Nesimtirea

Probabil ca nesimtirea este o caracteristica a secolului nostru. Cind un senzor iti este stresat de stimuli in mod repetat si isteric, creierul diminueaza semnalul primit de la el pentru a se proteja. E un fel de tabacire a simturilor, a constiintzei. Probabil ca e normal sa fie asa cind esti in viltoare si trebuie sa lupti pentru supravietuire. Dar mai exista locuri unde aceasta scuza nu mai tzine. Cind esti in familie nesimtirea nu mai are nici o scuza. Stai in aceeasi casa, il ajuti pe om cind are nevoie, ii dai de la tine, o data, de zece ori, e la nevoie, trebuie ajutat. Dar la un moment dat trebuie sa se ridice de jos si sa stea pe picioarele lui, nu sa stea parazit, sa iti rada din farfurie si ultima imbucatura, si cind il intrebi de ce te lasa flamiond sa intrebe cu nonsalantza: - Ce ma? ti-am mincat eu tie ceva? ai dovezi?

Dar nesimtirea e vasta, e prezenta si in cazuri mai simple unde nu e nevoie de efort pt a fi corect.

De multi ani urmaream sa il prind pe Tudor Gheorghe la un spectacol. Nu ma omor dupa spectacole, desi sint destule de luat in seama. In cele din urma prind ocazia. E Maestrul Tudor Gheorghe. E acolo pe scena, e in aceeasi incapere cu mine. Cineva care merge la spectacole lunar poate nu mai simte aceeasi vraja. Dar eu care visez la clipa asta de un deceniu, aminind momentul din idecizie sau dintr-o placare masochista savurez spectacolul, desi pe scena nu e bardul pe care il asteptam, ci o alta fatzeta a Maestrului. Cred ca romantze, printre care mai picura o poezie sau ceva la balalaica lui celebra. Sonorizarea era anemica, dar era ok. Insa cind a sunat un mobil s-a dus draku vraja. Maestrul s-a facut ca nu aude. Nu trece mult si suna altul. La fel. Cind suna al treilea, se opreste, face un apel la intelegere, ne roaga sa inchidem celularele sau sa le trecem pe silentios. Citiva se misca. Ne mai roaga o data, nu se mai misca, nimeni, si ne spune ca e sigur aca inca mai sint mobile deschise. Nu mai misca nimeni. E liniste. Reia de la capat ce a intrerupt. Suna iar, se opreste, fredoneaza tema auzita, se uita mustrator, face o gluma, cred ca daca nu ar fi mai bine sa il lase pe ala sa cinte cu mobilul. Si ne roaga iar.
-Mai oameni buni, va rog eu frumos sa le inchideti. Poate ati uitat ca e deschis. va rog verificati ca sint inchise. Cred ca a fost un pic de vinzoleala, nu mai retin, dar dupa ce se face liniste.
-Si eu stiu ca mai sint inca unele deschise, si din toate macar unul va suna. Uite sa imi spunetzi mie cutzu daca nu mai suna nici un mobil pina la sfirsitul spectacolului. Lumea ride, atmosfera se destinde. Dar pentru mine spectacolul era deja ruinat. Deja nu mai avea nici un haz. Cum eram atent la eventualele sonerii, si ma rugam sa nu mai sune nimic, si la sfirsit dupa aplauze cind se va intoarce pe scena, asa cum e obiceiul, eu sa strig Cuuutzuuuu, daca nu striga altcineva. Eram blond cum sint de cind ma stiu. Eu chiar credeam ca toti s-au simtit in cele din urma si le-au inchis. Trecuse vreun sfert de ora, si mai era poate un sfert sau un pic mai mult. Deja savuram momentul final anticipat... dar... evident... suna un mobil. M-am dezumflat. Visata mea clipa de glorie s-a dus pe aripile unui acord imbecil trimbitat de un instrument diabolic. Maestrul se strimba a lehamite si continua. Spectacolul s-a incheiat.

Si am mai fost un an mai tirziu la alt spectacol. Cu o tema mai aproape de ceea ce stiu eu ca e Tudor Gheorghe. Au fost si acum acelesi sonerii, aceleasi rugaminti, o poveste de cum nemtii rugati intr-o astfel de faza ca la comanda au inchis sau verificat daca e inchis. S-a minunat de cum putem fi atit de nesimtiti. Dar fara rezultat. Era in timpul unei poezii, intersanta precum toate cele recitate, ba chiar mai interesanta. Se opreste, mai face o remarca, reia povestea de unde a ramas, dar la a doua sau a treia intrerupere isi pierde cumpatul.

-Si era o poveste atit de frumoasa, si ati masacrat-o si pe asta. Da sa o reia si se opreste.
-Da n-are nici un rost sa o mai continui, Spune cu obida.
Dezaprobarea se aude auzita de la citiva care isi exprima regretul, si toti sa uita catre cea care a comis gestul fatal.
Era chiar in rind cu mine, la citeva scaune distantza. Sa fi fost in locul ei ma sculam si plecam cu coada intre picioare, dar ea statea acolo si zimbea, nici macar nu a lasat capul in jos.

Eu plecasem deja pe cimpuri fantasmagorice si visam dispozitive care sa dezactiveze mobilele in salile de spectacol, sau sa le ecraneze blocind semnalul.

Cind imi vine in cap o idee ce ma forteaza sa o incorsetez in cuvinte, are o gluma, o morala, un final ceva. In acest caz, nu vad cum pot incheia, nu vad nici o morala. Nu cred ca prin rindurile mele voi vindeca pe cineva de nesimtire, pentru ca nesimtitorul nu simte si gata.

Tot ce pot gindieste o imensa mirare. Cum se poate sa existe asa ceva? Oare chiar sint atit de blond ca sa nu pricep?