Bicicleta nărăvaşă

Am învăţat să merg pe bicicletă tîrziu de tot, foarte tîrziu. Cînd eram în jur de 5 ani nici nu existau la noi biciclete pentru acea vîrstă, doar triciclete şi trotinete. Din astea reţin că am călărit, dar nu erau biciclete. Cînd eram pe la 10, era Pionierul, o minibicicletă format clasic, formă identică Tohanului, bicicleta naţională a acelor vremuri, dar dimensiuni mai reduse. Apoi a apărut şi Pegasul, o bicicletă mai ciudată pentru că avea o şea lungă de vreo juma de metru, şi un ghidon cu coarne înalte care mi se păreau o idioţenie. Dar eu nu mi-am pus tîrtiţa pe nici una din aceste două modele de bicicletă. În primul rînd pentru că nu mi-a fost cumpărată vreo una, şi în al doilea rînd nu ştiu de ce. Logic ar fi trebuit să fi reuşit să călăresc vreuna a vreunui vecin sau cunoştinţă, dar poate nu au fost ocazii prea dese, poate nici interesat nu am fost, cine ştie. La ţară erau două Tohanuri, foste a lui taică-meu, acum donate bunicului. Dar erau prea mari pentru noi, şi nici sînge nu aveam să călăresc pe sub cadru cum vedeam alţi pici prin sat, şi oricum moşul nu ne dădea voie să puneam mîna.

Dar na, cînd eram cred prin clasa a opta sau a noua, m-am trezit cu Marian, fratele mai mic cu 4 ani, posesor de bicicletă, primind un Pionier fostă proprietate a unui văr. Deci eu aveam vreo 13 sau 14 ani, el  9 sau 10. Posibil sa fi fost totuşi după clasa a 9 a, pentru că ştiu că l-am găsit deja un virtuos al bicicletei cînd am ajuns la ţară, deci eu eram la liceu, avînd vacanţa din iulie, nu din iunie ca ăl mic. Acum el călare eu pe jos, ... nu se prea făcea. Am intrat cumva în posesia tohanului cel vechi. Ambele biciclete erau călărite bine. Camerele peticite, aripi de protecţie la roţi plecate de cine ştie cînd, far frînă de mînă sau alte accesorii nici nu visam la ele.  Plus că pionierul avea şi o pedala lipsă, sau mai bine zis avea un vestigiu de pedală, axul. Dar pe Marian nu îl deranja acest detaliu, călărea minibidiviul fără nici un stres. Acum trebuia să învăţ şi eu. Şi aşa a început aventura. Apropo de anvelopele Pionierului, erau atît de putrede încît la un moment dat nu au mai putut fi peticite, şi am renunţat. Pr şi simplu i-am umplut anvelopele cu cirpe, si a mers perfect pînă la sfîrşitul verii.

Nu mai reţin exact primi paşi primele căzături la viteze mici, nu reţin cum am plecat din sat, probabil pe lîngă bicicletă, ca să iau trîntele fără martori, undeva lîngă pădure. Eram la vreo doi kilometri de sat, un drum drept, adică orizontal, exact pe lîngă pădure, apoi după o cotitura de 90 de grade drumul tot pe lîngă pădure, dar de data asta nu drept, ci în pantă lină. Lină, lină dar ceva viteză tot am prins, drum de pămînt dar fără făgaşe era excelent aşa că bidiviul meu mecanic se putea desfăşura. Am gustat din beţia vitezei pentru prima dată, deşi nu era cu mult peste mersul normal la pas. Dar bucuria nu a durat mult. Bucata asta de drum  nu avea cred mai mult de 100 de metri după care erau două opţiuni, la stînga, la 90 de grade tot pe lîngă pădure, sau la dreapta curbă lejeră de vreo 45 de grade printre două lanuri, în dreapta porumb, şi în stînga , practic în faţă privind de mai sus de această bifurcaţie, era un lan de grîu. Marian a cotit lejer in viteză din reflex, dar eu neştiind încă să iau curba în viteză, am procedat ca şi pînă acum, am manevrat ghidonul la dreapta. Bun, bicicleta a ascultat comanda şi a cotit la dreapta. corpul meu a ascultat şi el, dar nu de dorinţa mea ci de de legea inerţiei, aşa că am zburat din şea vreo cîţiva metri şi am aterizat în lanul de grîu. Pe vremea aia grîul era înalt, poate mai bine de un metru. Marian aude el ceva şi întoarce capul. Vede bicicleta pe drum mergînd singură, dar eu lipsă la apel. Logic era că mă dusesem în grîu, dar marginea lanului era intactă cît se vedea cu ochii. Ar fi trebuit să se vadă locul unde am decis să mă duc de-a dura prin grîu. După cîteva secunde de perplexitate, timp în care se şi oprise, mă vede că mă ridic de undeva din lanul de grîu. Prima mea trîntă a fost blîndă, nu am ieşit din grîu cu altceva şifonat decît orgoliul.

Cîteva ore mai tîrziu, revenirea în sat. De data asta coboram pe o pantă abruptă. Drumul era şi el nenorocit, plin de făgaşuri de la căruţe şi rupt de ape. Singura parte fără rupturi era alături de drum, cărarea bătută de pedestraşi, dar care din nefericire era pe coamă, dacă pierdeam controlul spre stînga intram pe teribelele făgaşuri din drum, iar spre dreapta erau şpalerii sau aracii unei vii. Frînă încă nu ştiam să pun, sau poate ştiam la viteze mici, şi la viteza care o prinsesem mă temeam de un derapaj, aşa că am rămas în impas, singura mea acţiune fiind cea de a îmi menţine echilibrul şi să rămîn pe coama dîmbului de la marginea drumului. Îl văd în faţă pe Marian care ajunge la cotitură, se înclină fără probleme şi coteşte la 90 de grade. Nici nu am îndrăznit să mă gîndesc  să cotesc. Dacă la viteza dată de o pantă lină şi o cotitura de 45 de grade am zburat din şea, în condiţiile date eram deja condamnat, aşa că nu am schiţat nici un gest. Din fericire în faţa era un platou cu iarbă. Din nefericire între platou şi drum era un şanţ. Un şanţ adînc. Era el cu maluri rotunde şi la viteză mică putea fi negociat, dar destul de adînc ca să îmi facă mie figura. Bicicicleta a decis să se oprească acolo. Eu nu am decis nimic, am aşteptat deznodămîntul. Acesta a fost cum era de aşteptat, o planare scurtă şi aterizare în iarbă. Pamîntul înţelenit e mai dur decît cel arat, şi eu l-am luat bărbăteşte direct în piept. O altă nefericire personală era că în apropiere păştea o capră. Vedeam capra aia cum se uită mirată la mine, şi aş fi vrut să se uite în altă parte. Aş fi vrut să o înjur măcar, dar cu ce să o înjuri cînd tu nu ai nici cu ce să respiri. Cred că mai păţisem aşa ceva pentru că ştiam că trebuie să aştept să îşi revină muşchii din şoc şi să poată relua activitatea respiratorie. Eram calm, dar mă enerva capra aia care se holba la mine, şi timpul ăla care stătea pe loc, şi aerul care refuza să intre în plămînii mei, şi senzaţia de sufocare care se încăpăţîna să nu plece, şi cerul care începea să se întunece înainte de vreme, şi futu-i mama ei de capră care se holbează la mine, şi ce bine e să mori ca să scapi de capra aia afurisită, macar e bine că ajuns în iad, nu se schimbă peisajul prea mult, tot de coarne dai,  şi în fine aerul se strecoară în plămîni, şi cerul  se mai luminează, şi ce-aş mai ciomăgi capra aia, dar ce vină are ea?

Asta fuse dură, mai să rămîn acolo în iarbă, dar măcar nu m-am zdrelit şi nici nu mi-am rupt nimic. Au urmat vremuri mai bune, probabil şi teama m-a făcut mult mai prudent. Următoarea trîntă memorabilă a fost un an sau doi mai tîrziu. Între timp hîrbul meu primise îmbunătaţiri, îi pusesem schimbător de viteze, asta însemnînd că nu mai aveam automat (frînă de picior, pentru cine nu ştie, dai înapoi din pedale, şi frînezi serios), frîna pe care o aveam, era de decor, fiind o glumă de frînă, un sabot ce era presat pe anvelopa, sabot ce era polizat de anvelopa dacă viteza era prea mare, şi care nu avea nici un efect, scăparea fiind frîna de picior, adică teneşul direct pe roata din faţă, şi dacă tot nu era efect, celălalt teneş pe roata din spate. Noroc că nu prea era circulaţie pe vremea aia.

În fine, ultima cascadorie a fost de pomină. Eram în vizită în comuna vecină la verii noştri. Ieşisem din localitate, în partea opusă drumului spre casă, Marian era înainte, şi avea şi un văr cu el pe pionier. Pasagerul era călare pe ghidon nu pe cadru aşa cum se face de obicei. Panta era sănătoasă, nu foarte periculoasă, dar suficient cît să prinzi viteză serioasă. Cei doi se depărtaseră  binişor. Eu eram mai în spate făcînd figuri. Mergeam fără ghidon. Mi-a luat mult să învăţ chestia asta. Tohanul meu era descentrat cumva, dacă luam mîinile, ghidonul o lua instant într-o parte. Dar cu perseverenţă am reuşit să descopăr ca pot compensa apăsînd lateral cu o bucă pe şea. Deci cumva ai trei puncte de sprijin, cele două pedale plus şeaua.  În acea clipă fatidică prinsesem ceva viteză fără să realizez că e mare pentru că era un asfalt perfect, şi noi de regulă călăream mai mult pe dealuri. Am văzut că cei doi se depărtează şi am decis să pedalez că să îi ajung. Asta nu era o problemă, aveam bicicletă mai bună, oase mai lungi, toate avantajele, exceptînd unul, norocul, sau mai bine zis prudenţa sau minte, zi-i cum vrei. Dacă aveam cap aş fi aşteptat să încep pedalarea pînă eram iar în control cu mîinile pe ghidon. Dar eu, smecheraş călare, am început să dau la pedale în aceeaşi clipă in care mă aplecam să prind ghidonul. Viteza bicicletei era mai mare decît cea pe care o puteam eu prinde cu pinionul cuplat atunci, aşa că pedalele au plecat în gol, pedalierul nu a mai opus rezistenţă deci, două dintre cele trei puncte de sprijin au plecat. În consecinţă compensarea pe care o realizam cu buca a plecat ea, urmarea a fost că şi ghidonul a plecat la rîndul lui după cum îi era voia. O mînă a trecut pe deasupra mînerului vizat, cealaltă pe sub mînerul din partea ei, ulterior pieptul s-a proptit in ghidon, dar cum nu eram aşa de maestru să conduc cu pieptul, şi cum bicicleta deja plecase şi ea de sub mine, nu imi rămăsese decît să las legile fizicii să termine procesul. Acesta a fost că eu am planat graţios lăsînd bicicleta în urmă, cumva m-am răsucit în aer, aşa că nu am muşcat din asfaltul cel proaspăt, ci am înfipt un corn, cred că cel stîng. Dur. Asfaltul era el nou, dar nu mai era destul de moale pentru ţeasta mea. Dar cu toată duritatea după prima secundă de şoc am reuşit să îmi recapăt vederea şi capacitea de analiză, dar nu şi controlul asupra propriilor oase sau a bicicletei. Între timp deja ajunsesem cu omoplatul pe asfalt care imi poliza soricul fără nici o jenă. Dar eu nu simţeam nimic. Eu vedeam bicicleta mea cea tunată care îşi zgirîia piuliţele nichelate de afurisitul de asfalt. În mod ciudat, asfaltul nu era jos, aşa cum era de aşteptat, ci era undeva sus în dreapta. Jos era cerul. Şi ce cer senin era. Într-un final, cînd eu îmi plîngeam piuliţele deznichelate, energia cinetică a reuşit să se transforme integral în belituri, aşa că m-am ridicat instant şi mi-am inspectat bidiviul ce tocmai mă potcovise. Era în stare de funcţionare, doar una din cele două piuliţe era zgîrîiată. Am încălecat şi am început să pedalez după cei doi ce dispăruseră după următoarea coamă de deal. După două pedale mi-a căzut ceasul de la mînă. Ceas cumparat de mine din bursa personală, curea metalică elastică, care după chestia asta s-a decis să se destrame. M-am intors, am cules lamelele de pe jos, şi am revenit la pedalat. Cîteva minute mai tîrziu i-am ajuns pe cei doi. Erau la destinaţie, la cişmea. Acolo am început să contabilizez  beliturile. Pe juma de corp fiecare încheietură avea belitura personală. Cea mai mare pe omoplat, apoi pe şold, codaşe fiind cele din genunchi şi din cot. M-am dezinfectat cu apă de la cişmea. Spirt nene, apa rece de te tăia la dinţi, dar pe mine mă ardea ca focul.

Marian şi cu vărul au plecat să vadă dacă găsesc ceva poamă coaptă, eu am rămas să îmi ling rănile... a să imi repar cureaua. Chestie simplă, să impingi lamelele în locurile destinate. Simplă pentru unul ce îşi poate controla degetele, dar eu tremuram ca în delirium tremens. Eram amorţit tot, nu mai simţeam nimic, dar degetele refuzau să stea locului. Cumva am reuşit să refac cureaua mea metalică, galbenă, şi a venit vremea de întors acasă. Soarele încă sus, cam sfîrîa pe carnea vie. În plus mă ardeau şi privirile băştinaşilor. Noroc că era caniculă şi vreme cînd oamenii îşi vedeau de ale lor, nu prea umblau prin sat. Tot drumul pînă în satul nostru am făcut ca lupul din desene animate. Unde nu erau copaci băgam viteză cît se poate ca să scap de razele soarelui, la umbră o lăsam moale. Dar am ajuns şi în sat. Nu puteam lăsa să se vadă măcelul de pe mine ca să mă ucida cu privirile lor compătimitoare, sau sarcastice, după caz, aşa că am pus tricoul pe mine. Ăsta era şi el galben, aşa cum era şi cureaua de la ceas, dar ceasul îl scoteam cînd mă spălam. Tricoul nu l-am mai scos vreo săptămîna sau mai mult. Se lipise.

Marian spune că a avut bafta de a întoarce capul şi să mă vadă cum plonjam hotărît să mă înfing în asfalt. Privelişte unică şi memorabilă.                           

Iar mi-a furat NASA ideile

Mulţi dintre cei ce mă cunosc mă consideră idiot, şi pe bună dreptate. am o mulţime de idei.

Nu ştiu de ce nu toată lumea poate deborda de idei, pentru că mi se pare simplu să te uiţi la lucruri aşa cum sînt şi să te gîndeşti la ele aşa cum nu sînt. A gîndi nu costă bani. Doar timp. O fi el timpul bani, dar nu întotdeauna pentru că mulţi au timp dar nu au bani.

Dar să revenim la NASA. Tocmai au trimis un nou rover spre Marte. Şi roverul ăsta nu va mai amartiza precum celelalte cu paraşută şi înveliş pneumatic, ci cu 4 retrorachete. Instantaneu mi-am şi imaginat că una din cele patru rechete poate da rateu şi totul se face varză. Mai tîrziu am văzut un comentariu care motiva această opţiune cu masa mare a noului rover. Ăsta cică are vreo tonă. Cele vechi aveau de cca 5 ori mai puţin. Deci fă paraşuta de 5 ori mai mare. Mda, atmosfera de pe Marte este este extrem de rarefiată faţă de cea de pe la noi aşa că or fi ştiind ei ce or fi ştiind, sau poate e şi la ei ca peste tot, adică au recurs la rachete ca să prindă şi nepotu lu nevasta lu şefu un contract gras.

Deci de ce aşa şi nu invers? Aşa am zis la multe alte chestii. De exemplu la lansarea pe orbită. Totul pleacă pe rachetă. Mi se pare mult mai costisitor energetic decît lansarea orizontală,  unde obiectul glisează pe aer şi nu stă pur şi simplu suspendat pe propulsie. Deci o idee ar fi să se plece ca avion, şi după ce se ajunge în straturile mai rarefiate, se trece pe rachetă, evitîndu-se astfel şi poluarea parţial. Altă idee mai fantastică ar fi o platformă mobilă aeriană undeva la zece douăzeci de kilometri în aer, un imens dirijabil de pe care să se facă lansarea. Pînă acolo totul se urcă lejer şi cătinel pe cablu. Da probabil or fi idei aiuristice, neeconomice sau imposibil de realizat.

Dar na că una mi-a fost furată :), nu de NASA,  ci de alţi  pasionaţi de astronautică, printre care şi Paul Allen cofondator Microsoft, alături de fondatorul Paypal, şi alţii. Planul lor este exact ce visam eu. Un avion propulsat de 6 motoare de 747, care odată ajuns sus în atmosferă va lansa modulul rachetă.




Deci, pregătiţi valizele. Plecăm pe orbită :)

Ce e fericirea?

Citeam un articol despre cele mai fericite naţiuni, şi autorul citează două celebrităţi

• Charles Schulz, creatorul benzilor desenate Peanuts, a scris, “Fericirea este un căţeluş cald ”
•  John Lennon are o părere differită: “Happiness is a warm gun.” Fericirea este un pistol cald.

N-am prins pe moment semnificaţia.  M-am prins în cele din urmă. Pistol cald vrea să însemne pistol fumegînd, cu care tocmai s-a tras. Cinic vorbind e un adevăr acolo. Alt adevăr cinic e că  ironia sorţii a făcut ca John Lennon să moară "fericit". Numai că pistolul cel cald nu era în mîna lui :).

Totuşi intrigat de această afirmaţie am căutat detalii, şi da, afirmaţia este făcută sub forma unei piese incluse pe unul din cele mai importante albume Beatles. Versurile nu prea  sînt ceva explicit, unii zicînd că e vorba despre droguri, alţii că e despre dragostea lui pentru Yoko. Dar asta nu are prea mare importanţă. Muzica se ascultă nu se disecă. 

Şi am mai dat peste un detaliu, şi anume că nu el a inventat calamburul ci l-a văzut scris pe coperta unei reviste de arme în anii 60, cînd vorba lui Schulz era în vogă, şi mulţi o parafrazau.

Am un papagal pe cap nu-i aşa?

La cîte vise trăsnite îmi bîntuie nopţile poate ar fi loc de un blog dedicat subiectului.

Dar orice este servit în cantităţi industriale devine banal, aşa că oricum ignor multe dintre cele care ar merita scrise. Acest vis este amuzant aşa că şi-a făcut drum aici.

Eram cumva în faţa blocului vecin, dar relaxat aşa cum aş fi afară în curte pe şezlong  bronzîndu-mă la... lună se pare pentru că era oră de noapte. Prin faţa mea trec cîţiva pui de cerşetor, o procesiune demnă de filmele cu buget mare. Era ceva simbolic aici, dar am uitat fiindcă a trecut ceva vreme pînă m-am decis să scriu. În scena următoare apare un personaj feminin, siluetă şi costumaţie impecabile. Mai apar şi alţii imediat, dar nu coborînd din scara în faţa căreia eram, ci venind dinspre stradă. Au schimbat saluturile de rigoare şi parcă mai aşteptau pe altcineva cînd atmosfera se schimba brusc. S-a întîmplat ceva, un trecător sau tot cunoştinţă a călcat pe bec, nu mai reţin, poate prin vreo remarcă la adresa zdrenţăroşilor, ceva deplasat chiar dacă nu era adresat cuiva cu faţa subţire. Brusc, respectivul este imobilizat, el fiind cu spatele către mine. Chiar în faţa mea fiind prima tipă apărută în decor, care îl ţinea şi ea cu braţul stîng de piept în acelaşi timp ferindu-şi capul aplecîndu-l către mine. Îl ferea pentru a nu încasa friendly fire de la cel ce îi remodela faţa împricinatului.

Călăul părea să fie un tip solid dar nu prea ascuţit la minte şi care acum nu prea realiza că e cazul să se oprească, şi ceilalţi nu îi prea găseau butonul de oprire. Eu eram doar spectator, dar fiind la cîţiva centimetri distanţă, presimţeam ca voi primi şi eu vreun ricoşeu, aşa că nu ştiam cum să mă topesc din tabloul ce se pictase în jurul meu.  (faza asta cu pumni mitraliaţi în mutra cuiva clar vine de la o reclamă care ma agasează, în care Popeye şi Bluto stau faţă în faţă si pulsează stresant. Reclama e a unei bănci care cică ar fi Popeye, în timp ce Bluto e dobînda, primul mitraliind pumni dobînzii ca să ne fie nouă bine... )

Scap cumva şi eram deja în casă, unde auzeam vocea unui papagal care spunea nu ştiu ce. Nu îi dădeam importanţă, eram încă plin de alte preocupări. În subconştient credeam că o fi tonul vreunui mobil, sau mai ştiu eu ce. Între timp ajung în sufragerie unde fratele meu lucra ceva la calculator cu spatele la mine. Deseori dacă e prins, îşi vede de ale lui, eu de ale mele, nu e nevoie să facem plecăciuni unul în faţa altuia doar pentru că s-a întîmplat să trecem prin acelaşi spaţiu. Dar acum se întoarce, mă priveşte şi zîmbeşte amuzat. Nu sîntem noi genul să zîmbim nemotivat, sau aşa de dragul celuilalt, aşa că evident era un motiv. Fac legătura cu sunetele auzite mai înainte şi deşi nu simţeam nimic pe cap, am dedus ce se întîmplă.

- Am un papagal pe cap nu-i aşa?

El confirmă înclinînd din cap zîmbind îngăduitor şi se întoarce la treaba lui. Clar era papagalul cuiva din grupul de afară. trebuia să îl prind şi să îl returnez. Aici în sufragerie, cameră mare, aveam de furcă fugărindu-l, baia era departe, aşa că aleg bucătaria, la doi paşi. Nu ştiu de ce nu am ales holul, care era şi mai mic, şi prin carte treceam ca să intru în bucătărie. Mă aplec şi ridic mîna ca să găbjesc lighioana, comvins că e ceva cît o vrabie de nu îi simţeam greutatea prin căciulă, dar cînd pun mîna simt o suprafaţă solidă acoperită cu pene, ceva ce ar fi putut foarte bine aparţine unei raţe. Papagalul meu se pare că nu era chiar atît de mic.

Acu stau şi mă gîndesc, ce o  fi indus ideea asta în vis? Papagalul oi fi chiar eu? sau doar un exemplar din stolul ce îmi locuieşte la mansardă?      

Stii bancul cu bilele?

E un banc de prin preşcolară.

Şi era cu o vacă şi un taur care era cam pierdut în adîncimea ochilor mari cu gene lungi a celei dintîi.
Pe lîngă asta, pe taur îl mai şi chema Zambile. Colac peste pupăză, Zambile nu era în acelaşi ţarc cu madam, motiv pentru care îl tot îndemna să sară gardul care se întîmpla să fie unul de sîrmă ghimbată.
Într-un final Zambile se decide să facă pasul. Îşi ia avînt, pluteşte graţios şi periculos de aproape de sîrmă după care aterizează unde îşi dorise.
-Vai Zambile ce mă bucur că...
-Numai Zam, că bilele au rămas pe gard. i-o taie scurt taurul.

Şi iată că acum după vreo 4 decenii CFRul găseşte bilele lui Zam şi le scoate la vînzare.

Pentru cine nu a văzut bilele:

Diablo 3 este aici.

Ei de fapt nu chiar aici, dar e dupa colt.
Toti cei ce am savurat Diablo 2 asteptam cu nerabdare si pe neica 3 de ani de zile.
Am cautat din cind in cind noutati dar fara sa gasesc cine stie ce in afara zvonurilor si scamurilor.

Azi iata ca am primit un spam catre un blog de doi lei cu un singur post in care se anunta ca pe intii februarie anul viitor va fi lansat in sfirsit. Nu prea am inteles care e rolul acelui spam, pt ca nu imi vindea nimic, nici executabile nu eram nevoit sa descarc sau  sa fiu pindit de troieni din moment ce blogur era pe serverul wordpress, dar daca tot m-a stirnit zic hai sa mai dau o tura pe situl oficial.

Ei bine, aici nu se zice inca nimic de data oficiala, dar au aparut mai multe stiri decit cele existentente de ani si ani, si nu in ultimul rind este prezent un trailer cinematografic acompaniat de un gameplay video care ne deschide o usa larga catre ceea ce vom vedea in joc. Ca prima impresie pot spune ca au ramas o multime de elemente din diablo doi, cum ar fi multe din efectele sonore, iar in ceea ce priveste grafica, seamana cam mult cu cea din warcraft. Poate gresesc, pentru ca warcraft cunosc doar din trailere, dar asta este impresia mea.

Ca si pina acum, exista o multime de alte informatii despre clasele de personaje, locatiile din joc, noile caracteristici adaugate in joc, suficient cit sa pierzi zile absorbind noile informatii. Imi retin curiozitatea pina cind voi sti cu sigurantza ca data lansarii e aproape. Dar daca tie curiozitatrea iti da ghes mai tare, situl este la indemina. http://eu.blizzard.com/diablo3

Nepotu' lu omu' care a inventat apa caldă

Îmi place expresia asta, aşa că am ales-o drept titlu, deşi nu are legătură vagă cu subiectul acestui articol.

În decursul mileniilor oamenii au inventat tot felul de trăsnăi pe lîngă cele ce au prins la public şi la circuitul meşteşugăresc. Dar procesul a fost unul lent, deşi istoria a mai înregistrat  ocazional explozii de ingeniozitate, deseori înăbuşite de inerţie sau interesele puterilor conducătoare.

În fine, ideea e că trăim într-o epocă a exploziilor de tot felul, unde totul se reinventează. Mereu văd chestii ce mă lasă mască. Poate nu mască mască, ci numai măsculiţă, dar mă lasă. În materie de topoare, ce ştiu de la bunicu ştia şi Burebista de la bunicii bunicilor lui, singura chestie diferită fiind o coadă şuie pe la unii pe la munte care se pare căn e mai ergonomica.

Ei bine, acu na ca mai văd una. A apărut un finlandez care se pare că e nepotu lu omu care a inventat apa caldă, şi a reinventat toporu.

Topor de şmecher, nu te apleci.

http://www.motounelte.com.ro/index.php?route=product/product&path=51&product_id=150

Nu te apleci, nu îţi mai dai cu toporu la ţurloaie :)