duminică, 8 martie 2020

Ești prost

Auzim frecvent asta, și poate chiar covîrșitor mai frecvent, este/sînt proști, și foarte rar, bă ce prost am fost, de parcă printr-un miracol prostul a devenit deștept. Nimeni, sau mai nimeni nu spune cu seninătate, da, sînt prost.

Și sînt foarte mulți ani de cînd această atitudine de falsă superioritate mă agasează cînd o văd la unul și la altul, mai ales cînd personajul însuși a dat cu bîta în baltă de nenumărate ori. Nimeni nu le știe pe toate, și chiar atunci cînd ești cu mult superior cuiva, se găsesc destui să îți fie superiori ție, dacă nu individual, măcar în colectiv.

A critica o greșeală este util, are scopul de a corecta, e critică constructivă, dar cînd critica devine un obicei, o mantra repetată la nesfîrșit fără noimă, este chiar destructivă.

Mi s-a întîmplat chiar mie. Cu un frate mai mare pe cap, și cu un tată crescut cu bîta, care a repetat și el ce a văzut acasă, am avut ocazia de nenumărate ori să mă lovesc de lozinca asta.

-Ești prost.

Cînd tu ai treizeci de ani în plus, sau chiar numai patru, evident că vezi multe lucruri mai clar, și dacă tu ești chiar atît de deștept, deschide-i ochi, nu-l dispera repetîndu-i că este prost. Caută-i  abilitățile și ajută-l să le dezvolte, fără să îi pui în cîrcă mai mult decît poate duce, că îl rupi.

După ani de zile în care am fost irigat cu ideea că sînt prost, chiar am crezut-o. Nu a fost nimeni să îmi explice, e drept că nu ai talent la recitat poezii, nici anii la istorie nu îi ții minte, iar cînd treci în altă clasă ai nevoie de trei luni ca să înveți fețele și numele profesorilor, deci clar nu vei deveni pictor sau enciclopedie ambulantă, dar  la geometrie le vezi mai bine decît restul, la fel cu îndemînarea fizică, sau altele. Deci caută ce îți place, și la ce ești bun, și lasă-le pe alea la care ești bîtă.

Chiar și la școală atitudinea asta s-a repetat.

-Stai jos, ești prost, dar îți dau cinci că măcar ești cuminte.

Un singur profesor țin minte să se fi uitat la mine ca la o ființă umană, și nu ca la un babuin. Era instructorul de lucru manual. Și vorba aia, dacă toți îți spun că ești beat, du-te și te culcă. Și chiar m-am dus la culcare. Cu mult înainte de liceu renunțasem la orice. Era evident că viitorul meu e pe sub mașini plin de vaselină. Meserie plătită bine, vaselina nu mă deranja, la ce dracu să îmi mai muncesc creierii? Protectorul meu m-a salvat chiar cînd am greșit. O simplă privire a valorat cît un noian de cuvinte. În schimb torționarii mei mi-au tăiat aripile chiar în rarele ocazi cînd am încercat și alte direcții.

-Casa pionierilor, aeromodele? ce să faci acolo, să te iei cu golanii? Stai acasă.
-Vrei bicicletă? ce să faci cu ea? Ai bani? -da, -N-avem loc! - Am loc la un prieten la curte. -Nu contează, nu-ți dau voie.
Singurul refugiu a fost biblioteca, cu povești nemuritoare, și Jules Verne, Asimov și alții.

Cum puteam să ies din acea groapă? Era ca și cum aș fi încercat să mă ridic trăgîndu-mă de șireturi, a mă boota cum s-ar zice în calculatoristică. Computerul ca să pornească are nevoie de o inițiere, de niște instrucțiuni pe care să le urmeze, instrucțiuni păstrate în BIOS. Și la pornire, bootare, se trage pe sine însuși de șireturi și iese din groapă, iese la lumină. Tu ca pui de om, nu ai BIOS, tu ești bootat de cei mai mari decît tine, iar dacă ei nu o fac, rămîi prost.

Întîmplător, blocat la pat vreo șapte ani, am avut posibilitatea de a asculta posturi interzise, Europa Liberă, Vocea Americii. Cuvintele unor oameni luminați încet încet au făcut un pic de lumină și la mine în cap. Eram un om învins, prizonier în spatele a trei cortine de fier, fără viitor, fără perspective, fără dorințe. De copil singura dorința neîmplinită era să am un jigsaw puzzle, așa cum am văzut prin filme, dar care nu exista pe la noi. Și mai doream să fug. Nu era visul meu, era visul tuturor celor din jur, și l-am adoptat. Astfel, am avut parte de o bootare. Nu mai eram prizonier. Evident, de fugit tot nu aveam cum fugi, dar oricum de fapt nu aveam unde. Am devenit liber scăpînd de dorința de a fugi, și realizînd că ceea ce îmi doream era chiar aici.

Dar asta e un pic de deviere, era vorba de proști. Între timp, crescînd, am observat că opresorii mei nu sînt chiar așa de deștepți cum se cred. Gafă după gafă piedestalele s-au erodat.  Și a venit și vremea calculatoarelor care mi-au deschis noi orizonturi. În sărăcia acelor ani, a poseda unul era un vis îndepărtat. Dar mi-am rezolvat setea cu un curs de inițiere de trei luni, ulterior făcînd un an de facultate pentru a acces la un calculator. La sfîrșitul anului am avut surpriza să mă găsesc pe locul trei din clasă, loc ce mi-a oferit ca premiu înapoierea taxei pe tot anul. Surpriza a fost cu atît mai mare, pentru că pe lîngă povara unui creier care în generală și liceu abia a reușit să mă ducă de pe un an pe altul, acum aveam de dus și povara a zece ani în plus față de colegi, plus povara unui traumatism cranian sever. Practic fără o bucată de creier am ieșit mai bine decît restul, cu excepția unei eleve strălucite, și a uneia care se străduia cît se poate. Și eu nu am făcut nici un efort. Am fost doar prezent acolo, eu fiind interesat doar de cursul de informatică. 

Această poveste este mărturie clară la cum sistemul și societatea ne distruge, deci practic se distruge pe sine. Se dovedește că eu, prostul, nu eram chiar atît de prost, pe de altă parte, cei pe care îi lăsasem în urmă, nu erau nici ei proști, ci doar băgați cu forța în acele bănci. 

Revenind la deștepții de la începutul poveștii. Pe cît erau ei de deștepți pe vremuri, pe atît de incapabili au devenit acum în fața unei simple tastaturi. Și surprinzător pentru naivi, dar de așteptat pentru cunoscătorii firii umane, poziția de inferioritate nu le-a provocat sentimentul de respect ci pe cel de invidie, care a dus la altă poveste din care nimeni nu a cîștigat.

Scriind aceste rînduri am realizat că ceea ce părea inițial ură nativă, posibil să fie doar rodul acelui sentiment de superioritate și dispreț față de cei de alături. Sau poate ambele combinate

După cum mam mai spus, de-a lungul timpului am observat această atitudine de hulă și dispreț și la alții, atitudine pe care nu am înțeles-o niciodată, cu atît mai mult cu cît respectivii nu dădeau dovadă de genialitate sau măcar excelență.

Probabil nu am explicat foarte bine ce vreau să spun cu aceste poveste, dar ideea e că a tot repeta cît de prost este ăla sau ăla, nu ajută cu nimic, ba chiar dimpotrivă. Dacă tu te trezești cosmonaut la tine în sat,. iar în jurul tău sînt doar ciobani și căruțași, nu te aștepta să se apuce să îți construiască ție rachetă, pentru că nu au cum. Du-te la NASA și te trage cu spația orbitală, după care poți veni acasă să ajuți pe vreun alt pui de cosmonaut dacă apare vreunu, și nu e atît de capabil ca tine. Să te tot rățoiești că sînt proști, nu te ajută cu nimic, ba poate se mai trezește unu să-ți dea o lopată de aduce stelele la tine în loc să te trimită pe tine la stele. 




vineri, 6 martie 2020

Avarul

Povestea de azi e etichetată ca fiind de peste gard, dar practic e de dincoace de gard, fiind chiar din curtea de unde privesc lumea rememorînd aceste întîmplări.

Și eroul nu este cel al lui Goldoni, sau Funes, ci este propriul meu bunic. Venit pe lume la timp pentru a prinde răscoala din 1907, undeva într-un sat pierdut între dealurile Moldovei, rămas orfan la șapte ani, practic s-a ridicat prin propriile puteri, și parcă asta nefiind de ajuns, a mai trecut și prin două războaie, în al doilea  ajungînd chiar și în linia întîi  Și apoi au mai venit și comuniștii care i-au luat pămîntul, vitele, caii căruța, plugul.  Cînd l-am cunoscut eu, era deja pensionar, 200 lei pe lună, iar el o umbră de om, dar încă plin de vînă.

Dacă ai fi întrebat pe oricine din sat ce fel de om este cu siguranță, ai fi primit o descriere demnă de Hagi Tudose sau Costache Giurgiuveanu. Motivul principal era stocul său imens de lemne de foc. Avea vreo șapte metri cubi adunați. Copil fiind, am crescut printre stivele de lemne, și pentru că nu am inspectat alte curți, credeam că așa e normal, motiv pentru care mă tot miram cînd vedeam că moșul era ridiculizat pentru pasiunea sa pentru lemne.  Crescînd am aflat că peste iarnă îți ajunge un metru cub, plus că mai sînt și alte resturi combustibile rămase de la diverse operațiuni agricole. Lemnele se dădeau la cotă, și moșul pățit, se dădea peste cap pentru a fi sigur că nu rămîne în pană în caz de ceva. Acest dat peste cap era muncă voluntară la pădure, cum era scosul de rădăcini sau culesul fructelor de pădure care erau trimise la export. În zona noastră fructele erau măceșele, sau zgorghine, cum le spunea el. Nu de puține ori ne-a luat și pe noi, nepoții. Eram singurii din sat care făceam asta.

Dar pe moș nu îl deranja ridiculizarea, el își vedea tăcut de treaba lui. Sau dacă poate îl deranja, nu lăsa să se vadă. Îl văd ca ieri mormăind în barbă,

-Eh, ce știu ei. Dacă ar fi degerat prin stepele Rusiei, ar înțelege.

Dar ridiculizarea nu se oprea aici, pentru că mai era și adunatul sîrmelor sau cuielor de pe drum, sau a oricărui lucru oricît de defect ar fi fost, pentru că... nu se știe la ce poate folosi. Asta e oricum o caracteristică generală a românului. Ba în plus avariția era incubator de perle. Precum cea că se roade piesele la radio, dacă e folosit prea mult, iar alta antologică, pe care dacă nu am scris-o încă, sigur trebuie să o scriu cîndva. Pe scurt, eu și fratele meu am dezmembrat bicicleta sa, care era total terminată, iar el a început să se caine că am distrus bicicleta nouă, nouleață. 

Și ajungem și la morală. Copil fiind, am copiat această atitudine generală, care mi se părea naturală, mai ales că erau fapte reale nu născociri. Mai tîrziu, începînd să am opinii proprii am realizat că exista totuși o depășire a măsurii, o exagerare care nu era necesară. Încă sînt de acord că unele povești merită repetate fiind amuzante, dar cînd scopul nu este umorul întîmplării ci critica personajului, critică repetată pînă la obsesie, treaba nu mai este în regulă. Ba într-un final, chiar am început să bănui că unele povești nu erau adevărate, pentru că nu le cunoașteam din copilărie, ci din povestirile fratelui mai mare pe care l-am descoperit a fi mitoman cînd a început să încurce minciunile. Una din astea ar fi cea în care moșul a început să se minuneze despre cum mai sar bolovanii pe la margine, cînd a aflat că pămîntul se învîrtește.

Faptele sînt incontestabile, dar mai trebuie privită și imaginea de ansamblu. Acțiunile sale sînt justificate de experiența sa personală. Cum poți cere cuiva care a crescut într-o societate medievală, unde la vremea războiului abia apăruse primul radio în sat, să aibă prezența de spirit și mentalitatea unuia care a avut acces din plin la educație, bibliotecă și mass media?

Tot cam așa e și cu mult hulitul popor român. Există o serie de conjucturi, motivații clare care ne-au adus unde sîntem. Faptele sînt clare, nu pot fi contestate. Le-am constatat, le-am repetat, le-am recitat pînă la obsesie, dar e cazul să ne oprim. Dacă nu ne place situația, putem acționa pentru a o îndrepta. Sigur, schimbarea va dura decenii sau secole, dar a tot compara ce e aici, cu ce e acolo nu ajută la nimic. Cine știe istorie, știe și ce sînge s-a vărsat acolo, propriu sau al altora. 

Morala pe scurt. Prostul este prost, nu se poate boota singur din prost în geniu peste noapte. Dacă poți bootează-l tu. Dacă, nu, lasă-l cu ale lui, ai alte distracții mai interesante.

joi, 5 martie 2020

Mîndru că sînt român

De fapt nu sînt mîndru, nici de mine nici de altceva... altcineva.

Mai auzeai pe vremuri chestii de genu, mă mîndresc cu Nadia, ori Steaua, sau mai recent cu Simona. N-am prea priceput. Ce treabă are mîndria cu rezultatele altora. În regulă, te poți bucura de rezultatele cuiva, te poți bucura mai mult dacă aparții aceluiași grup, dar n-ai nici o treabă să te mîndrești, dacă nu ai contribuit cu nimic la acele rezultate.

Dar pe vremuri, încă mustind de doctrina comunistă, am comis gafa de a mă simți mîndru. Era în 95, la prima mea ieșire din țară, la Tuchola, primul meu congres de Go. Nu eram eu mare vedetă, dar nici nu stăteam ascuns prin colțuri. Evident, unii erau mai sociabili alții mai retrași. Cu doi dintre acești retrași chiar am rămas în corespondență ceva decenii. Dar povestea de azi nu are legătură cu ei, ci cu grupurile vesele. Un astfel de grup era unul cu cîțiva nemți, care se întreceau în bancuri. Nu știu cum, am ajuns acolo în centrul atenției. Zic că nu știu, pentru că engleza mea era patetică, și în plus nu eram eu cel să mă rup în figuri cu socializarea. Dar era vorba de bancuri. Și noi românii sîntem cu buzunarele pline de bancuri. Eu nu sînt un candidat pentru stand up, dar printre restrînsele mele cercuri eram campion. Deci știu foarte bine cum am reușit să îi fac pe nemți să cadă pe spate de rîs. Ba unul chiar a căzut pe spate chiar mai mult, plăcut impresionat a vrut să mă cunoască mai bine, și discuția a deviat către cum te cheamă, de unde ești. Toate bune pînă am spus mîndru,
-I am from Romania.

Trecuse deja un cincinal în care occidentul a avut timp să își facă o părere despre estul care o invadase, est reprezentat preponderent de ciordaci. Știam acest aspect, dar nu știam proporțiile sale. În acel moment am descoperit acele proporții.

Neamțul efectiv s-a schimbat la față. De la o față zîmbăreață, de parcă tocmai ejaculase, a trecut instant la fața celui care a aflat că e bolnav de SIDA. De fapt în clipa aia alta mi-a fost impresia. Fața lui arăta de parcă tocmai luase o broască în gură.

Pentru mine a fost efectiv un șoc să văd chestia aia. Aflasem pe propria piele cum e cu stigmatizarea. Și era doar o fază ușoară, doar o discuție amicală întîmplătoare. Cum se simt cei stigmatizați la locul de muncă unde este și o ierarhie neiertătoare, nici nu îmi pot imagina.

Un an doi mai tîrziu internetul mi-a deschis lumea și am fost de nenumărate ori în aceeași ipostază, cea de a dezvălui de unde sînt. Evident răspunsul a fost evaziv întotdeauna, de regulă o glumă, cea mai frecventă..
-I am from hell.
Am dezvăluit realitatea doar după ce eram deja disociat de apartenența mea la un grup indezirabil.

Cred că această tendință de disociere cu ideea de a fi român a născut obiceiul de a critica națiunea română, chiar de către membrii ei. Dorința de a te disocia de imaginea negativă, combinată cu acea regulă idioată a bîrfitorului, care spune că persoanele de față se exclud, au dus la această situație absurdă de autodenigrare.

Elementul capcană, cel care nu este observat, este generalizarea. Această generalizare a dus la acea imbecilă glumă cum că România e frumoasă, dar că e păcat că e locuită. Deci e păcat că e locuită și de Simona? /   

Poporul român e ca oricare altul, și cu eroi, și cu uscături și cu prostime. Nu pot fi toți genii. Și a tot bate apa în piuă pe cît de prost, sau prost crescut este poporul român chiar nu ajută nimănui. Că se mai întîmplă să vină vorba de o statististică în care România e pe la coadă, asta e, e vorba de acea statistică, dar cînd prea multe din subiectele tale pun în prim plan acest aspect, sau îi tot dai cu cît de proști sînt romînii, ar cam trebui să știi că ai o problemă. Ai o problemă chiar dacă denigrarea este mascată în glume sau parodii.

Voi ilustra această opinie cu o altă poveste. O poveste a bunicului meu. O voi scrie mîine și voi pune linkul aici.