cartofi și fructe pot fi mai puțin acceptabile, pentru că probabil pot înfunda țevile, deci în consecință e necesar să fie tocate. Pentru aceasta există acea soluție văzută în filmele americane, soluție numită disposal. Dispozitivul este practic un tocător montat pe țeava de scurgere de la chiuveta din bucătărie. Scurgerea aceea are un diametru mai mare decît o scurgere normală, și nici nu are sită, evident. Dar are un cuțit rotativ, plasat mult mai jos, pentru a îi feri de accidente pe imprudenții tentați să împingă cojile mai voluminoase cu degetul sau mîna.

Astfel, tot ceea ce aruncăm va putea aștepta reciclarea fără să ne mute nasul din loc.  Următorul pas în ceea ce privește reciclarea ar fi sortarea automată, adică renunțarea la colectarea selectivă care este greoaie și care oricum nu funcționează. Dar acest pas este mai complicat. Automatizarea este scumpă. 

Dar un disposal este ieftin, un model ieftin costă în jur de 100 de lei din cîte rețin. Mai este și costul montajului, dar avantajele sînt evidente. 

În plus, mai există și fonduri pentru astfel de proiecte, de exemplu Orașul Verde din Brașov. Există un fond de 100 de mii de lei pentru proiecte pe această temă, dar cu un plafon de 20 mii pe proiect.  

 

Cu siguranță există mai mult de cinci proiecte eligibile în Brașov, altele poate mai interesante, așa că pentru mai multe șanse, se poate depune un proiect de doar 5 mii de lei. Adică promovarea sistemului în cadrul unui singur bloc de locuințe. 3 mii pentru cheltuieli de promovare, și 2 mii pentru zece dispozitive alocate locatarilor celor mai puțin dotați financiar.

Și sper să nu se ia nimeni de mine pe tema că și lemnu sau hîrtia sînt organice. Cînd am spus să nu mai fie nimic organic în gunoi ați priceput la ce mă refer.

      

Hai să îți zic ce meserie are vecinul

 S-a întîmplat cu decenii în urmă, cînd convalescent eram blocat în casă de ceva ani. Șahul rebusul (din revista dedicată lui descoperind Goul) și cărțile erau tot universul meu. Cu toate astea lipsa de activitate nu mă făcea curios la ceea ce se întîmplă în jur. Al doilea personaj, e maică-mea. Nici ea nu se omora cu ce se întîmplă prin vecini. Își vedea de gospodăria ei, nefiind deloc interesată de bîrfă, nici măcar la nivelul natural de socializare cînd informațiile difuzate sînt și reale și bune și utile. Dar se întîmplă că într-o zi, dincolo de perete apare un nou vecin. Și normal, dai bună ziua, ajuți cînd ți se cere ajutor, dar nu descoși vecinul. Dar chiar dacă nu îl descoși după ceva ani afli întîmplător ce meserie are. Așa și macă-mea, află ce meserie are, o amuză teribil, n-are cui să spună, din moment ce nu are un cuib de curci cu care să cloncăne, așa că vine să îmi spună mie.

-Ghici ce meserie are vecinul.

-Habar nu am, și nici nu mă interesează.

-Păi încearcă să ghicești.

-Ce rost are? E ca și cum ai spune ghici ce număr de la unu la o mie am ales.

Dialogul a continuat multă vreme, transformîndu-se de la încercarea de a mă face să ghicesc la a mă convinge să îi cer să îmi dezvăluie misterul. Dar chiar nu aveam nici cea mai mică curiozitate, ba chiar eram agasat pentru că mă deranja din ceea ce făceam probabil pierzînd vremea cu șah artistic. A încercat ea toate metodele imaginabile de a mă face curios, dar fără succes, și într-un tîrziu...

-Și deci, nu ești curios?

-Nu, chiar deloc.

-Hai mă să îți spun.

-Nu mă interesează.

- POMPIER..... NA. A răbufnit ea într-un final apoteotic.