joi, 12 noiembrie 2015

Passmark

Omu de cînd e om, tre să se întreacă cu vecinu..
-A mea e mai mare!
-Ba a mea e!!

Și la unele te uiți și vezi că e mai mare, la casă, la grădină, la pleată sau mai știu eu ce. Altele nu se văd că sînt mai dosite, așa cum ar fi cilindreea la mașină, și atunci ca să se știe, avea etichetă. Dacia 1300 era mai tare decît 1100, apoi mai era 1310, 1340 sau cine mai știe care.  Pe Mercedes sau Lamborghini nu scria, da se știa ce și cum.

La început și la calculatoare era simplu. Aveai procesor 386 era mai tare decît 286. Și mai era și frecvența, mai mulți megaherți, mai tare procesoru. Da na că au apărut arhitecturi diferite, care e mai tare?, Intel, Amd, sau Cyrix? Dezbateri lungi pe vremuri.. Între timp problema a devenit și mai complicată la plăcile video cu denumiri și coduri complexe de numa cei versați știau ce și cum. Și profanul, neștiind, uneori plătea o căpiță de bani pentru o placă mai slabă decît altele ieftine, dar de care nu știa.

Din fericire, există programe de evaluare a performanței, benchmark, banc de test, care evaluează destul de bine performanța, oferind oricui o idee în ceea ce privește raportul preț performanță. Eu m-am cam orientat mereu pe preț neavînd nevoie de performanță. Cînd mi-a trebuit o placă grafică mai răsărită, m-am documentat, și am decis ce se merita pentru mine. Dar ciudat, la magazine cînd ziceam de benchmark se uitau la mine cruciș. Neavînd pe stoc ce voiam eu încercau să îmi bage pe gît ce aveau acolo. Acu chiar nu știu dacă chiar nu aveau idee despre ce vorbesc, sau o făceau pe proștii. După față păreau sincer neștiutori.

Și realmente chiar și restul lumii cu care mai discut de calculatoare nu prea se bazează pe benchmark. Eu personal m-am împăcat bine cu Performance test de la Passmark, ajuns acum la versiunea 8.

Programul este shareware, poate fi folosit gratis o lună, după care costă, dar oricum nu îți este necesar decît cîteva minute pînă îți testezi sistemul, eventual peste cîteva luni ca să vezi cît îți fură din performanțe un sistem de operare încărcat. Dar chiar și expirat poți testa sistemul, dar nu poți salva rezultatul, salvare inutilă, din moment ce uploadul pe situl lor tot o salvare e.

M-am jucat frecvent cu programul asta, testîndu-mi sistemul cînd îl înnoiam, sau pe cele ale celor care mai aveau nevoie sa îi ajut cu ceva la calculatorul lor. Ar fi interesant să văd evoluția calculatoarelor mele, dar cine știe pe unde sînt îngropate în arhive rezultatele salvate.

Oricum, am aici rezultatul vechiului meu sistem,
http://www.passmark.com/baselines/V8/display.php?id=50227715815
și al celui nou cu care tocmai m-am pricopsit.
http://www.passmark.com/baselines/V8/display.php?id=50286128824

Diferența e vizibilă, la cel vechi atinge o stea doar grafica 3D, pentru că placa video e luată acum doi ani, și hardul cu două stele pentru că e SSD luat anul ăsta.

PassMark Rating

cel nou, care e de fapt SH că e vechi de vreo doi ani jumate, nu are nimic sub 3 stele

PassMark Rating

Testează-ți și tu sistemul ca să vezi unde stai. Și dacă vrei ceva nou, un upgrade ceva, vezi pe listele lor cam ce performanțe au diversele plăci, procesoare, memorii sau harduri și poți decide în cunoștință de cauză și nu mai ești la mîna vînzătorului.

Șase ani mai tîrziu, noul meu vechi sistem este pe ducă. Placa grafică i-a murit și l-am cîrpit cu placa de la vechiul sistem. Apoi a părut că a sucombat definitiv, dar era doar praf la memorii, Recent însă dă alte semne de anchiloză. Uneori doar rămîne înfipt, și nu trece de bios. La opt ani e de presupus că e depășit, deși în afară de ceva sughițuri nu pare nimic grav. Oricum, chiar cu memoria dublată, performanța lasă de dorit, deci iată un nou test complet salvat aici pentru arhivă.


Surprinzător. Sistemul mai nou pe general e cotat mai slab decît cel vechi. Placa grafică e ca și inexistentă, motiv pentru care probabil duce totalul în jos. Ciudat, văd că la testul precedent am notat că nimic nu e sub trei stele. Acum nu mai e așa, în afară de grafica 2d, nimic nu e peste 3. Probabil quantumul stelelor a fost ajustat la nivelul general de performanțe. Probabil trebuia să salvez rezultatele offline pentru a avea o idee mai precisă. 


PassMark Rating 


 
Cîteva luni și mai tîrziu, deși sistemul aflat în cîrje, nu a cedat definitiv, puțin forțat de niște decizii nefericite am cumpărat unul nou. Placa grafică destul de mediocră, pentru că nu mă arunc la jocuri complexe, dar și pentru că în clipa asta asta, ceea ce îmi doream, ceva de trei ori mai puternic, pe piața noastră, costă dublu decît prețul inițial. În fine, mai jos este ratingul noii jucării.



PassMark Rating

Amuzant, sub win8, scorul a ieșit cu 900 de puncte mai sus. Iar sub windows10, versiune de test, cu doar 600 mai mult. Înainte rezultatele multiple pară erau mai stabile.


PassMark Rating

joi, 5 noiembrie 2015

Te pui cu dracu?

Ma pot lăuda că am reflexe foarte bune, şi mă refer la lucrul în bucătărie. În decursul a vreo trei decenii am mai spart şi eu vreo cîteva zeci de borcane şi vreo trei farfurii. probabil şi pentru că mă mocăi şi nu las viteza să mă saboteze, dar şi pentru că dacă se întîmplă să scap ceva din mînă, reflexul funcţionează şi reuşesc să prind ce am scăpat. Recordul e cînd am dat cu cotul un borcan de pe marginea mesei, şi cu toate că se dusese în spatele meu, deci nu îl mai vedeam, plus că trebuia recuperată şi distanţa dintre cot şi mînă, am prins borcanul instant.

Mărturie stau polonicul şi cana de ceai, singurele emailate din bucătăria mea, obiecte veterane dar cu emailul intact. Apropo de cana de ceai, eu folosesc una de un litru, ca să ajungă, şi beau doar ceai nu şi apă, pt că e de preferat să fie fiartă apa, şi dacă tot e fiartă nu strică să aibă gust de mentă, sunătoare sau chiar de coada şoricelului. Acu vreo două decenii trebuind să mă mut pentru o vreme în alt oraş, mi-am luat şi o cană nouă ca să fiu pregătit la noua locaţie. Aia veche era destul de îmbîcsită. Şi deşi o luasem cu cîteva zile înainte de plecare nu am folosit-o, aşa din dorinţa infantilă ca acolo să fie cu adevărat nouă, nefolosită măcar o dată.

Apare cumnată-mea, (prima dintre ele, că am avut vreo trei, din care a rămas una) şi nu mai ştiu de ce, se apucă ea să spele cana, ori o folosise, că deh cănile de ceramică folosite uzual nu îi mai erau pe plac acum, ori aşa că nu avea ce face şi trebuia să spele o cană care nu avea nici mai mică nevoie să fie spălată. Lovit de o premoniţie neagră mă strepezesc.

-Ce ţi-a căşunat pe cana mea, las-o acolo că nu vreau sa beau din ea ciobită. E bun el fieru în organism, dar din spanac nu din rugină.
-Lasă bă că nu ţi-o sparg.
Ce să las, că eram convins că plec cu cana ciobită, dar ce era să fac, dacă mă întindeam să i-o iau, era vina mea că i-am dat peste mînă. Resemnat, aştept deznodămîntul. Şi exact ca în bancul cu pisica spălată la maşină, nu a murit la spălat, a murit la stors. Termină ea de spălat, şi se întinde să o agaţe într-unul din cîrligele de sub un raft, cîrlige dedicate agăţării cănilor, polonicului şi a tot ce se poate agăţa în bucătărie. Dau să răsuflu uşurat dar nu apuc să expir tot, că deşi ţinea cana cu ambele mîini începe să îi fugă dintr-o mînă în alta şi  bineînţeles a făcut asta pînă a dat-o de ciment. Şi uite aşa în următorii ani nu am avut lipsă de fier în organism. Am mai avut ceva căni de atunci şi nu am reuşit să fac ce a făcut ea din prima.

Dar ieri mi-a dat dracu şi mie peste mînă. În mînă aveam nu o cană ci un ou. Nici de-astea nu am scăpat din mînă deşi am mai spart cîteva, că deh, îs ouă. Ieri le manevram cu grijă neştiind dacă sînt solide şi le pot apuca zdravăn, sau din alea care sparg cind se aşează o muscă pe ele. Şi na că unul era prea lucios, alunecă şi reflexul acţionează, dar degetele prea lente nu îl prind ci îi fac doar vînt la un metru mai încolo. Şi noroc, cade exact pe un burete. Am două aruncate pe jos, unul lîngă masă, unul lîngă chiuvetă. Burete mare rotund folosit la taburet în mod normal, dar acum pe jos, că am un călcîi care bagă proteste cînd e rece. Buf oul pe burete şi nu se sparge.

-Ha drace na că nu ţi-a mers! exclam eu în sinea mea bucuros de bafta avută. Dar bucuria a fost de scurtă durată, cam o zecime de secundă cît i-a trebuit oului să sară şi să aterizeze juma de metru mai încolo, pe ciment, exact lîngă covor. Mda, te pui cu dracu? dacă tu vrei să faci omleta pe masă şi el vrea să o faci sub masă, sub masă o faci.

miercuri, 4 noiembrie 2015

Şi totuşi tot ce zboară se mănîncă.

Contrar voinţei mele am ajuns în rîndul lumii, ei măcar dintr-un punct de vedere, cel de a ieşi din casă doar pentru a ieşi, nu cu treabă. De cînd mă ştiu, vecinii mă tot pisează cu remarca:
-Gata plimbarea? gata? cînd trec pe lîngă  băncile din faţa blocului.
-Nu e gata pentru că nu am fost la plimbare, sau alt răspuns mai frecvent era, care plimbare? mă ştii să fi ieşit eu vreodată la plimbare? Au trecut decenii şi nici unul din vecini nu a venit creativ cu vreun alt dialog. Acu na, ies la plimbare da' e frig şi băncile sînt goale şi nu am şi eu satisfacţia de a răspunde cinstit
-Da e gata.

Oricum, povestea era despre zburătoare, nu despre plimbătoare, şi prima fază a fost prin vară cînd un amic de prin alte zări a venit în vizită, şi evident am ieşit cu el pe faleză. Dunărea scăzută rău, de se vedeau nişte insuliţe aproape de malul opus. Pe insuliţe o mulţime de pete albe. Distanţă mare, vreo juma de kilometru, nu prea puteam distinge ce sînt petele alea. O întîmplare veche, probabil, din subconştient îmi sugerează că ar fi pietre.

-Cred că sînt pietre.
-Probabil.
-Dar ce fel de pietre atît de albe, şi de unde să fie că alea sînt aluviuni, deci nu poate fi decît nisip acolo, cel mult pietriş.
-Cine ştie.

Şi dialogul a cotit pe alte coclauri. La întoarcere amicul exclamă.
-Pietrele au dispărut, nu mai e nici una. Şi brusc mă trezesc.
-Ha, am priceput, pietrele aveau aripi, şi au zburat. Chiar aşa era, pietrele erau de fapt pescăruşi.

Azi cobor pe faleză, singur, şi fiind prea soare mă opresc la umbra unui copac încă înfrunzit şi pierd vremea privind trei pescăruşi plutind aproape de mal, la vreo 15-20 de metri distanţă. După mine coboară şi un cuplu de pensionari.

-Uite, aia-i raţă zice ea.
-Nu-i raţă zice el, şi ce mai spune nu înţeleg pentru că vorbea mai încet. Mai schimbă ei două vorbe în timp ce se depărtau, după care ea exclamă,
-Oare unde sînt răţuştele? O fi vorbit de producţia lor de măcănitoare sau de puii raţei la care se uita? Deşi se depărtaseră şi chiar nu se mai auzea nimic din ce spunea el, aud ce zice ea pe ton convins.
-Şi totuşi eu zic că aia este raţă.

N-am prea priceput eu la care dintre cei trei pescăruşi se uita, pentru că spunea clar raţă şi nu raţe, şi nici nu am văzut vreunul dintre pescăruşi să se zburlească ofensat. Eu dacă aş fi fost pescăruş as fi fost jignit la culme de apelativul raţă. Se ştie clar, numele de animale domestice sînt de regulă folosite drept insulte grave, măgar, porc, bou, vită (eventual încălţată), sau mai blînde, oaie, găină, gîscă, curcă (ce se uită-n lemne). Numele de animale sălbatice sînt cu conotaţii pozitive, leu, vultur, porumbel. Ei mai sînt şi excepţii precum cioara, sau vrabia cea de mălai visătoare, dar regula rămîne.

Apa trece pietrele rămîn, adică pensionarii au trecut, pescăruşii au rămas calmi ciugulind din cînd în cînd ceva de pe apă, zicînd probabil în sinea lor.
-Măi femeie mă doare fix în linia de pescaj că îmi zici tu raţă.
Dar oricît de impasibil a rămas pescăruşul, mai impasibilă a rămas regula că totuşi, orice zboară se mănîncă şi orice pluteşte este raţă.

...
(paranteză) Apropo de pietre. Acu vreo trei decenii, un pictor, dator lu taică-meu a venit şi ne-a pictat baia bucătăria şi holurile. Nea Vasile era chiar bun la copaci. Răsfirînd rapid verdele cu pensula pe perete, copacul apărea din neant fără efort. Şi apa arăta bine, poate şi lebăda, (era un peisaj de ceva deltă în baie)
dar pescarul din barcă arăta cam aiurea. Şi mai erau ici şi colo ceva chestii negre cu glazură albă. Păreau ceva, nu ştiu ce, de pe care nu se topise zăpada. Îi tot lăudasem şi eu şi restul lumii opera, dar acum mă uitam şi mă uitam şi nu pricepeam ce e cu savarinele alea în deltă, că baligi cu frişcă nu puteau fi.

-Ce sînt alea? Întreb eu candid.
-Pietre.

Eu mă luminez, el se întunecă insultat în mîndria lui de pictor. Ce să fac dacă pensula lui nu era cu gradient ca asta din photoshop, şi partea umbrită a pietrei era prea neagră în timp ce aia însorită era prea albă şi fără trecere de la o culoare la alta.
Asta e, fiecare cu părerea lui. Părerea mea iniţială era că dacă e albă e zăpadă, părerea dînsei e că dacă pluteşte pe apă e raţă.

Actualizare ulterioară.

Și totuși sînt și rațe pe acolo. Locuiesc de juma de secol la o aruncătură de băț de Dunăre, și nu rețin să fi văzut rațe sălbatice  în zona asta. E drept, nici nu prea îmi făceam eu drum pe faleză. Da în ultima lună fusesem zilnic, și nu le remarcasem. La vreo săptămînă după ce trăsesem cu urechea la dialogul de mai sus, văd eu de departe, de pe faleza superioară niște puncte negre pe apă. Băi să vezi că alea-s rațe, îmi zic, și stau cu ochii pe ele pînă ajung aproape și mă conving că așa e. Ba una mai și măcăne un pic, ca să mă convingă pe deplin. Și de atunci, la două trei zile le văd în zonă. uneori doar cîteva, alteori mai multe, peste două duzini.