sâmbătă, 9 februarie 2008

De ce, pentru ce,

si pentru cine mai traiesc

Acum 24 de ani am murit.
Nu e o figura de stil, nu e o exagerare.
Eram pe masa de operatie, dupa 24 de ore de moarte clinica, si neurochirurgul, trezit din somn, si-a apostrofat echipa pt ca l-au deranjat pt un cadavru.

Unul din ingerii mei pazitori, medicul anestezist a insistat ca mai sint ceva urme de semne vitale, si s-a procedat la resuscitare. Apoi in saptaminile de coma care au urmat, alt inger pazitor, mama mea, mi-a pazit drumul la reintoarcere. Doua saptamini a dormit pe scaun in racoarea de martie a unui salon de reanimare. Fara ea, numai cu ingrijirea personalului medical poate nu as fi supravietuit.

Au urmat sapte ani in care am reinvatat sa merg, sa citesc sa scriu.
In toti acesti ani m-am intrebat cum este posibil sa fi supravietuit. Din popor se stie ca daca atingi inima sau creierul cu un ac, iti cinta popa la cap. Creierul meu cam fusese facut un pic maioneza, si nu intelegeam cum e posibil sa traiesc.

Au trecut anii, am iesit si din casa, si intrebarea mea isi pierduse taria, desi nu disparuse. Am luat totul, ca pe un supliment, un cadou facut mie de soarta, ca rasplata pentru bucata de copilarie furata de un tata dement.

Cindva in acest timp am avut un vis. Se facea ca mergeam pe aleea ce duce catre complexul comercial din cartier. Era o atmosfera radioactiva ca dupa un razboi atomic, dar calea pe care mergeam eu era clara. Complexul era acum adapost antiatomic. Oamenii asteptau ingramaditi pe margini. Apare o actrita. De ce stiam ca e actrita, numai stapinul viselor stie. Si avea un prunc infasat in brate. Zimbind imi pune gigilicea in brate si spune"
-Este copilul tau!
De fapt era copila, si ma miram cum un barbat poate avea un copil "din flori"
Atunci pentru prima data in viata, in viata reala sau chiar in vis, pieptul mi s-a umplut de caldura.

Pina atunci fusesm un copil cu parul balai precum Nica a Petrei, care stia sa rida si sa faca soarele sa zimbeasca, dar aveam sufletul inghetat. Pentru mine si fratii mei dragostea parinteasca era blidul de mincare, si ciomagul. De fapt ciomagul a fost un simplu cablu electric industrial, din cauciuc gros cit degetul mare, si cu insertie de otel.
-Stiu ca va bat degeaba, dar va bat ca sa nu imi reprosati niciodata ca nu v-am batut.
-Astazi nu sint nervos. Pastrez bataia pentru cind voi fi nervos.
-Da, nu am motiv sa va bat, dar gasesc eu un motiv. Intotdeauna se gaseste unul.


Si in vis am simtit ce inseamna sa fii viu, sa fii om.
Dar era un vis. Visez mult si colorat, asa ca visul s-a dus si el linga celelelate pe rafturile amintirilor, dar nu atit de acoperit de praful uitarii.

Intre timp ma reintegrasem printre oameni cu ajutorul jocului de Go, a pasiunii pentru scris, si Science Fiction. Am facut chiar si un an de facultate, in care uimitor am si luat premiul trei, fiind al treilea din clasa.

Dar mereu ma urmarea intrebarea.
De ce am supravietuit, care e rolul meu pe pamint. Mai practicasem si un an yoga, si stiam ca nimic nu e intimplator.

Asta pina intr-o zi cind ma striga cineva pe strada. Era o prietena pe care nu o mai vazusem de ceva ani. Imi spune ca intre timp s-a casatorit a divortat, si imi arata o fetita care se legana pe o sirma ce tinea de gard in fata unui bloc.

Nu o observasem pina atunci, dar in acea clipa mi-am reamintit visul.
Aici nu era vorba de un sugar, dar am stiut ca e fetita din vis. Auzi astfel de povesti dar le iei drept exagerari, inventii. Asta pina in clipa cind o traiesti si tu.

Din acea clipa viata mea a capatat un sens, stiam de ce am supravietuit.

Si dintr-o leguma umblatoare an devenit un om viu. Dar numai pentru 789 de zile. Viata nu e ca in vise, si eu sint prea naiv, prea bleg pentru a reusi in viata. Asta, ca pentru a reusi, trebuie uneori sa iti faci loc cu coatele, sa ii calci pe altii in picioare.

Si eu am clacat. Visul meu cel mare de a le darui o casa s-a naruit. Ele nu aveau propria casa ci locuiau la bunica copilei, unde locuia si un unchi al ei.
Visam un apartament cu 4 camere, una pentru ea, una pentru mama ei, o camera de zi, si una pentru mine, tatal adoptiv, tatal spiritual. Dar in timp am realizat ca pentru mine nu este loc acolo, si cele patru camere au devenit trei. Si la fel ca in povestea cu cei 9 negri mititei, au devenit 3, apoi doua, una.... si nici una.

Mi-am revenit, si mi-am cautat alinare stind de veghe asupra altui suflet in nevoie. Si am materializat visul meu de a fi util, nu daruind o casa, ci ceva mult mai mic, dar la fel de folositor, si anume un calculator.

Nu mai cred in destin, si ideea ca nimic nu e intimplator, pentru ca inca este prea multa uritenie in jur. Dar atunci parea o poveste regizata pentru ca in tren, cind ma tiriiam cu calculatorul si monitorul pe care le duceam sa le fac cadou unei copile de 6 ani, am intilnit-o pe viitoarea sotie

Ea mea retrezit visul de a darui o casa, de a lasa ceva in urma. De a returna societatii ceva util, in schimbul a ceea ce mi-a daruit ea.

Si am tras iarasi citeva sute de zile. Casa s-a materializat, e drept doar cu o camera. Si acum urma sa implinim si al doilea vis, mai mult al sotiei, acela de a avea un copil. eu eram reticent, pentru ca nu voiam sa ajut la aducerea pe lume a unui copil pina nu aveam siguranta ca ii pot oferi strictul necesar. Dar sotia mea nu avea timp sa astepte asta. Ea nu putea astepta un nou miracol.

Si asa cararile noastre s-au despartit un pic. Si a fost bine. Acum copila ei are deja 3 ani. Este un copil foarte reusit. Nu cred ca are tot strictul necesar, sau poate da, daca privim cu foarte mare ingaduinta, dar are un acoperis sub care sa poata creste, asa ca simt ca am fost pina la urma util.
Cind uneori ma lasa puterile si simt ca ma duc, ma simt linistit, stiu ca nu am trecut prin lume degeaba. Stiu ca exista oameni care imi vor multumi pentru vremelnica mea trecere prin lume.

Dar am si o durere.
In drumul meu am mai ajutat si pe altii, cel mai mult pe fratele meu mai mare.
L-am ajutat uitind de bataile si umilintele l-a care m-a supus de cind ma stiu. L-am ajutat cu placere, apoi fara placere dar din respect pentru mama mea care s-a sacrificat de atitea ori pentru noi.
I-am urmat exemplul. L-am ajutat multi ani cind refuza sa munceasca.
L-am strins cu usa ca sa se apuce de munca, si asta mi-a fost fatal. El nu e ca mine, el are puterea de a ma calca in picioare pentru ca am indraznit sa ma opun, si am refuzat sa ma mai las calarit.
Dar nu el e durerea. El e un parazit de care trebuie sa ma debarasez, el e ca o boala, un cancer care poate va reusi sa ma ucida. A fost pe aproape cind am fost internat cu o comotie cerebrala.

Nu, nu el e durerea. Durerea este propria mea mama in ochii careia am facut greseala de neiertat de a avea grija de copilul altuia. Apoi inca o data am gresit crunt cind m-am casatorit cu o diabetica. Am acceptat in famile pe cineva care a comis oribila crima de a fi bolnav.
Am comis injositoarea fapta de a accepta ca altul sa ii faca sotiei mele copilul pe care eu nu am putut sa il fac. Si cea mai crunta si de necrezut crima a fost ca am daruit una din casele muncite de mine acestor STRAINI, in loc sa o dau nemernicului meu de frate mai mare, care o viata intreaga nu a stiut decit sa ma calce in picioare.

Si cea din urma si fatala crima este ca mi-am cedat prima casa cumparata in favoarea fratelui mai mic, care are doi copii , si care l-a rindul lui m-a ajutat de nenumarate ori.

E drept aceasta casa am cumparat-o cu ajutorul lor. M-au ajutat asa cum l-au ajutat pe cel mare sa isi cumpere casa, dar pe care el a pierdute din dorintza de imbogatire fara munca.

Ma doare ca propria mama care m-a adus pe lume, si nu doar o data.
-Muica, intelege ca l-am suportat destul, il Stii cit e de nemernic.
-Ce sa ii faci daca asa este el?

-L-am ajutat cu placere ani de zile si stii cum m-a rasplatit, culminind cu o internare in spital.
M-ai rugat sa il mai ajut un an, am acceptat, apoi m-ai rugat sa il mai ajuta inca unul, am acceptat iar. acum ar fi vremea sa stea pe picioarele lui, nu ii cer ajutorul inapoi, nu ii cer nici banii pe care mi-i datoreaza. Ii cer doar sa plece din casa de la mine. Este in favoarea nepotilor mei. Sint si nepotii tai
-Il mai las un an si daca dupa aia....
-Stii bine ca asta vara pe canicula aia era gata sa ma curat. Nu stiu daca mai am un an.
-Pai vezi, tocmai de aia.

-Are bani destui sa isi ia o casa acum, de ce nu isi ia?
-Pai isi cauta si el ceva mai bun
-Isi cauta ceva mai bun pe banii mei?
-???

-Sint banii mei, sint bani munciti de mine, vreau sa ii cheltui sasa cum decid eu nu asa cum decid altii.
-Pai ce iti mai trebuie? Nu ai mincare aici?


Tacere. La intrebarile incomode raspusul este tacerea.

Si revin la intrebarea initiala.
Pentru ce mai traiesc eu?

Dispretuit de propria mama, care ma priveste ca pe o vita care ar trebui sa se multumeasca cu apa si hrana. Propria mama, care considera ca banii dati pentru necesitatea spirituala de a ma simti util, sint bani dati la curve, ce rost pot sa mai am?

Simt ca mai pot fi util, desi uneori ma simt sfirsit. Dar daca propria mea mama ma considera un ratat, un incapabil, oare nu cumva chiar sint? Poate ar trebui sa ma retrag in padure, sa nu mai incurc lumea. Sa fac precum eschimosul cel batrin, care cind simte ca nu mai poate, se retrage la marginea banchizei, si asteapta ursul.

Poate nu mai gindesc limpede. Ajutati-ma voi sa imi limpezesc gindurile.

Niciun comentariu: