Academia doarme în papuci

 Evident, vorbesc de Academia Română.

Am mai menționat academia în Despre Î și. Â, poveste la care parcă am scris și o urmare, dar pe care nu o dibuiesc acum. 

Și iaca dau acum peste altă năzdrăvenie, e drept minoră față de cea menționată mai sus. Este vorba de cuvîntul bilion. Da, este vorba de un sdimplu barbarism ca multe alte sute de barbarisme uzuale precum printare sait, sau maus. Sigur, putem folosi, tipărire în loc de printare, sait sit în loc de sait, pentru că este deja un cuvînt adoptat. La maus n-am ce zice, nu prea văd altă soluție. 

Asta e, toate barbarismele astea devin cuvinte uzuale și ne învățăm cu ele. Hai să nu dăm în extrema în care dau francezii în încercarea lor de a își păstra limba curată. 

Dar cînd vorbim de bilion, nu mai e vorba de un cuvînt asociat unui obiect sau unei acțiuni simple, cu semnificație clară, care nu crează confuzii. Este forba de o noțiune matematică, noțiune care trebuie clar definită. 

Și aud recent cuvîntul bilion folosît în românește. Evident, în engleză cuvîntul este cunoscut, și se traduce în română drept un miliard. Și dacă într-o conversație pe stradă se mai acceptă faptul că nu ai găsit cuvîntul românesc și l-ai folosit pe cdl englezesc, într-o publicație sau o piesă de teatru, nu mai este acceptabil. 

Recent, am luat iar la rînd colecția mea de teatru radiofonic. Și am dat peste Mircea Cărtărescu. Habar nu am ce scrie, dar este un nume cunoscut. Folderul dedicat lui conținea vreo zece povestiri scurte citite cred că de Adrian Pintea. Și chiar dacă nu mi-a plăcut genul, am zis că nu e bai dacă îndur o oră supliciul. Dar cînd am auzit că zice bilion, clar am fost obligat să văd ce zice Dexul. 

Și surpriză, Dexul este confuz. Nu precizează ce înseamnă un bilion în română, ci o dă cotită zicînd că în țările europene în general un bilion înseamnă o mie de milioane, dar și un milion de milioane.

Păi lasă-mă nene cu ce înseamnă în alte limbi, tu zi-mi ce înseamnă în Română că dicționarul e românesc. 

Ba mai mult într-un articol pe aceeași temă, dar dedicată trilionului, se spune...  Este neobişnuit să folosim în limbajul comun numere atât de mari, de aceea nu se învaţă la şcoală. În matematică se foloseşte forma exponenţială, adică 10 la puterea cât ai nevoie. Pentru că, la nivel de denumire, peste miliard nu există un standard în România”, a explicat conf. univ. dr. Radu Gramatovici de la Facultatea de Matematică şi Informatică, care este şi prorector Informatizare în cadrul Universităţii din Bucureşti.

Ha, deci dacă nu nu se folosește în limbajul comun, nu învățăm la școală. Acum înțeleg eu de ce m-am chinuit cu algebra și analiza matematică. Pentru că le folosim be ambele în mod curent. 

Și, da, la nivel de limbaj curent, este de înțeles că se pot crea confuzii. Din cîte văd la billion  americanii înțeleg ceva, englezii altceva. Asta din cauză că englezi spun milliard, iar americanii billion. Și britanicii folosesc billion, dar pentru ei este 1000 de miliarde, nu o mie de milioane.

Oricum, dacă limba engleză a luat-o pe arătură, nu este o scuză, ca să o luăm și noi. De aia avem o academie, ca să valideze și să îndrume. 

Și sarcastic am zis că dacă avem bilioane, vom avea în curînd și castralioane, cuvînt folosit la plesneală în copilărie. Și surpriză, cuvîntul chiar există în DEX.  

Deci, hai să vedem ce zice Dexul. 

zece = 10

sută = 100

mie = 1 000

milion = 1 000 000

miliard = 1 000 000 000

Pînă aici pare clar. 

dar mai avem 

bilion, = 1 000 000 000 000 sau  în unele țări1 000 000 000     

Intrarea astea nici nu trebuia să existe în DEX. Pentru că de exemplu la șalău se spune o specie de pește, și nu, o specie de pește și în engleză puțin adînc. 

trilion =  1 000 000 000 000 000 000, adică un miliard de miliarde. apoi cică diferențiere (În sistemul de numărare al popoarelor romanice) Unitate formată din o mie de miliarde; (în uzul internațional) un milion de miliarde.

m-a lămurit leoarcă ce e ăla trilion. Adică, e un miliard, adicăă.. un milion, de fapt, o mie de miliarde. Clar ca borșul proaspăt. 

și mai zice diferențiere O mie de bilioane sau un milion de milioane (10¹²). adică o mie de bilioane. păi de care bilioane? britanice sau americane?

cine a scris acolo a văzut totuși că ceva nu se leagă, și a pus un comentariu....

comentariu Termenii de pe scara numerică sunt folosiți în mod inconsecvent și neunitar în diversele dicționare prezentate. Vă recomandăm să citiți articolul „Scara numerică” pentru o sinteză a stării de fapt.

Și la acest punct eram pornit să mă uit mai departe și la ce dse spune despre catralion cvintilion, sextilion septilion  și așa mai departe. Dar articolul Scara numerică face exact aceeași sinteză. ȘL

Și ăsta ar fi momentul în care Academia ar trebui să pășească în arenă și să facă un pic de ordine. Adică să decidă oficial ce e corect și ce nu. O sugestie ar fi renunțarea la bilion, care este confuz. Și atît timp cît nu o va face, pot considera că cel puțin pentru acxest subiect doarme în papuci.

 

De ce îmi plac mie panourile solare

 Omenirea evoluează. Și evoluează din ce în ce mai rapid.

Cauzele sînt multiple, dar un element vital este energia. Mai precis accesul la energie abundentă și ieftină. Combustibilii fosili sînt sursa de energie condensată care ne-a adus în acest punct tehnologic și economic. Dar din nefericire acestă sursă nu este infinită, ba mai mult este și poluantă. Partea cu poluarea este parțial deja rezolvată cu filtre, catalizatoarea sau mai știu eu cu ce alte tehnologii. Dar acest parțial este minor, pentru că se pare că există implicații mult mai grave aduse de arderea diverșilor combustibili.

Astfel s-a ajuns la folosirea surselor alternative, cea eoliană și cea solară. Dar din nefericire aceste surse de energie nu sînt concentrate precum petrolul, cărbunele și gazul metan. Fiind o energie dispersată, plus că tehnologia de captare este nouă, costurile pentru tranziție sînt destul de mari. Și este perfect natural să vrei o energie mai ieftină. De ce să plătești mai mult cînd poți să plătești mai puțin? De ce să plătești tu cînd poate să plătească veciunul în locul tău?   De ce să plătești tu cînd pot plăti nepoții în locul tău? Și astfel s-a născut un curent de opinie negativă împotriva surselor de energie regenerabilă. Ba mai mult, cei ce au pus mîna pe exploatarea combustibililor fosili își văd imperiile amenințate, și pentru a își prelungi hegemonia, recurg la o propagandă masivă și deșănțată contra tehnologiilor verzi. Și din păcate, prostimea pune botul. Dar ce e mai grav, e că și oameni educați și cu masivă capacitate intelectuală cad victime acestei propagande. 

Dar povestea aceasta este despre cum am ajuns eu să îmi placă panourile solare, nu despre cum își taie omenirea craca de sub picioare.

Dar era să uit. Adepții energiei curate uneori cad în extreme imbecile propunînd soluții fanteziste și total falimentare. Una dintre aceste soluții fanteziste este folosirea forței umane pentru generarea electricității. Capcana care ne este întinsă, este realitatea sedentarismului omului modern, și necesitatea unei activități fizice constante pentru a menține un organism sănătos. Și astfel guguștiucul declară vesel, hei dacă tot trebuie să mă mișc, măcar să produc energie electrică. Dar puțini conștientizează cît efort fizic este necesar pentru a produce energia electrică. Puțini își aduc aminte că omenirea a evoluat delegînd efortul fizic către animale, ulterior către mașini. 

Eu fac parte dintre acei puțini care au experimentat cu proprii mușchi cît de greu este să pui în funcție chiar un amărît de bec de lanternă de 3 wați. Eram copil, și vara pe dealuri am avut șansa de a mă plimba cu bicicleta. Și bicicleta este un instrument minunat care îți acordă o mai mare libertate de mișcare. Dar astfel creează și iluzia că sîntem puternici. Această iluzie mi-a fost spulberată de fiecare dată cînd trebuia să pedalez la deal, sau cu vîntul din față. În plus, la un moment dat am făcut rost de un dinam și un far de bicicletă. Nu îmi trebuia, pentru că circulam doar ziua. Dar era o jucărie interesantă. Și a fost în regulă atît timp cît doar am făcut cîteva teste. Dar a venit un moment cînd am circulat noaptea, și farul a devenit util. Dar efortul necesar producerii acelui firicel de lumină era covîrștor. Brusc, de la efortul lejer mersului agale cu 10 km pe oră treceam la efortul masiv comparabil cu pedalatul la deal, sau contra vîntului. Nu mi-au trebuit multe minute pentru a constata că mai bine mă mulțumesc cu lumina stelelor. 

Și am folosit de cînd mă știu și lanterne cu diverse ocazii, pentru a citi sub pat cînd părinții impuneau stingerea, sau pe dealuri în pastoral cu stupii. Evident, bateriile erau cele disponibile de la ElBa. Se consumau rapid, și nici tocmai ieftine nu erau. Nici în radio sau casetofon nu țineau prea mult. Așa că bateriile erau folosite cu zgîrcenie. De acumulatori nici nu era vorba. Știam de cei cu plumb, dar erau masivi, pentru mașini și tractoare. Dar la 18 ani am avut prima mea surpriză. Eram la primul meu loc de muncă, la L2 Brăila, aproape de gară. Și la magazie am văzut o cutie masivă cu vreo sută, sau poate două sute de baterii mici. R 3 cum li se spunea atunci, sau AA cum li se spune acum. Am făcut ochii mari și am exclamat: 

-Băi cîtea mai baterii!!!

-Nu sînt baterii sînt acumulatori, zice magazionera. Se pun cîte o duzină în carcasele astea, și se încarcă în încărcătoarele astea. Apoi se folosesc la Talkie Walkie. E nevoie cînd pleci pe linie.

Dacă inițial făcusem ochii mari, după ce am aflat că sînt acumulatori cu siguranță că îmi și sticleau. Instant am decis că trebuie să fur cîțiva ca să îmi fac o lanternă reîncărcabilă. Dar cu coada ochiului am văzut că magazionera mă filmase cît de tare îmi sticlesc ochii, deci era clar că se prindea în caz că lipsea vreunul. Puteam cere, erau destui, dar eram prea pămpălău ca să îndrăznesc. Am înghițit în sec, m-am dezumflat și mi-am văzut de treabă.    

Cu siguranță acele baterii erau NiCd, MiMH și litiu nu erau tehnologii coapte la acea vreme. 

Decenii mai tîziu, acumulatorii au ajuns și la noi consumatorii de rînd. Primii i-am avut într-o minicameră digitală. Scumpi cu draci, mi-am  rupt din inimă să iau o pereche de rezervă. În timp s-au ieftinit. Au apărut și alte tehnologii. Și mi-am potolit și setea din copilărie. M-am tot gratulat cu tot felul de lanterne deși practic nu  îmi erau chiar necesare. Nu mai planau ochi vulturești deasupra mea ca să sting lumina. A mai fost o pană de curent ici și cînd, au prins bine, dar recunosc că lanternele sînt un moft, o nestinsă sete din copilărie. Bunicul era flămînd după lemne. Degerase bine pe front. Și a prins de frică. Astfel avea constant o rezervă de șapte metri cubi de lemne de foc,. în condițiile în care un metru cub era consumul pentru o iarnă. 

Ba am avut și  două  cu încărcare manuală. Una cu manivelă, și una cu un inductor. Un magnet care culisa în interiorul unei bobine. Între timp am evoluat și la un radio portabil, cu panou solar, și lampă led. Dacă l-aș prinde pe gagiul ăla albastru a lui Aladin aș noroci pe fiecare țăran, român sau de aiurea cu un radio ca ăsta. Și cireașa de pe tort, niște powerbanks solare care mi-au picat recent în poală.

În fine, ideea este că mulți disprețuiesc panourile solare. Nu și eu, care prizonier aici, cu doar două ore de soare zilnic la geam ....

Și nu e vorba doar de fotovoltaice. Mă fascinează și panourile solare cu tuburi vidate.  Evident nu pot înlocui soba pentru gătit, dar pentru încălzire îmi imaginez că sînt teribile. Le instalezi o dată, și adio lemne de tăiat iarnă de iarnă. Dar nu știu practic dacă chiar sînt atît de eficiente. Economia de piață bat-o vina. Prea le face scumpe. Ar trebui o fabrică la nivel național, și distribuite aproape de gratis. Atunci sigur ar fi eficiente. Și am salva și multe păduri.    

          

Educație nonformală

 Tocmai am citit un eseu în care se dă cu toporul în națiunea română. E drept se dă cu blîndețe de data aceasta. Pădurarul însărcinat cu toaletarea este Mircea Cărtărescu. El este un mare cărturar cu nume predestinat. Eu sînt doar un cioban exilat între betoane, dar cu toată diferența, îndrăznesc să îl contrazic. Mai jos copiez eseul lui, pe care te îndemn să îl citești și să îl analizezi, și să vezi cu ce ești de acord și cu ce nu. Apoi copiez și răspunsul meu. 

---

"Dacă traiești numai in România, e posibil sa nu-ți dai seama că e ceva in neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te miști o data cu el. Ești una cu toți ceilalți.

Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în țară e cu neputință să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiți sunt oamenii si de cât de răi devin din cauza asta.

Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supraviețuire este mitocănia agresivă.

În orice țară civilizată oamenii încearcă să-și menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii față de alții în forme duse aproape până la caricatură.

Și-au dezvoltat zâmbete sociale și ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte.

Când cineva te contrazice, îi zambesti și spui: "We agree to disagree" ("am căzut de acord că nu suntem de acord").

Când cineva te calca pe picior, te grăbești sa-ți ceri tu scuze. O ipocrizie blândă si surăzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile si satisface toate susceptibilitățile.

Această ipocrizie poartă numele de politețe si e esentială pentru fluidizarea substanței sociale.

Românul nu este așa pentru că nu poate fi, obiectiv, așa. Pentru ca la noi, daca ești bun, esti călcat în picioare.

Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îsi iubește meseria și își propune să fie cât mai drăguță și mai serviabilă cu clienții. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va șterge însă curând de pe față dupa ce vreo cinci-șase inși îi vor trânti câte-o bădănărie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru.

Sunt toate șansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră și scârbită, care te repede de nu te vezi.

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naștere. Și ei sunt bieți oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliți de cand se știu. Au devenit scârboși pentru ca au simțit pe pielea lor ca nu ține să fii draguț cu ceilalți.

Pentru că, la toate ghișeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi. În armată, soldații sunt extrem de chinuiți "în perioada" de sergenții lor. Când ajung ei înșiși sergenții, îi chinuiesc pe noii recruți și mai abitir.

Și tot așa, în toate straturile sociale și la toate nivelurile, românii sunt proprii călăi și propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieții cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere si atacuri cerebrale.

Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi.

Firește, ne-au împins spre asta sărăcia și lipsa de orizont, carențele de educație, perplexitatea maselor țărănești dezradacinate si aduse în ghetourile marilor orase. Pot fi și alte explicații obiective.

Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat in tot acest cinism social. Înrăiți de lumea in mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufnește atunci în insultă si obscenitate.

Începem să ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului.

Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca tărfele si noii îmbogățiți.

Ascensiunea (sau doar supraviețuirea) noastră socială e marele premiu câștigat cu prețul mitocăniei.

Iar cercul acestei nevroze naționale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă și cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata."

https://www.facebook.com/cartarescu.mircea

Sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1225061-sentimentul...

---

În principiu mesajul este corect, dar cîteva detalii cad în păcatul acuzat.

Posibil să nu mai observi anormalitatea? Să nu te mai deranjeze, probabil, să nu conștientizezi? Cu siguranță nu.

Normalitate? Prevenitor pînă la caricatură? E normal să te transformi în caricatură? Chiar trebuie să cazi în cealaltă extremă pentru a scăpa de o extremă?

Elimină zîmbetele sociale și ritualurile de contact, practic, posibilitatea oricaror conflicte? Probabil încearcă, cu siguranță nu le elimină.

Ipocrizia ca balsam. Halal normalitate. Măcar agresivitea e naturală, nu-i așa?, Peking order există oriunde există viață.

Unde vezi tu amice Mircea vînzătoare standard, acrite și scîrbite? Eu nu le văd. Da mai este ocazional cîte una epuizată, sau agasată, și eu îi acord dreptul de a avea o față încruntată, sau fără expresie, care apropo în engleză se numește resting face, adică în pauză, odihnită. Da, este plăcut să vezi un zîmbet, dar trebuie zîmbetul să fie forțat? artificial. Mie personal îmi zîmbesc cînd mă văd, chiar dacă tocmai au ieșit dintr-un conflict cu clientul dinainte. Mă învîrt în aceeași zonă și majoritatea mă cunosc, și zîmbetul vine natural ca reacție la atitudinea mea.

Și da probabil există și bădărani formați, nu doar născuți, dar sînt și destui născuți așa, nu e neoie să îi scuzăm cu mediul în care au crescut. Locotenentul și sergentul meu nu au fost influențați de acest mediu. Caporalul, probabil, și s-a adaptat la mediu. Mi-a servit și mie futai, dar pentru că l-am servit zîmbind, și la zece culcaturi ordonate mai continuam cu cinci flotări, a renunțat la atitudinea de apevist și am devenit dacă nu prieteni măcar colegi.

Există la români o tensiune continuă la nivelul vieții cotidiene? Cu siguranță există. așa cum există mai mult sau mai puțin în orice societate.

Sadismul nostru? Răbufnește? Sîntem plini de sadism în mod natural?

Insultă și obscenitate. Britanicii cei admirați pentru amabilitatea lor caricaturală se insultă cu spor din cîte văd prin emisiunile lor.

Nu mai putem deosebi binele de rău? Mda, asta e adevărat pe ici pe colo, dar problema e că asta există și pe meleagurile alea lăudate, de la care au venit de fapt tehnici noi de manipulare și pervertire a binelui.

Terapie?, eu aș zice igienizare. Și asta începînd de la bază, de la tine însuți. Rezultatul nu va fi incert. Va fi sigur. Cu siguranță nu vei repara națiunea română, așa cum nu poți repara nici o altă națiune, dar măcar vei vedea vînzătoarele zîmbind cînd îți vine rîndul .

Știi bancul cu rața?

 Este un gen de bancuri mai puțin circulat. Primul auzit a fost bancul cu lupu, după care au urmat altele în serie dar pe care le-am uitat. 

Și acum după un sfert de secol iată că dau din nou peste acest gen de banc. L-am întîlnit într-o carte, O viețuire cu Stan și Bran, de Radu Cosașu.

Cartea asta este una dintre ultimele rămase să adune praf. Am luat-o ocazional de la anticariat crezînd că sînt memoriile cuiva apropiat celor doi. Dar este un titlu capcană. Un precursor al actualului clickbait. Cartea nu are nimic de a face cu viața celor doi, ci este o recenzie a celor mai importante filme prin prisma autorului. Stan și Bran par axa în jurul căreia se învîrte cartea, dar deși sînt menționați cel mai des, prea puțin se vorbește despre ei. 

Am fost nemulțumit de conținut prima data cînd am abordat-o, și nu am avansat prea mult. Am abandonat-o. Iar acum, cu mulți ani mai tîrziu am reluat-o. Nu îmi place mai mult ca prima dată, dar este despre cinema așa că am insistat. Aș putea critica la ea o săptămînă, Dar nu o voi face. Voi menționa doar că unor filme sau actori cu greutate a dedicat doar un paragraf, pe cînd celor două filme ale lui, pe care singur le caracterizează ca fiind rateuri, a dedicat un ditai capitolul. Înțeleg eu nenicule că sînt ale tale, dar tot ale tale sînt și zilnicele excremente, și zău dacă mă interesează să îmi povestești amănunțit despre ele. 

În definitiv, cărții i se potrivește perfect maxima ce ne-a fost servită de o profesoară prin generală. A face analiza literară a unei poezii e ca și cum ai scoate o piersică din gură ca să vezi cum arată. Un alt minus este damful de limbaj comunist. poate ar fi fost de iertat dacă stilul autorului era agreabil, dar cu toată bogăția subiectului abordat, autorul mă dezamăgește teribil. Am insistat sisific capitol după capitol ca să văd ce titluri și eroi îmi sînt cunoscute. Și pot spune cu satisfacție că destul de mult din ce e menționat îmi e cunoscut. 

De asemeni, am vrut să văd ce filme aș putea să notez ca fiind recomandabile. N-am reținut nimic. 

Dar din carte tot am reținut ceva. Am reținut bancul cu rața.

Bancul e simplu, e doar o poantă.

'raț'ai dracului de intelectuali.  

Căutînd să văd cît de cunoscut e bancul am dat peste următoarea poveste de Cușnarencu.

Astfel am dat și peste ediția din 2009 a acestei cărți. 

Nu vreau un nou telefon

-Și în nici un caz nu mă apuc să îmi iau un telefon nou, deci ce alte opțiuni există?
-Dar de ce nu un telefon nou? Toți operatorii oferă telefoane gratis.
-Am auzit eu de telefoane gratis la Orange, și nu știu eu cît de gratis sînt, că n-am crezut niciodată în poveștile astea cu gratisul, discountul, oferta, vinerea verde și alte abureli. Dar oricum eu sînt la Digi, și nimic nu e gratis, și oricum cele la ofertă sînt cu trecere la plan tarifar superior, așa că îl plătești, fii fără grijă.

Dialogul de mai sus a avut loc într-o filială BCR și a fost inițiat de faptul că serviciul de online banking nu mai poate fi accesat cu parolă ci doar cu token. Mai precis eToken, și ăsta trebuie instalat pe telefon. Dar androidul meu este cu două zecimale prea bătrîn.

În fine, se pare că oricum, nu e nevoie decît o singură dată de eToken, ulterior funcționînd cu parolă în continuare. Rămîne să găsesc un telefon de împrumut, activez, și scap. Nu găsesc, așa că în disperare de cauză încerc pe un emulator, deși dacă nu a mers pe telefon curat, cele rootate fiind innaceptabile, pe emulator nici atît nu mă așteptam să meargă. Surpriză, a mers din prima.

Înapoi la bancă să iau codurile de activare. Dar din vorbă în vorbă ajungem iar la telefonul nou, pentru că nu-i așa, poate că aplicația s-a păcălit de s-a instalat, dar la generarea codurilor nu va funcționa. Asta e, ghinion de neșansă, nu merge, trec înapoi la plata prin bancomat și gata. Dar amicul parcă necăjit de situația mea nefericită de a sta fără telefon nou, a tot insistat. Chiar am rămas surprins de expresia de dezamăgire ce i-a trecut pe față cînd am spus că eTokenul s-a instalat pe emulator. Mă așteptam să îl bucure informația, sau măcar să rămînă indiferent.

-Se dau telefoane gratuite.
-Iar mă iei cu astea, am spus clar că nu sînt gratis. Și nu e vorba numai de asta, ideea e că nu mai vreau nou, că tot ce vine nou vine cu probleme noi, și deja e e o chestie de psihic, ca să nu zic psihiatrie.

E de înțeles, chiar dacă reținuse discuția mea din atîtea cu alți clienți, nu era de așteptat să rețină și faptul că eu știu că gratis nu e gratis. Am încercat să îi explic cum stă treaba cu lucrurile noi, dar evident nu era timp acolo, chit că nu mai era nici un client în spate. Dar și chiar în cele două scurte exemple m-am lovit de bariera creierului prea saturat. Așa cum creierul meu este saturat și nu mai vrea lucruri noi, și al lui este saturat de discursurile altor imbecili ca mine care refuză ce este nou, și ceea ce spuneam eu se oprea undeva prin cine știe ce buffer. Am dat exemplul cu cretinitatea schimbării parolelor cu altele din ce în ce mai complicate, lucru care chinuie teribil utilizatorul, dar care este absolut inutil. Nu a reacționat, și pentru că deja mă ambalasem, am renunțat, dar pentru că l-am văzut rămas necăjit că nu mi-am luat telefon nou, voi explica aici pe îndelete de ce nu vreu telefon nou, și dacă are chef, poate citi asta cînd are timp și nu este presat de alte informații. 

Deci...

• Nu vreau telefon nou, pentru că nu îmi trebuie telefon nou. Mai că aș trece pe dumbphone înapoi, pentru că nici pe ăsta nu l-am luat decît ca să îi ajut pe alții. 
• Telefonul nou nu este gratis, pentru că pe undeva tot îl plătești chiar dacă ești fraier și ai senzația că e gratis.
• Chiar dacă cumva e chiar gratis pentru tine, e de fapt plătit de alți fraieri, și nu mă interesează să profit de asta ca un milog.
• Și chiar dacă ar fi gratis căzut ca meteoritul din cer, tot nu m-ar interesa, pentru că nu îmi trebuie. 
• Nu vreau un telefon nou nici dacă sînt mituit și cu un abonament gratis, adică cu alte cuvinte mi se dau zece euro lunar ca să poluez planeta cu încă un telefon. E drept, poluarea asta e doar o miime de milionime din cea generală, dar ecologist de mucava ce sînt, prefer să nu o fac, chit că practic nu contează. 
• Dacă aș fi mituit cu zece mii de euro pe lună, mi-aș călca pe vagile principii de ecologist și aș primi un telefon nou. Dar asta cu siguranță nu se va întîmpla, deci rămîn așa cum am stabilit, la telefonul cel vechi.

  Și pentru a nu fi înțeles greșit, e nevoie de cîteva explicații.

Nu sînt contra progresului, ba chiar dimpotrivă, dar cu conbdiția ca progresul să se justifice. De exemplu am fost al treilea dintre amărîții din Galați, beneficiari de ajutor de handicap care a solicitat trecerea de la primirea banilor prin mandat la cea prin cec bancar. Ulterior am solicitat la trecerea pe card cînd acestea au apărut. Plata pe card nici nu fusese implementată cînd am solicitat-o, și funcționara chiar agasată de insistența mea, a spus că asta nu va fi posibil niciodată. Se temeau că crapă mușteriul și familia va ridica banii din cont ilegal. I-am zis ofticat, cucoană, cu toată opoziția ta, să știi că va veni vremea cînt toate vor fi plătite pe card. Cu internetul la fel, mă bîzîiam pe linii telefonice cînd nu apăruse încă nici un provider în Galați. Și am fost întotdeauna de acord cu ceea ce e nou, dar și util.

Dar prea rapid s-a dat în consumism, și ni se tot împing pe git lucruri noi, insuficient testate, și prea des chiar inutile. De exemplu chiar smartphonul. Evident la început era prea scump, dar nici nu îmi trebuia. Apoi s-a ieftinit, și tot țugulanul se dădea la ecran mic. N-am înțeles nici o secundă de ce ar trebui să mă chinui pe ecranul cînd palma cînd mă pot lăfăi pe unul cît juma de ușă.  Că deh, pot să îl iau cu mine. Lasă că nu e nevoie să îl iau cu mine, îmi fac treaba acasă liniștit iar cînd plec fac ceea pentru ce am plecat. Sigur sînt destui cei ce au nevoie de mobilitate, dar nu toate babele. De fapt din cauza tuturor celor nechemați, care și-au luat jucării mobile, dar nu aveau habar să le folosească, am cedat psihic și mi-am luat și eu. Pentru că chiar dacă nu aveam, deci nu știam cum se manevrează, toți veneau la mine să îi rezolv.  Ce să rezolv dacă nu știam cu ce se mănîncă. Și așa că mi-am luat ca să învăț.

Închei povestea precizînd că eToken funcționează pe emulator, deci în finbal nici telefon nou nu îmi iau, nici înapoi la bancomat nu trec.

Și apropo de lucruri noi, cică mai bune, bune pe dracu. Și eTokenul ăsta a fost făcut parcă cu întenția de a îi chinui pe utilizatori. dar asta e deja altă poveste.

Răul din noi

În articolul precedent ziceam:

Pe fondul referendumului s-au produs discuții chiar și în bula mea izolată, cît s-au produs în întregul an. Nu este un subiect care să mă intereseze, am încercat să îl ignor, dsar nu am reușit. Dar chiar după ce s-a încheiat iaca dă peste mine una care m-a scos din pepeni. O postare pe FB. https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=2159247011059660&id=100009231459771

Dau și copiere aici pt cazul că dispare.

”Duminica e pe sfârșite. Poate că nici nu va mai fi niciodată o Duminică reală. Nu, n-am să mă mai gândesc în timpul Liturghiei cum vă boicotați sufletele, m-am dezlipit de această datorie. Știu. Nu mi-ați cerut-o niciodată, dar mi-au trebuit zilele acestea să înțeleg. De fapt nu ați cerut Bisericii nimic. Ea v-a oferit mereu, ca o îndrăgostită, iubitului ei - sau, mă rog, definiți cum vreți cuplul, e liber - tot ceea ce ținea de boicotarea răului din voi, din viețile voastre. Nici măcar nu mai e nevoie să ne prefacem de-acum. Știm fiecare încotro ne îndreptăm privirile, care este drapelul sub care slujim.” Pr. Constantin Necula

Și dacă tot m-am pornit să explic și cum e cu răutatea.

Mai întîi niște constatări.

• Nu sînt homosexual, ba chiar sînt un pic homofob pentru că nu îmi place cînd doi bărbați se mozolesc, două femei e OK, chiar plăcut de privit deși e frustrant că ies de pe colimatorul nostru ;)
• Nu îmi place agresivitatea, chiar dacă e în domeniul promovării unui crez. De exemplu sînt vegetarian, dar cu toate astea  mă enervează la culme propoganda vegană, aia cu imagini din măcelării, drepturile animalelor. Eu nu măninc carne pt că e cumva nocivă, nu de mila animalelor. Natura sau divinitatea a creat viața așa cum e, și se cam mănîncă vietățile între ele. Acum dacă tu decizi să nu mănînci carne, sau optezi pentru alimentația carnivoră, e treaba ta. Vorbim, explic, dar nu mă apuc să te culpabilizez cu imagini scîrboase. Va răni pe cei sensibili, și care eventual au organism preponderent carnivor, și abstinența le poate face rău. Eu după 27 de ani de vegetarianism nu mă simt mai bine ca un carnivor, ba mai mult am făcut pietre la colecist, care se pare că sînt favorizate de regimul fără carne. Deci cu publicitatea agresivă culpabilizezi omul, poate îl influențezi și îi faci rău. Dacă vrei prozeliți, discuți, promovezi, dar fără violență, discuți pro și contra, și cine se potrivește cu regimul va lua credința și practica.
• Sînt agasat de prezența din ce în ce mai frecventă a temei homosexualității în media și în filme. Există trenduri de promovare agresivă. Ca să se repare nedreptatea făcută negrilor și evreilor era obligatoriuu să ai în film și un negru și un evreu, acu tre să ai și un homo. E enervant.

Și ideea e că dacă nu ne place ceva nu înseamnă că trebuie să înlăturăm acel ceva în mod agresiv. Există și modalități de a rezolva problema în mod civilizat. De exemple filmele pot fi catalogate și după conținutul homosexual, și cui nu-i place nu se uită. Oricum o doză tot vei înghiți. Nu poți evita tot ce nu îți place. Nu îmi plac nici opera nici manelele, nici gălăgia adolescenților seară de seară pe bancă în fața scării. Dar nu se poate să îi luăm de goană. Dacă reușim să le activăm bunul simț, se vor abține să deranjeze. Dar a le cere cu blîndețe să se tireze e nesimțire din partea mea. Trebuie să existe un echilibru.

Pe lîngă prezența asta agasantă, mai sînt și extremiștii. Și cei ce se dau în spectacol cu homosexualitea. dar și puritaniștii care luptă împotriva acestui spectacol neplăcut. Această clică pro familie sînt niște extreemiști agresivi care cu acțiunea lor instigă la ură și intoleranță, și dacă reușește lovește și în homosexualii moderați care stau în banca lor. Homosexual este o persoană cu un defect de ordin fizic sau hormonal ori mai știu eu ce chestie reglează libidoul. Este dereglat, defect, și o știe, și știe că nu e plăcut la vedere dar nu are ce face așa cum știu și eu că sînt paralitic și nu sînt de pus în ramă. Dar nu am ce face, doar nu o să mă arunc pe gîrlă. Apropo nici propaganda extremă pentru handicapați nu o agreez. Da, e bine să fim protejați și ajutați, dar trebuie să fim atenți să nu lovim în ceilalți în acest proces. Trebuie să existe o măsură în toate și armonie.

Homosexualul oricum este deja pedepsit de intoleranța din societate. Niciodată  nu vor fi toți simpatizanți.Nici eu nu sînt simpatizant dar nici nu vreau să lovesc în cineva deja căzut și fără vină. La noi și așa e ilegală căsătoria unisex. A interzice și prin constituție e o răutate, așa ca să le fie și mai greu. Vai că distruge moraliatea, frecții. Vai de mama voastră moralitate de imbecili ipocriți. Eu am fost crescut de un bărbat și o femeie, cu moralitate, dar bătut pînă am fost smintit. Și am fost culpabilizat pentru normaliatea mea de ființă sexuală de am crezut că sînt obsedat sexual. Mi-au trebuit decenii ca să realizez că sînt chiar apatic sexual comparativ cu media mascului obișnuit. Ca să nu mai vorbim de pedofilia și pervesiunile din rîndul clericilor. Deci clica asta de paraziți care nu produc nimic în societate altceva decît intoleranță și bigotism, vor să le dea la cap una în plus fără discrimare tuturor celor cu altă disponibilitate sexuală. Asta cînd nu au făcut curățenie în propriile rînduri. Da, de acord, cei ce se dau în spectacol, cu machiaje, strapuri hamuri, pene în nas și alte tîmpenii, ar face bine să fie mai moderați, și mai pudici. Dar pe de altă parte dacă interzicem unei femei să iasă decoltată sîntem intoleranți. Deci femeile au obținut în fine libertate dorită, de ce nu și homoseaxualii? Că nu ne place nouă? Nici mie nu îmi plac tatuajele piercingurile sau cum se cheamă belciugele alea, să le interzicem și pe alea? Hai să revenim la inchiziție și omul să meargă pe stradă cu un sac în cap. 

Deci pe lîngă homosexualii extremiști există și cei moderați, Ați văzut în filme pe Steven Fry? Este un tip genial, cu o sferă de cunoștințe covîrșitoare, și de un bun simț desăvîrșit. Abia recent am aflat că nu e hetero. 

Să zicem că se aplică această a definiției a familiei și unul ca el este împiedicat să adopte un copil care ar fi beneficiarul unei educații excepționale. Asta în timp ce inforător de mulți copii sînt crescuți de părinți total necalificați să educe un copil. Imbecili de genul celor care îi bat de îi defectează psihic sau chiar fizic. 

Pentru a ne proteja copii există destule legi. Aplicarea lor este deficitară. Pentru cei adoptați, comisiile au obligația de a selecta cu grijă părinții. 

Și mai e o chestie. Zici că bagi în constituție definiție, nu se pot căsători, nu pot adopta. Ce logică cretină. Tot ce face asta este să îi oblige să se ascundă. Cel ce vrea să adopte, o face ca persoană singură, e legal. Apoi trăiesc împreună promiscuu și pe furiș. Așa dacă li se permite oficial, măcar îi știm care sînt și pot fi mai bine supravegheați, asta dacă vreum o atitudine inchizitorie.  

În fine, mesajul meu este unul pentru toleranță și armonie. Mai comenta cineva recent, cică păi tocmai de toleranța ta mă tem. Păi da, nici toleranța extremă nu e bună. uite poporul român cum a tolerat o clică de ipocriți plini de ură care vor să readucă vremurile cînd hosexualii erau împușcați. Doar un pas mai apoi și îi împușcăm și pe handicapați și pe cine mai ridică capul și nu face ciocul mic. 

Închei cu o glumă. Un umorist englez zicea că emigrează.

-De ce?

-Păi acum un mileniu jumate homosexualii erau decapitați, Acum cinci sute de  ani erau biciuiți și spînzurați, acum o sută de ani erau biciuți și băgați la răcoare. Acum două decenii erau doar amendați, acum zece ani erau doar mustrați, iar în prezent sînt încurajați.

-Și care e problema?

-Plec pînă nu devine obligatorie.

Linia de demarcație dintre bine și rău e greu de trasat uneori, dar acțiunea asta discriminatorie este un rău clar. Cine nu a înțeles mă poate invita la analiză. Poate mă mai luminez, și îmi îndrept din greșeli, dacă greșesc, nu am pretenția că tot ce spun este și corect. E doar opinia mea     

Ce mai faci

Subiectul ăsta este declanșat de critica unui vechi amic, care m-a certat că nu îl sun să îi spun ce mai fac, și să văd ce mai face.  Ce mai fac voi detaia în altă poveste, dar aici voi despica în patru această vorbă românească.

Vorba este încetățenită, dar la fel este și ridiculizarea ei. Cînd eram copii era normal ca întrebarea să primească răspunsul, .. mă dau cu sania. Omul a încercat să iasă din clișeul, ... ce mai faci-bine, cu o glumă. E drept clișeul la noi e mai puțin ridicol decît cel englezesc, care a devenit formă de salut. Ce mai faci, ce mai faci. How do you do, how do you do. Deci e clar că întrebarea nu mai are sensul inițial, cel ce întreabă nefiind interesat de răspuns, ci îndeplinind doar un ritual.

Apropo de ritual, exisă și un banc pe tema asta. Doi prieteni se mai întîlneau anual în perioada concediului și schimbau dialogul de rigoare.
-Ce mai faci?
-Bine.
-Mama tata, ce mai fac?
-Bine.
-Copii ce mai fac?
-Bine.
Și a durat chestia asta mulți ani pînă cînd inevitabil răspunsul nu a mai fost același...
-Mama tata, ce mai fac?
-Tata bine, dar mama a murit acum opt luni.
-Ah vai, condoleanțe.
Și mai trece un an, se reîntîlnesc, și se reia ritualul.

-Ce mai faci?

-Bine. 

-Mama tata, ce mai fac?

-Tata bine, mama tot moartă.

Ideea este că dacă te interesează ce mai face cineva, mai și asculți răspunsul, nu întrebi doar așa de dragul ritualului. Dacă nu asculți răspunsul meriți unul fără sens. În copilărie am auzit pentru prima dată și un pic de imaginație. Pentru că ... mă dau cu sania e de fapt un alt clișeu la fel de lipsit de imaginație  ca răspunsul clasic. Un coleg obișnuia să răspundă... coc ardei. Și așa mi-a fost stimulată imaginația. Nu îmi place să stau închis în tipare, deși sînt un conservator. Nu îmi place schimbarea atunci cînd treaba merge bine. De ce să ieși din zona de confort? Dar dacă treaba nu merge bine, dacă stagnează, de ce să te mulțumești să putrezești în zona de confort?

Înțeleg, ritualul a fost necesar de-a lungul istoriei. Comunitățile sînt niște organisme complexe, fiecare om fiind doar o celulă în aceste organisme, și pentru buna funcționare a organismului, implicit a celulelor, e nevoie de comunicare între ele.  Astfel comunitățile formează o memorie colectivă necesară în diverse ocazii. Apropo de memorie colectivă, povestirea Așa merge treaba pe la noi, este un bun exemplu. Deci pe vremuri era o chestie utilă. Nu se putea întîlni fiecare cu fiecare și se mai povestea de unul de altul și lumea știa ce se întîmplă în jur, știa cînd e cazul să trimită ajutor. 

Cîndva, pe vremea cînd nu exista internet, și nici nu eram prins la vreun loc de muncă aveam timp să circul. Eram un fel de comisionar. Îmi permiteamn să merg în vizită pe la toți, și pe lîngă comisioanele inerente, un borcan de miere, o sticlă de vin, ceva roșii sau mai știu eu ce atenție, mai transportam și vești. Evident, existau telefoane, dar așa e omul, preferă să se folosească de ocazii. Sau doar să perpetueze obiceiuri. 

A apărut calculatorul în viața mea, și Internetul, nu mai am timp de vizite, plus alte motive mai complicate, nu mai sînt curier. Dar lumea mai întreabă, deși ca în bancul de mai sus, nu rețin răspunsul., așa că replica mea a devenit, habar nu am ce face, dacă te interesează pune mîna și sună.

Oricum, mai există destui cu care mă întîlnesc sau cu care vorbesc, interesați de ceea ce mai fac. Și la întrebarea inerentă chiar povestesc ce fac. Iar dacă întrebarea vine prea recent după una precedentă, deci fac ce făceam și ieri, răspunsul ori e fantezist, pentru a stîrni zîmbete ori ultra prozaic, gen, iaca stau de vorbă cu tine. Cei ce uită ce am spus primesc răspunsuri în doi peri chiar dacă există noutăți. La ce bun să îi spui dacă oricum nu e interesat? Chiar amicul care a provocat aceste două povești mă sună acum vreo cinci ani să mă întrebe ce mai fac. 

-Păi uite merg pe stradă, mă duc să iau pîine.

-Aaa nu, nu asta eu chiar vreau să șțiu ce mai faci.

-Păi nimic nou, săptămînal două ore cu copii lecții de Go, în rest la calculator.     

-Aaa nu, nu așa, eu vreau să știu ce mai faci. 

Dialogul a durat mai multe minute eu continuînd să evit răspunsul standard care era așteptat cu însetare, dar livrînd informații reale absolut neinteresante pentru cel de la capătul firului. El voia doar să audă răspunsul standard.. bine, moment în care ar fi fost satisfăcut și se putea duce la culcare. Era clar că era și puțin magnetizat ca un personaj din Caragiale, deci creierul nu îi mai funcționa. Nu mai percepea ironizarea din dialogul meu. El era pe modul automat. Aștepta răspunsul standard. 

Ei bine pe mine nu mă mai interesează clișeele, automatismele. E plină lumea de repetiție și automatizare. Dacă ești o maimuță, nu mă mai inmteresează ce faci. Știu ce faci, faci exact ceea ce ai făcut și ieri.

Povestea asta e preambulul, și va continua în povestea următoare, Ce mai fac.

Miracole și conspirații.

Fiecare persoană are dreptul să se dedice cu dăruire pasiunilor proprii. Unele pasiuni sînt mai comune precum cea pentru fotbal, colecționarea, sau mai recent calculatoarele sau doar jocul pe ele. Altele sînt mai rar întîlnite, respectivii pasionați fiind catalogați drept... ciudați.

Două dintre pasiunile comune sînt și extazierea în fața "miracolelor", sau a conspirațiilor. De fapt pasionații de  conspirații nu se extaziază efectiv, ci doar propovăduiesc diverse conspirații, dar o fac cu un oarecare extaz.

"Orice tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebita de magie..." Arthur C. Clarke Dar în prezent, cu actualul avans științific și tehnologic miracolele sînt cam rare, așa că mulți dintre noi încercăm să umplem golul inventînd miracole. Totul este în regulă atît timp cît fantezia este prezentată ca fantezie, ficțiune. De asemeni, este acceptabil dacă cei căzuți în păcatul acesta sînt oameni nu tocmai dotați intelectual. De exemplu taică-meu citind în copilărie cartea "Casa cu 500 de etaje" a rămas cu convingerea că în America această clădire există. Deși el nu este complet oligofren, are doar momente, după cum se vede, nu am reușit să îi schimb opinia nici după ce am găsit cartea la anticariat și i-am adus-o ca să îi demonstez că e doar un roman științifico fantastic. Dar el măcar nu a apucat decît patru clase de primară și alea în timpul războiului așa că este o oarecare scuză.

Astăzi cu accesul facil la comunicație și informație, surprinzător, astfel de mituri se înmulțesc în loc să dispară. Eu, credul din fire m-am lăsat o vreme prostit de unele știri sau informații false, pentru că veneau de la persoane sau surse cu credibilitate. E drept, uneori nu putem discerne între realitate și ficțiune, pentru că nu mai e suficient doar să știi să citești. Dar din dorința omului de a vedea miracole, și cea a ziariștilor de a cîștiga o pîine ușoară, se propagă atît de multă fantezie prezentată ca realitate încît am căzut în cealaltă extremă. Nu mai cred nimic fără probe concrete, ba mai mult dau și în fibrilații cînd văd scorneli evidente precum motorul care funcționează doar cu apă, care evident este pus sub obroc de conspirația petroliștilor și a fabricanților de autoturisme.

Să nu se creadă cumva că pretind că totul în lume e corect și chiar nu există conspirații. Ele există de la nivelul de administrator de bloc sau primar de cătun pînă la cel mai înalt nivel. Dar ele se numesc șmenuri, sau  luptă pentru supremație, mai mult sau mai puțin pe față. Conspiraționiștii cei mai cunoscuți, francmasonii, vai vai ce secrete, ce de-a conspirații. Dar dacă zici mai concret, zidarii liberi, sau dacă te uiți că orice ghildă sau  breaslă își apăra propriul interes, și mai studiezi istorie, vei găsi că există povești mai interesante și în alte categorii de meseriași nu doar între masoni sau destupați la minte... ăăă, illuminati.

OK, OK, dar care e problema mea? Păi problema mea că noi ca societate pierdem vremea cu astfel de povești în loc să folosim acel timp într-un mod mai util. De exemplu în loc să ne căinăm că miraculosul motor care funcționează cu apă a fost dat la dos, putem promova o tehnologie care deja există dar pe care o ignorăm. E drept nu aduce o ecenomie de 100% în toate domeniile energetice, ci doar de 90 sau doar 50 de procente și doar la iluminat. Un bec de 9 sau 11 W cu leduri luminează cît unul de 100W cu incandescență, e drept, costă de 3 sau de zece ori mai mult, dar economia adusă în 300 de ore cel mult, amortizează cheltuiala, iar apoi aduce doar economie, imensă. Romania are un consum instant de cca 7 GW între 6 și ceva peste 8,          http://pro.sistemulenergetic.com/statistics/show_graph/2015/11/30/0/0/2015/12/18/23/59.

Iluminatul suge undeva pe la 15 procente. Evident nu totul e pe incandescență, poate majoritar e neon, deci reducerea nu ar fi de 90 ci poate de 40 de procente, dar oricum se reduce consumul național cu 5 procente.La viteză estimez că înseamnă juma de miliard de euro anual. 

Și ăsta e doar un exemplu. Ledurile sînt un mic miracol, dar ca el sînt multe altele cu care putem pierde vremea util.

Acest articol a fost provocat de remarca unui amic, confrate de FB cu ocazia morții unui mason italian la 96 de ani. "Asta imi confirma mai vechile convingeri ca pentru elite, monarhi, fosti presedinti sau masoni exista leacuri si tratamente miraculoase" Această afirmație este doar o inocentă opinie personală, dar este născută din aceeași plămădeală cu adevăratele aberații precum motorul cu apă. 

Hai să o analizăm un pic la rece. E exclus ca vreun călugăr în vîrf de munte, sau o echipă de creieroși într-un centru universitar să descopere vreun tratament foarte eficient? Nu văd de ce ar fi exclus. Este exclus ca ei să dorească să își vîndă produsul pe un preț mai bun? Așa cum orice cioban vrea să își dea brinza pe cel mai bun preț? Nu e exclus. Deci nu neg posibilitatea exclusivismului pentru elite. Dar, ia sa vedem statistici. Italia e pe locul doi ca speranță de viață. România e cam pe ultimul loc, și cu toate astea văd în jur destui care bat spre 90. Deci orice român de 90 e cam pe la aceeași performanță de vîrstă ca italianul cu pricina. Să-i bănuiesc de masonerie, sau să accept realitatea statistică că mulți oameni trec de 90 chiar dacă trăiesc în condiții de viață cu mult inferioare elitelor de oriunde? Evident tratamente miraculoase există, lista e mare. Eu zic că și banala dializă sau un transplant de rinichi este ceva miraculos, sau omiprezenta insulină, ca să nu mai vorbim de transplantul de inimă sau chiar inimi artificiale. Evident nu tot pîrlitul are acces la ele, așa cum nu are acces la hoteluri de 5 stele sau avion privat. Dar asta e simpla economie de piață cu rechini și baboi, nu conspirații cu tratamente miraculoase ascunse în seifuri. 

 Ca și la exemplul cu tehnologia unde am menționat ledul, menționez și aici ceva miraculos, produsul apicol, în special mierea și propolisul. Aplicații nenumărate, dintre care eu știu doar cîteva. De exemplu banala arsură de care avem parte noi toți cei neatenți. Mierea este absolut miraculoasă în cazul arsurilor. Cea de gradul întîi pur și simplu trece în cîteva minute dacă aplici miere pe locul afectat. Ești scutit de multe ore sau zile de disconfort major. La gradul doi nu mai rezolvă rapid si complet dar efectul este la fel de eficient si binevenit. Literatura de specialitate menționează și gradele mai avansate, dar am fost ferit de șansa de a le testa. 

Deci în loc de a visa la tratemente ascunse în seifurile masone mai bine am folosi timpul respectiv pentru a ne documenta în legătură cu aceste tratamente la îndemîna oricui, și evident de a le promova. Fără o bună documentare sîntem pierduți. De exemplu citești acest articol cumperi miere de la colțu străzii, păstrezi o parte în dulăpiorul cu medicamente, o folosești cînd te arzi... și nimic, nici un efect. Evident, dacă mierea este cea comercială, prelucrată pentru a fi estetică adică lichidă, probabil va fi doar îndulcitor nu și medicament. Prin tratamentul termic sau alte tratamente, principiile active sînt distruse. De aia e necesar să fii documentat, și să cauți apicultori de încredere care lasă mierea curată și nu o alterează din dorința unui profit sporit. Dar apicultorul trebuie ajutat ca să își poată permite producție onestă. diacuție lungă. Și ăsta e doar un capitol, unul din cele cunoscute de mine. Ele cu siguranță sînt multe altele. Dar dacă noi stăm și visăm la conspirații și alte alea, aceste mici miracole vor rămîne ascunse de conspirația propriei noastre ignoranțe.

Despre Î şi Â

Noua veche ortografie este un subiect controversat, dar simplu pt mine. Consider că e o tîmpenie pe care refuz să o accept. Dar nu am făcut vîlvă pe tema asta. Am continuat doar să scriu aşa cum am învăţat şi am explicat de ce, doar cînd am fost întrebat. Singura menţiune publică este într-un comentariu la un articol pe acest blog. Nu mi-am pierdut vremea  protestînd pentru că ştiam că oricum nu voi fi eu ăla care să întoarcă istoria din drum, şi în al doilea rînd pentru că nu cunoşteam prea multe detalii. Unele doar mi le închipuiam, şi nici interesul să sap după adevăr nu îmi dădea ghes.

Dar uite că acum, întîmplător, în comunitatea traducătorilor de pe facebook, dau de o discuţie despre acest subiect, unde se dau cîteva detalii.

Am cerut permisiunea autorului de a cita comentariul aici. Mi se pare interesant.
Am corectat scăparea punctată, iar cine le vede pe restul este rugat să le treacă cu vederea,  (eu nici nu le-am observat) este o discuţie liberă, nu un articol scris oficial.

-Da, îl puteți cita. Acum recitindu-l observ că are unele scăpări. De exemplu la "pe motiv că ele ne fuseseră băgate pe gît" în loc de "ele" trebuie "cele noi".




Adrian Dobroiu: 

-Andrei, acum că mi-ai spus că ești adolescent pot să-ți explic altfel, pentru că probabil sînt chestii pe care nu le știi despre norma ortografică (ele nu se învață la școală). Pe scurt, norma s-a schimbat în 1993 cu forța, împotriva voinței lingviștilor, deși standardizarea oricărui domeniu științific trebuie făcută de specialiștii domeniului respectiv. Academia Română, imediat după Revoluția din 1989, rămăsese fără încrederea publicului și avea nevoie de o dovadă că se rupsese de trecutul comunist. Soluția găsită de președintele de atunci al Academiei, Mihai Drăgănescu (un electronist care de altfel era puțin cam agramat), a fost să reintroducă două reguli ortografice vechi, pe motiv că cele noi ne fuseseră băgate pe gît de către sovietici (ceea ce e o minciună). Decizia s-a luat prin vot --- apropo, deciziile științifice NU se iau prin vot, ci prin argumentare și consens ---, și anume prin vot deschis, ca lumea să voteze de frică, nu din conștiință. Rezultatul a fost că toți membrii Academiei au votat pentru schimbarea normei, cu excepția celor doi lingviști membri ai Academiei, care cunoscîndu-și meseria știau că schimbarea normei e o prostie. În același timp specialiștii din toate institutele lingvistice din țară s-au opus reformei ortografice, dar părerea lor a fost ignorată, pentru că vezi doamne era prea științifică. A contat numai părerea ageamiilor.

Cam așa stă treaba. Tu, Andrei, să scrii așa cum te obligă pe tine școala, ca să nu fii depunctat la examene. Dar e bine să știi că norma actuală este de fapt un pas înapoi față de norma „veche” (care de fapt e cea mai nouă și cea mai rațională). Lucrurile astea sînt știute bine, au fost discutate și răsdiscutate. Există materiale destule pe internet, nu e nevoie să mă crezi pe cuvînt.

Argumentele pentru grafia cu î sînt simple: ortografia românească este preponderent fonemică și toate modificările ei din ultimele 200 de ani au fost spre a o face și mai fonemică, renunțînd la excepții, care sînt resturi de grafie etimologică. O ortografie fonemică cere ca pentru fiecare fonem (sunet) să se folosească o literă și numai una. În secolul al XIX-lea pentru sunetul î se foloseau 4-5 litere, apoi au rămas două, apoi una. Acum ne-am întors la două.

Argumentul pentru „sînt” este că asta-i forma adevărată, moștenită, folosită efectiv de vorbitori. Grafia „sunt” a fost inventată de Școala Ardeleană, dar toată lumea pronunța „sînt”, chiar dacă scria „sunt”. Pronunția „sunt” a apărut în jurul anului 1900, din incultură sau din snobism, la oameni care au început să citească așa cum se scria. Între timp, în familiile acelor inculți sau snobi copiii s-au obișnuit să pronunțe și ei „sunt”, așa se face că azi în unele familii forma „sunt” a devenit normă. Dar marea majoritate a poporului spune „sînt”. Ca urmare grafia „sunt” și pronunția „sunt” nu se justifică.

În schimb pentru grafia cu „â” și „sunt” nu există nici un argument. Nici măcar unul. Unii neștiutori spun că ar exista argumente, și dau exemple, dar din punct de vedere lingvistic toate acele argumente sînt false.


...
Iată încă un articol, unde subiectul este explicat extensiv, (şi eu care făceam mişto ca ignorantul, de î din y, dar iată că realmente a existat î din e şi din u) 
http://wiki.dexonline.ro/wiki/Despre_folosirea_literelor_î_şi_â

Raspuns la "Ce am avut"

Citind mai devreme citeva ginduri asternute in format neogen, si dorind sa imi exprim si eu parerea, am vrut sa las un comentariu, dar Neogen nu ma lasa sa fac asta decit daca am cont la ei. Am avut si l-am sters, asa cum am sters conturile la alte zeci de retele sociale la care ma abonasem la cererea amicilor. Nu am timp pentru ele. Si eu apreciez timpul. Ma rog, in felul meu.

Asa ca voi comenta gindurile aici. Textul citat este marcat in bold italic.

Multi spun ca nu apreciezi ceva decat dupa ce pierzi.

Da se intimpla multora. Mie nu prea. Apreciez ceea ce consider valoros. Si nu imi schimb perceptia in ceea ce priveste valoarea in functie de faptul daca sint inca in posesia, sau deja pagubit de "obiectul" evaluat. Dupa ce pierd ceva, cel mult il regret si ii duc dorul, dar numai in treacat. Incerc sa nu pierd timpul cu regrete, si apoi sa regret timpul pierdut regretind :)
Am inca atitea de caare trebuie sa ma bucur/sa le apreciez.

De fapt ne nastem bogati, fericiti, cu sufletul plin,

De fapt sintem nascuti, nu ne nastem.

Si da, unii vin pe lume bogati, altii mai putin bogati. Aceasta bogatie fiind, zestrea genetica. Fie ca e ea asa zisa sanatate, adica puterea de a face fatza agresiunilor de tot felul asupra somaticului, fie, capacitatea intelectuala, sau capacitatea fizica.

Fericiti? Nu prea vad. Din cultura mea generala nu tocmai vasta, stiu ca intram in lumea materiala urlind, sau daca nu, si mai rau, comatosi, si nu prea vad fericire mare in nici unul din cazuri. Si daca trecem peste primele faze, ce urmeaza, pina devenim constienti, nu e decit o stare de multumire, complacere in satisfacerea necesitatilor fizice, in caz ca ne sint satisfacute. Stare asemanatoare cu cea a unui vierme oarecare, sau gaina, felina, ori canina pe masura ce evoluam.

Fericirea e o stare spirituala ce apare mai tirziu, o data cu aparitia constiintei.

Suflet plin? Na ca aici nu prea pot comenta. Poate fi vorba de acel ipotetic suflet, implantat temporar in recipientul material numit corp, sau poate fi vorba de constientza, si constiintza asa cum banuiesc eu. Daca e primul caz nu comentez, nu cunosc detalii, daca e al doilea, sufletul e plin doar de locul gol unde se va dezvolta viitoarea constiinta.

si nu stiu cum lasam viata sa ne jefuiasca de toate, pana cand murim saraci, amarati si cu sufletul pustiu.

HUH?
Viata ne jefuieste? Nu mi se pare. Viata e de fapt o imensitate de posibilitati de care noi profitam sau nu. Daca ne jefuieste cineva, atunci aia sintam chiar noi.

Da, corect, viatza, realitatea ce ni se intimpla nu e tocmai un sir de evenimente fericite. Viata e un sir de evenimente de ambele genuri, si fericite si nefericite, indiferent daca sintem mai bogati sau mai saraci din orice punct de vedere am privi. Acum depinde numai de noi daca reusit sa savuram din plin jumatatea plina a paharului, si sa reusim sa dap peste cap cit mai repede jumatatea plina a celuilalt pahar, cel cu fiere. Mor saraci doar cei ce nu stiu a ia viata asa cum e ea, si ar vrea sa fi avut mai mult din cine stie ce ingredient li se pare lor ca nu au gabjit destul. Asta materialiceste vorbind, spiritual, intelectual adica, mor saraci tot cei ce gusta mai mult materia, in defavoarea a ceea ce putem gusta nu cu limba ci cu creierul.


Cred ca tineretea este bogatia cea mai mare,

Tineretea nu este decit o parte a bogatiei primordiale, zestrea adn de care vorbeam.
O parte pe care o putem investi mai bine sau mai prost. Putem face copii la 16 ani si la 60 sau mai devreme ne putem bucura de stranepoti, daca ne educam eficient urmasii, ca daca nu, pot sa ne faca viatza amara, de da, mori cu sufletul pustiu, si privind crucis.

Sau o poti investi in studiu, si daca esti capabil, la batrinete savurezi roadele contributiei tale la zestrea umanitatii, sau daca nu esti genial, macar poti savura ceea ce au realizat altii, cei capabil.
Daca iti ivestesti tineretea in carpe diem, da atunci iti vei toci simturile, iti vei abrutiza simtirile, si vei avea nevoie de stimulente din ce in ce mai tari pt a iti putea trai viata, si vei cam ajunge la faza cu sufletul pustiu.

iubirea este cel mai mare dar pe care il poate avea un suflet.


Da, este un mare dar. DAR, daca ai parte si de receptori recunoscatori a iubirii tale e ok, in schimb daca iubirea ta incalzeste doar piatra seaca asa cum soarele incalzeste nisipul desertului, va veni seara in sufletul tau cindva, si cind tu in loc sa primesti caldura inapoi, vei primi viceversa , adica ti se va suge si ultima farima de caldura din vene, si ajungi la faza cu sufletul pustiu.


Cand ajungem sa nu mai putem iubi si crede in oameni, suntem saraci si deja morti.

Sa iubesti si sa crezi? Poti sa iubesti, desi nu crezi deloc, ba chiar stii bine ce pramatie e hahalera care iti maninca zilele.
Si nu, nu sintem saraci si morti. Stim bine ca mai exista linga noi si oameni, si neoameni, cei din urma mai putini, dar par multi pt ca sint foarte activi.

Si chiar daca ajungi sa fii tradat de toti, sa ramii singur pe lume, tot nu esti sarac si nici mort daca iti cultivi pasiunea, care o fi ea, muzica, matematica, zgiit la stele sau mizgalit hirtii.

Sarac, da ajungi in cele din urma. Pentru ca clipele iti sint numarate, indiferent cit de multe sint ele, si cind simti in cele din urma ca se intuneca totul in jurul tau, si nu iti mai ramine de facut decit sa iti dai ultima suflare, da atunci esti sarac. Si poti avea nenorocul sa ajungi sarac mult , muult mai devreme, daca soarta iti limiteaza capacitatea fizica intr-atit incit nu mai poti avea grija de tine. Unii sint nascuti legume, deci nascuti saraci lipiti... patului, ca sa mai contrazic inca o data afirmati ca ne nastem bogati, si o contrazic si pe cea care zice ca ne nastem egali

Cat as vrea sa regasesc toate "bunurile" pe care nu le-am apreciat la timpul lor.

Nu ai pierdut nimic, totul este acolo, in memoria ta. Sint exact asa cum le-ai investit. Cum poti spune ca nu le-ai apreciat? Le-ai apreciat la o anumita valoare, si le-ai consumat, nu le-ai pierdut. Ai avut faina si ai facut cozonaci, acu maninca cozonaci, nu cauta placinte. Ca daca faceai placinte voiai cozonaci. In loc sa te bucuri ca ai avut faina, inventezi regrete inexistente, uitind ca se putea sa fi fost ca in loc de faina sa ai rumegus.

Ce bine ar fi fost daca le lasam undeva intr-un loc sigur pentru cand as avea nevoie sa le pot recupera. Insa le-am azvarlit nepasatoare si acum nu mai stiu unde sunt si daca exista vreo sansa sa le regasesc......

Da, viatza are calitatea asta sadica, si anuma ca e in continua miscare, se misca pt ca e vie, si daca nu o bagi in gura sa o mesteci acum, mai tirziu nu o mai ai, se duce oricum.

Nesimtirea

Probabil ca nesimtirea este o caracteristica a secolului nostru. Cind un senzor iti este stresat de stimuli in mod repetat si isteric, creierul diminueaza semnalul primit de la el pentru a se proteja. E un fel de tabacire a simturilor, a constiintzei. Probabil ca e normal sa fie asa cind esti in viltoare si trebuie sa lupti pentru supravietuire. Dar mai exista locuri unde aceasta scuza nu mai tzine. Cind esti in familie nesimtirea nu mai are nici o scuza. Stai in aceeasi casa, il ajuti pe om cind are nevoie, ii dai de la tine, o data, de zece ori, e la nevoie, trebuie ajutat. Dar la un moment dat trebuie sa se ridice de jos si sa stea pe picioarele lui, nu sa stea parazit, sa iti rada din farfurie si ultima imbucatura, si cind il intrebi de ce te lasa flamiond sa intrebe cu nonsalantza: - Ce ma? ti-am mincat eu tie ceva? ai dovezi?

Dar nesimtirea e vasta, e prezenta si in cazuri mai simple unde nu e nevoie de efort pt a fi corect.

De multi ani urmaream sa il prind pe Tudor Gheorghe la un spectacol. Nu ma omor dupa spectacole, desi sint destule de luat in seama. In cele din urma prind ocazia. E Maestrul Tudor Gheorghe. E acolo pe scena, e in aceeasi incapere cu mine. Cineva care merge la spectacole lunar poate nu mai simte aceeasi vraja. Dar eu care visez la clipa asta de un deceniu, aminind momentul din idecizie sau dintr-o placare masochista savurez spectacolul, desi pe scena nu e bardul pe care il asteptam, ci o alta fatzeta a Maestrului. Cred ca romantze, printre care mai picura o poezie sau ceva la balalaica lui celebra. Sonorizarea era anemica, dar era ok. Insa cind a sunat un mobil s-a dus draku vraja. Maestrul s-a facut ca nu aude. Nu trece mult si suna altul. La fel. Cind suna al treilea, se opreste, face un apel la intelegere, ne roaga sa inchidem celularele sau sa le trecem pe silentios. Citiva se misca. Ne mai roaga o data, nu se mai misca, nimeni, si ne spune ca e sigur aca inca mai sint mobile deschise. Nu mai misca nimeni. E liniste. Reia de la capat ce a intrerupt. Suna iar, se opreste, fredoneaza tema auzita, se uita mustrator, face o gluma, cred ca daca nu ar fi mai bine sa il lase pe ala sa cinte cu mobilul. Si ne roaga iar.
-Mai oameni buni, va rog eu frumos sa le inchideti. Poate ati uitat ca e deschis. va rog verificati ca sint inchise. Cred ca a fost un pic de vinzoleala, nu mai retin, dar dupa ce se face liniste.
-Si eu stiu ca mai sint inca unele deschise, si din toate macar unul va suna. Uite sa imi spunetzi mie cutzu daca nu mai suna nici un mobil pina la sfirsitul spectacolului. Lumea ride, atmosfera se destinde. Dar pentru mine spectacolul era deja ruinat. Deja nu mai avea nici un haz. Cum eram atent la eventualele sonerii, si ma rugam sa nu mai sune nimic, si la sfirsit dupa aplauze cind se va intoarce pe scena, asa cum e obiceiul, eu sa strig Cuuutzuuuu, daca nu striga altcineva. Eram blond cum sint de cind ma stiu. Eu chiar credeam ca toti s-au simtit in cele din urma si le-au inchis. Trecuse vreun sfert de ora, si mai era poate un sfert sau un pic mai mult. Deja savuram momentul final anticipat... dar... evident... suna un mobil. M-am dezumflat. Visata mea clipa de glorie s-a dus pe aripile unui acord imbecil trimbitat de un instrument diabolic. Maestrul se strimba a lehamite si continua. Spectacolul s-a incheiat.

Si am mai fost un an mai tirziu la alt spectacol. Cu o tema mai aproape de ceea ce stiu eu ca e Tudor Gheorghe. Au fost si acum acelesi sonerii, aceleasi rugaminti, o poveste de cum nemtii rugati intr-o astfel de faza ca la comanda au inchis sau verificat daca e inchis. S-a minunat de cum putem fi atit de nesimtiti. Dar fara rezultat. Era in timpul unei poezii, intersanta precum toate cele recitate, ba chiar mai interesanta. Se opreste, mai face o remarca, reia povestea de unde a ramas, dar la a doua sau a treia intrerupere isi pierde cumpatul.

-Si era o poveste atit de frumoasa, si ati masacrat-o si pe asta. Da sa o reia si se opreste.
-Da n-are nici un rost sa o mai continui, Spune cu obida.
Dezaprobarea se aude auzita de la citiva care isi exprima regretul, si toti sa uita catre cea care a comis gestul fatal.
Era chiar in rind cu mine, la citeva scaune distantza. Sa fi fost in locul ei ma sculam si plecam cu coada intre picioare, dar ea statea acolo si zimbea, nici macar nu a lasat capul in jos.

Eu plecasem deja pe cimpuri fantasmagorice si visam dispozitive care sa dezactiveze mobilele in salile de spectacol, sau sa le ecraneze blocind semnalul.

Cind imi vine in cap o idee ce ma forteaza sa o incorsetez in cuvinte, are o gluma, o morala, un final ceva. In acest caz, nu vad cum pot incheia, nu vad nici o morala. Nu cred ca prin rindurile mele voi vindeca pe cineva de nesimtire, pentru ca nesimtitorul nu simte si gata.

Tot ce pot gindieste o imensa mirare. Cum se poate sa existe asa ceva? Oare chiar sint atit de blond ca sa nu pricep?

Nu va temeti ca nu sinteti iubiti.

Multi dintre noi avem complexe mai mici sau mai mari, dar unul pe care vad ca il au cam toti cu cei cu care am abordat subiectul este ca nu sintem destul de aratosi, ba mai mult, ca sintem antipatici, si lumea ne respinge. Si asta pe motive puerile, pentru ca ni se pare ca avem nasul prea mare, sau ochii prea mici, ori pur si simplu pt ca nu roiesc multi in jurul nostru asa cum roiesc in jurul altora. Am suferit si eu de asta cind ma inaltzam dinspre copilarie inspre maturitate. Am suferit, am invatzat, am deschis ochii, si mi-a trecut. Mi-a trecut, dar cred ca nu de tot. :(

Prima data cind am deschis ochii dupa o intilnire la Clubul de go, cind mai schimbam o vorba cu prietenul ZB ul. Din una in alta aflu ca nu are prietena pentru ca.... -Cine sa ma placa pe mine?
Am ramas perplex. Nu sint omul sa admir barbatii pentru aspectul fizic, ci doar pentru inteligentza, indeminare sau alte talente. Am senzatia ca a privi la alt barbat ca sa vezi cum arata e o tendintza homo. Anyway, Zb ul nu trebuia privit prea atent ca sa vezi ca e un tip simpatic. Subtirel, un pic brunet, un par scurt si ondulat, aproape cretz, ochi probabil mult prea tristi, si un zimbet sagalnic. Vazindu-i amaraciunea din privire, m-am vazut pe mine cind eram ca el.

Ma uit acum la pozele mele de atunci si ma mir cum de puteam sa gindesc ca eram antipatic.
Secretul sta in ochii privitorului. trebui sa stii cum sa ii faci pe ceilalti sa te priveasca. Secretul consta in cum stii sa te comporti. Si cind te comporti cumsecade, dar totusi te simti marginalizat, nu te teme ca nu esti iubit. Sa fii iubit nu inseamna obligatoriu ca trebuie sa fii in centrul atentiei. Grupurile se formeaza dupa pasiuni si interese comune, si daca nu ai inca un anturaj care sa iti ocupe timpul cu activitati ce te atrag, este poate pentru ca nu i-ai gasit inca pe cei carora le place ce iti place tie. Nu dispera, fii tu insuti, bucura-te de ceea ce iti place, si ai incredere in tine.

Dar mai este un secret. Trebuie sa fii om, sa ii tratez cu respect, sa ii ajuti cind poti, sau macar sa fii onest. Daca nu te vei maturiza si vei capta atentia ca in copilarie tragind fetele de coditze, daca vei tuna si vei trazni crezind ca trebuie sa fii dur ca sa fii respectat, nu stiu ce sa zic. La asta nu ma mai pricep. Poate vei fi iubit si asa. Mai sint si suflete pure care iubesc si oile ratacite si cu sufletul negru, si incearca sa le scoata din groapa in care au cazut. Dar cred ca e o dragoste din mila.

Si daca cei ce va iubesc nu va declara asta in fiecare zi, nu disperati. Viatza nu e simpla, nu e un cimp cu flori multicolore printre care noi sa zburdam ca mieii. Ne e totul insorit, mai sint si zile cenusii, mai sint si zile caniculare. Nu e nevoie sa fii tinut in brate tot timpul. Daca la nevoie ai fost ajutat sau ai fost ascultat atunci sa stii ca esti privit ca om. Barbatii mai ales, nu se inghesuie sa faca declaratii, dar daca o fac o data atunci are greutate mare.

Nu pot sa ma laud ca sint un sfint. Am facut si lucruri bune si lucruri idioate, am fost si rau am fost si bun dupa cum a fost momentul. Dar am incercat sa fiu bun. Nu stiu daca am reusit pentru ca nu totul e in regula in jurul meu. Dar de doua ori in viatza mi-a spus ca se uita unde traieste, si vede totul ca o mocirla, iar pe mine ma vede ca pe o floare. Daca un barbat lovit de viatza si care isi face bocanci si pelerina din sarcasm pentru a putea trece prin mocirla iti declara asta, inseamna ca nu este totul pierdut.

Nu te teme ca nu vei fi iubit. Daca nu iti pierzi omenia, vei fi iubit chiar daca vei fi strivit undeva uitat intr-o mocirla.