miercuri, 4 noiembrie 2015

Şi totuşi tot ce zboară se mănîncă.

Contrar voinţei mele am ajuns în rîndul lumii, ei măcar dintr-un punct de vedere, cel de a ieşi din casă doar pentru a ieşi, nu cu treabă. De cînd mă ştiu, vecinii mă tot pisează cu remarca:
-Gata plimbarea? gata? cînd trec pe lîngă  băncile din faţa blocului.
-Nu e gata pentru că nu am fost la plimbare, sau alt răspuns mai frecvent era, care plimbare? mă ştii să fi ieşit eu vreodată la plimbare? Au trecut decenii şi nici unul din vecini nu a venit creativ cu vreun alt dialog. Acu na, ies la plimbare da' e frig şi băncile sînt goale şi nu am şi eu satisfacţia de a răspunde cinstit
-Da e gata.

Oricum, povestea era despre zburătoare, nu despre plimbătoare, şi prima fază a fost prin vară cînd un amic de prin alte zări a venit în vizită, şi evident am ieşit cu el pe faleză. Dunărea scăzută rău, de se vedeau nişte insuliţe aproape de malul opus. Pe insuliţe o mulţime de pete albe. Distanţă mare, vreo juma de kilometru, nu prea puteam distinge ce sînt petele alea. O întîmplare veche, probabil, din subconştient îmi sugerează că ar fi pietre.

-Cred că sînt pietre.
-Probabil.
-Dar ce fel de pietre atît de albe, şi de unde să fie că alea sînt aluviuni, deci nu poate fi decît nisip acolo, cel mult pietriş.
-Cine ştie.

Şi dialogul a cotit pe alte coclauri. La întoarcere amicul exclamă.
-Pietrele au dispărut, nu mai e nici una. Şi brusc mă trezesc.
-Ha, am priceput, pietrele aveau aripi, şi au zburat. Chiar aşa era, pietrele erau de fapt pescăruşi.

Azi cobor pe faleză, singur, şi fiind prea soare mă opresc la umbra unui copac încă înfrunzit şi pierd vremea privind trei pescăruşi plutind aproape de mal, la vreo 15-20 de metri distanţă. După mine coboară şi un cuplu de pensionari.

-Uite, aia-i raţă zice ea.
-Nu-i raţă zice el, şi ce mai spune nu înţeleg pentru că vorbea mai încet. Mai schimbă ei două vorbe în timp ce se depărtau, după care ea exclamă,
-Oare unde sînt răţuştele? O fi vorbit de producţia lor de măcănitoare sau de puii raţei la care se uita? Deşi se depărtaseră şi chiar nu se mai auzea nimic din ce spunea el, aud ce zice ea pe ton convins.
-Şi totuşi eu zic că aia este raţă.

N-am prea priceput eu la care dintre cei trei pescăruşi se uita, pentru că spunea clar raţă şi nu raţe, şi nici nu am văzut vreunul dintre pescăruşi să se zburlească ofensat. Eu dacă aş fi fost pescăruş as fi fost jignit la culme de apelativul raţă. Se ştie clar, numele de animale domestice sînt de regulă folosite drept insulte grave, măgar, porc, bou, vită (eventual încălţată), sau mai blînde, oaie, găină, gîscă, curcă (ce se uită-n lemne). Numele de animale sălbatice sînt cu conotaţii pozitive, leu, vultur, porumbel. Ei mai sînt şi excepţii precum cioara, sau vrabia cea de mălai visătoare, dar regula rămîne.

Apa trece pietrele rămîn, adică pensionarii au trecut, pescăruşii au rămas calmi ciugulind din cînd în cînd ceva de pe apă, zicînd probabil în sinea lor.
-Măi femeie mă doare fix în linia de pescaj că îmi zici tu raţă.
Dar oricît de impasibil a rămas pescăruşul, mai impasibilă a rămas regula că totuşi, orice zboară se mănîncă şi orice pluteşte este raţă.

...
(paranteză) Apropo de pietre. Acu vreo trei decenii, un pictor, dator lu taică-meu a venit şi ne-a pictat baia bucătăria şi holurile. Nea Vasile era chiar bun la copaci. Răsfirînd rapid verdele cu pensula pe perete, copacul apărea din neant fără efort. Şi apa arăta bine, poate şi lebăda, (era un peisaj de ceva deltă în baie)
dar pescarul din barcă arăta cam aiurea. Şi mai erau ici şi colo ceva chestii negre cu glazură albă. Păreau ceva, nu ştiu ce, de pe care nu se topise zăpada. Îi tot lăudasem şi eu şi restul lumii opera, dar acum mă uitam şi mă uitam şi nu pricepeam ce e cu savarinele alea în deltă, că baligi cu frişcă nu puteau fi.

-Ce sînt alea? Întreb eu candid.
-Pietre.

Eu mă luminez, el se întunecă insultat în mîndria lui de pictor. Ce să fac dacă pensula lui nu era cu gradient ca asta din photoshop, şi partea umbrită a pietrei era prea neagră în timp ce aia însorită era prea albă şi fără trecere de la o culoare la alta.
Asta e, fiecare cu părerea lui. Părerea mea iniţială era că dacă e albă e zăpadă, părerea dînsei e că dacă pluteşte pe apă e raţă.

Actualizare ulterioară.

Și totuși sînt și rațe pe acolo. Locuiesc de juma de secol la o aruncătură de băț de Dunăre, și nu rețin să fi văzut rațe sălbatice  în zona asta. E drept, nici nu prea îmi făceam eu drum pe faleză. Da în ultima lună fusesem zilnic, și nu le remarcasem. La vreo săptămînă după ce trăsesem cu urechea la dialogul de mai sus, văd eu de departe, de pe faleza superioară niște puncte negre pe apă. Băi să vezi că alea-s rațe, îmi zic, și stau cu ochii pe ele pînă ajung aproape și mă conving că așa e. Ba una mai și măcăne un pic, ca să mă convingă pe deplin. Și de atunci, la două trei zile le văd în zonă. uneori doar cîteva, alteori mai multe, peste două duzini.

Niciun comentariu: