Postări
Am pus ghilimele așa cum se pune ghilimele la rahat, ca să se înțeleagă altceva. N-am vrut să folosesc limbaj obscen. Măcar în titlu nu. Apropo de obscen, de ce oare nu au găsit românii alt cuvînt "manierat" care să fie sinonim pentru obscenul căcat? De ce au trebuit să strice un cuvînt inocent, și să strice atmosfera cînd cumperi un corn cu rahat.
Dar să revin la subiect. Întîmplător, pasionat de computadoare, am evoluat în materie și am ajuns să mai ajut pe cei din jur cu o reparație, un sfat, și ca hard și ca soft. Am fost chiar căutat, nu că aș fi fost foarte bun, ci pentru că nu ceream bani. Asta nu înseamnă că nu primeam dacă mi se oferea. Deseori eram dator moral mult așa că mai și refuzam. Mai tîrziu am început să refuz să ajut, pentru că multe dintre solicitări erau pentru chestii banale precum repararea unui windows stricat, care necesita doar apasarea tastei insert sau numlock, sau alte chestii din astea pe care orice utilizator decent ar trebui sa și le facă singur. Într-un final chiar m-am retras definitiv pentru că sistemele au evoluat rapid și lumea nu a rămas ca mine la XP și amd. Cu toate astea sînt cumva privit ca o somitate în domeniu sau magician ceva, pentru că foarte des sînt solicitat pentru a facilita vinderea echipamentelor vechi.
-Costele am primit cadou un monitor nou, ajută-mă să-l vînd pe cel vechi, că e ca și nou, e în garanție. În magazin e 4 îl dau cu 3.
-Avînd în vedere că anturajul meu se rezumă la trei persoane, hai zece dacă pun și pe cei cu care joc Go, caută un magazin specializat.
sau-
-Mi-am luat tabletă nouă că voiam mai performantă, o dau pe aia veche care e nouă, e în garanție, a costat 8 e performată, scoate tu cît poți.
-Cui să vînd?, în afară de tine mai stau de vorbă cu două persoane.
Întîmplător una chiar voia o tabletă, dar ceva minimal, cadou, eventual.
-Ha, na că s-a nimerit, prima dată în două decenii de cînd sînt luat drept magazin de SH cunosc pe cineva care chiar mi-a spus că ar vrea ceva din ce alții nu mai vor. Da nu cred că vă lipiți, nu se uită la palierul de preț a ceea ce ai tu.
-Păi cît vrea să dea?
-Nu vrea să dea nimic, dacă se poate, și pentru că nu se poate, se uită la prețul minim din magazine, eu pe a mea am dat 2 sute, dar sînt altele, chiar o țîră sub.
-Aaaaa, păi cum așa, eu am dar 8 vreau măcar 6.
-Ți-am spus că nu vă lipiți, îmi pare rău.
-Păi, hai să dea 5 măcar.
-Cred că nu ai auzit. Repet. Nu are bani deloc, ar vrea una, și dacă în magazin este 179 nouă, chiar nu vede de ce să dea 180 pe una .... desigilată. Încă o dată scuze, nu vă lipiți, eu ce să fac, s-a întîmplat să aflu că vrea, ți-am spus care sînt condițiile, altceva chiar nu am ce face.
-Păi cum așa, vrea tabletă performantă, și o vrea la preț de gunoi?
-Am precizat și repetat, nu vrea performantă....
Discuția a fost mai lungă, dar aici am pus cît să se vadă mersul ei.
Și acum să trec la morală, la miezul problemei.
Sînt chestii pe care le știm cu toții, dar pe care nu le conștientizăm cînd vrem să vindem un obiect care nu ne mai trebuie. Nu mai trăim în vremurile cînd plugu, căruța, eventual ceasu te ținea o viață și mai trecea prin trei generații. Nici măcar în cea cînd hîrbul, de exemplu mașina putea fi reparat, dădeai juma de preț, mai luai două piese, munca ta nu conta, și te scoteai mai ieftin decît cu una nouă. Dacă pui plusul de ulei și gaz, tot acolo ieșeai, da asta e, nu aveai tot grămadă, și nici nu găseai nouă, decît dacă așteptai zece ani. Acum obiectele se uzează moral deși mai au garanție hăt. Plus că, vorba lu bunicu, care nu ne lăsa să folosim radioul.
-Se roade piesele.
Uzura fizică este masivă. Cu toate astea noi ținem la preț cînd vrem să vindem ceva.
-Păi vezi că eu am dat o mie de lei pe calculator acum cinci ani. Am făcut foamea o lună. Vreau măcar un sfert.
Dar aici tu uiți ca din banii ăia un sfert au fost TVA. Practic tu ai plătit statul ca să îți facă străzi și să te apere de cotropitori. Că nu o face, asta e altă discuție. Dar ideea e că tu nu ai dat banii ăia efectiv pe calculator. Te-a prins statul la înghesuială și ți ia luat împreună cu banii pentru calculator, asta e, e conjuctură, dar nu e ceea ce îți închipui.
Mai apoi, încă vreun sfert sînt banii dați celor ce te-au căutat pe tine, clientul. E un lanț serios de la producător la tine. Aparent e parte din costul calculatorului, dar nu e, explic mai tîrziu. Apoi mai este garanția, alte asigurări și pierderi, mai intră și aici procente. Într-un final practic tu dai pe calculator în sine 40 sau poate mai puțin la sută. L-ai uzat cîțiva ani, 70 -80 la sută din cît are viață, poate 50, dacă e de calitate, și tu vrei să îl dai cu sfert de preț de pe factură deci 250, nu cu sfert de preț real, adică 100.
În fine astea sînt calcule speculative, pot fi contrazise oricînd, le-am prezentat ca idee, ca sămînță de meditație. Ideea e că prețul nu e dat de costul inițial, de uzură sau altceva, ci de cerere și ofertă. Piață e plină de hîrburi. Te uiți în magazine și vezi că pentru sistemul echivalent cu al tău prețul este 250 cît ceri tu, și te umfli în piept, am dreptate, ceream corect. Dar uiți că prețul ăla include munca celui din magazin, costuri cu magazinul însuși, taxe, și chiar garanția aia de șase luni pe care o oferă. Asta este ce spuneam mai devreme, SHistul este omul care caută clientul pentru tine, așa cum, angrosistul, retailistul și tor restul te-au căutat pe tine, clientul producătorului. Parte din cei 250 prețul pieței, sînt munca lui, nu sînt banii tăi, așa cum parte din cei 1000 inițiali nu erau costul jucăriei. Deci mișcarea corectă este să te duci la magazinul de SH, pui obiectul pe masă, omul face serviciul comercial, ia acei 250 dacă are noroc să vîndă, își oprește partea și probabil iei acea 100 de lei care ziceam că ar fi un preț onest.
Era sa uit de un caz particular. Cazul cînd ai dat mai mult pe jucărie fiind un model nou, deci mai performant. aici nu e vorba doar de plus de performanță ci și de privilegiu. Privilegiul de a fi printre primii, privilegiul de a a avea 5 procente viteză în plus pentru care plătești cît dă mulțimea pentru restul de 95 procente. Nu rareori am auzit dialoguri precum,
-Cît ai dat?
-Păi 3 mii!
-Cum așa, că eu am dat pe a meu 1000!
-Da, da a meu e mult mai performant! (replică spusă cu ochii sclipind de mîndrie)
-Și ce rating are în benchmark?
-Ce e aia benchmark?
Și cel ce știe ce e aia, tace cînd se dumirește că amicul e victima reclamei, știind că respectivul folosește jucăria doar pentru facebook, mail și vremea de mîine. Nu vrea să îi strice bucuria explicîndu-i că alea 5 procente sînt valabile pentru cei competitivi, cei ce realmente fac ei însuși performanță, fie la jocuri, fie în producție. Și peste un an, ce a luat el cu trei se vinde cu unu, iar peste încă un an dacă el vinde instrumentul, nu-i așa? vrea măcar un sfert. El uită că juma din ce a dat a fost pentru privilegiu, și nu pentru marfă.
Da, e de înțeles să vrei mai mult, dorințele sînt multe, așa că încercarea de a scoate un ciubuc, adică a găsi un client ocolind circuitul normal, e de înțeles, așa cum e de înțeles să vrei să gătească nevasta, nu să măninci la restaurant sau conserve, sau să îți desfunde țeava vecinul, căruia tu i-ai dus soacra la mare. și dacă se lipește, ok, ai avut baftă. Dar dacă nu se lipește, și tu tot vrei cei 250 în loc de 100 atunci te conformezi moralei zilei, cea care te face pe tine sclav, cea care pune presiune pe tine constant. Pentru că așa cum tu ții la preț doar pentru că ți se pare că ai dreptate, așa ține oricine la preț, și vrea să înșface cît poate. O paralelă ar fi o mulțime calmă care merge în drumul său, și care se oprește și iese în ordine la strungăreață, comparată cu una care se bulucește și își rupe oasele și hainele pentru a trece mai repede cu o clipă. Rezultatul e că ies toți mai tîrziu, bașca ciufuliți. Da, nu ai ce face, nu poți ține gloata în frîu, dar te poți ține pe tine. Mai concret, dai hirbu cu 100 și stai calm. Și în timpul pierdut cu stoarcerea celor 150, faci ce te pricepi tu să faci și poate cîștigi mai mult. Sau dacă nu ai de muncă măcar faci ceva agreabil. De exemplu donezi hirbul unui copil amărît.
luni, 18 ianuarie 2016
duminică, 17 ianuarie 2016
Omătul greu și iadul pe pămînt.
Prin copilărie nămeții erau mai sănătoși, mai ales în fața blocului meu, norocoșii de la blocul de vis a vis cumva nu prea aveau zăpadă în fața. Dar de fapt norocoși eram noi copii care avean în ce să ne tăvalim. Cei bătrîni, gospodari ieșeau cu lopata să facă pîrtie. Evident și noi ăștia mici mai lopătam, era o joacă. Tot în joacă primăvara ieșeam la greblat grădina și cărat crengile uscate, Mai tîrziu cînd nu mai eram copil și aveam banii mei am cumpărat trandafiri, gazon, am reparat gardul verde. Ăsta nu l-am mai cumpărat că nu știam de unde, am completat de pe faleză că acolo erau tufane din plin. Vecinul gospodar, ăl cu lopata a pus salcîmi, și tot așa, ca vecinii.
De cînd m-am înnădit la internet n-am prea mai ieșit. Doar o singură dată am cerut lopata de la văduva vecinului că nu mai ieșea nimeni la făcut pîrtie, drept e că nici zăpadă prea multă nu era. Și n-am apucat eu să lopătez trei minute că mă trezesc cu un vecin de care nici nu știam că se mutase acolo, că vine să îmi lopata din mînă. Se jenase omu că din tot blocul am ieșit doar eu cu o singură mînă. De grădină se ocupă alt vecin. Se ocupă de multă vreme, și eu nu m-am mai băgat, nici la verde nici la alb, lasă să facă ăștia tineri. Ți-ai găsit. Trandafirii s-au cam rărit, din opt tufe cît erau mai e una și două jumătăți. Anu trecut îmi promisesem că îi reînnoiesc, da fusei falit. Poate anul ăsta.
Cu zăpada pînă acum rezolvasem simplu, rezerve la cămară și nu ieșeam din casă pînă nu se topea. Dar belea, zecile de mii de ore de imobilitate în fața monitorului își cer tributul. Cu tot vegetarianismul meu, colesterolul se răzbună. de prin vară mi-am impus să ies zilnic o oră două. Așa am început să cunosc și eu faleza. Dar cum rămîne cu zăpada, prin nămeți nu ține plimbare. Și așa m-am orientat către un aparat de fitness. Am scăpat ieftin, 15 lei partea metalică, 5 lei coada. Se cheamă lopată.
La prima ninsoare, trei centimetri, ce pîrtie să faci? Da m-am jucat cu tot trotuarul din fața scării plus cel pînă la scara vecină. A doua zi s-a topit oricum. Azi fuse mai sănătoasă, da de dimineață au ieșit doi de pe scară și au curățat. Mi-au stricat fitnessu. Da pînă am ieșit eu s-au mai pus trei centimetri. Fiind necălcată a mers ușor, și pentru că nu îmi făcuse porția ies și pe stradă, fac alee pe lîngă primele două mașini, alee fix pix că pînă în stradă mai sînt 50 de metri. Între timp văd o vecină că iese cu o lopată, vede în fața scării curat, intră înapoi. Măi cum i-a apucat pe toți hărnicia taman anu ăsta?
Între timp trece plugu, mai mărește un pic valurile cu care blocase mașinile la trecerile precedente. Arunc în grădină și ce pusese înapoi pe porțiunea curățată de mine și mă amuzam de cei doi care se vor mira mîine văzînd mașinile lor deblocate, și nu vor ști care a fost fraieru care a încurcat mașina și a deblocat pe a lor.
Mai era ceva timp pînă să-mi fac porția așa că am zis să sparg și o alee de un metru către cealaltă parte a străzii, văzînd că gheața se desprinde ușor de asfalt de la aleea făcută de mine. Astfel plugul putea prinde și gheața nu doar să gîdile pe deasupra, și se grăbește curățarea. De pe la jumate nu am cărat înapoi în grădina de la blocul meu ci am ajuncat pe partea opusă unde era un nămete între cele două mașini de acolo. Am mai ridicat nămetele și curățat valul plugului ca să am loc să sparg gheața din partea opusă spre centrul străzii. Mai apar cîțiva tineri tocmai cînd desprindeam o felie imensă. Vor să îmi ia lopata, le zic că nu pot face ei mișcare în locul meu, se amuză și ei cu două trei felii le aruncă pe nămete, apoi mă mai admiră cum mă chinui să străpung ultiimii 20 de cm. Pleacă, revin zece minute mai tîrziu, mai ridică o felie imensă pe care tocmai o desprinsesem, moment în care apare proprietara mașinii care avea în față nămetele. Începe să urle că de ce îi blochez mașina, că aia o să înghețe, că ce am eu cu ea, că ce m-a apucat, că ea a muncit săraca toată dimineața cu bărbasu să curețe în jurul mașinii N-am prea înțeles eu cum o bloca nămetele, probabil ea iese din parcare urcînd pe mașina celui din față, și nici cum putusew apărea nămetele ăla acolo dacă ea îl curățase du o oră înainte de a ieși eu. Ei, știam eu cum apăruse, dar nu înțelegeam de ce minte cu atîta patos. Acu mă uitam și eu și tinerii la ea ca la curcubeu. E o vecină mai nouă, e aici de vreo cîțiva ani, dar o cunosc doar de acu doi ani cînd mi-am schimbat ușa și a venit tot așa cu o falcă în cer și una în pămînt că fac praf. A făcut și atunci ca toți dracii, s-a dus pe la administrator, evident nu a băgat-o nimeni în seamă. Mai tărziu cînd arunca ea de la trei cu reparația la balcon trebuia să îi întorc moneda, da noroc că nu am mintea ei. Mă informaseră ceilalți că nu sînt singurul de care s-a luat.
O las cîteva minute, ea urlă în continuare, se ia și de tineri somîndu-i să arunce nămetele în grădină, respectivii evident contrează.
-Ceeee? Iooo?
Caut eu o portiță în torentele ei verbale încercînd să spun ceva. Reușesc să o opresc cîteva secunde, apuc să spun ceva de genu.
-Eu chiar nu înțeleg care e problema dvs, eu am curățat aici, nu am blocat nimic. Singura mea concluzie este că sînteți o femeie căreia nu îi convine nimic și nu se simte bine decît dacă face scandal. În momentul ăsta a întors spatele și a plecat. Probabil am ghicit-o și și-a dat seama că nu îi merge, sau între timp înghețase ori își făcuse plinul. Dacă mai stătea mai aveam să îi zic că se poate uita la mașina lîngă care făcusem aleea și putea vedea că am curățat și în fața și în spatele ei, pentru că evident aruncînd în grădină mai căzuse și mai aproape și nu se făcea să las necurățat, încă două trei lopeți în plus sau în minus neînsemnînd nimic. Alt lucru era să se uite atent și să vadă că curățasem și valul făcut de plug în dreptul părții frontale a mașinii ei, și în fine dacă eu chiar greșisem cu ceva, putea să vorbească pe ton normal și să îmi explice greșeala. Exemplu chiar tinerii, care s-au oferit să mute ceva bucăți de zăpadă fără să le ceară nimeni, deci clar dacă li se explica civilizat că au greșit și-ar fi corectat greșeala. Am mai stat juma de minut să caut să înțeleg iadul din mintea ei, am terminat bucata de gheață din centrul drumului și am plecat. Am lăsat nămetele cum era, nu încurca cu nimic ieșirea mașinii. L-am lăsat așa pentru că îmi tăiase tot cheful. Intenția era să îl ridic așa cum ridicasem în partea cealaltă pentru că dacă faci un morman nu îl lași împrăștiat, îl faci movilă. Poate chiar îl aruncam tot în grădină dacă simțeam că nu mi-am făcut porția.
Toată viața m-am chinuit să înțeleg ce e în mintea celor ca vecina respectivă și cum de nu reușesc să se oprească și să încerce să înțeleagă și punctul de vedere a celui din fața sa. Episodul de azi m-a făcut să realizez că ei trăiesc o viață de coșmar, iadul pe pămînt. Lor li se pare că toată lumea are ceva cu ei, că probabil totul li se cuvine și nimeni nu vrea să le dea ce este al lor. Este chiar paradoxal. Vine un fraier și îți curăță drumul de lîngă mașina ta și tu în loc să apreciezi gestul, te vezi atacat. Tu, cel ce citești aceste rînduri dacă ai fi vazut unul ca mine lopătînd pe lîngă mașina ta cum ai fi reacționat? Ai fi ignorat văzîndu-ți de treabă? Sau dacă și se părea ceva greșit ai fi așteptat să termine să plece și te duceai să termini tu treaba corect dacă ceva nu era în regulă? Nimic nu e chiar perfect, e aglomerație, ne mai călcăm unii pe alții pe bombeuri, dar asta e. Dai cu cremă, eventual îți mai cade o unghie, viața merge înainte. Dar să stai așa, îngrozit că toți cei din jur stau cu revolveru ațintit pe bombeurile tale... Iad nene, Iad.
Actualizare ulterioară. De ieri s-au mai pus vreo trei centimetri așa că am ieșit și azi, cam cu teamă, să nu mă ia la scărmănat iar vecina. Una din mașinile pe care le deblocasem era lipsă la apel. Cea a vecinei era încă acolo. Cu siguranță blocată de mine :) Terminasem în fața scării, dar mai era ceva timp așa că am mai dat și din stradă, printre altele și din locul unde scosesem gheața și acum se umpluse cu zăpadă frămîntată de mașini, care era lejer de luat spre deosebire de gheață care acum era beton fiind mai frig decît ieri. Cînd aproape să termin, iaca vine și mașina de pe locul liber. Posesorul e și el vecin cu mine pe scară, habar nu aveam. Coboară omu, trece pe lîngă mine, îmi mulțumește pentru deszăpezire și se duce în treaba lui.
Noroc că personajele care mulțumesc cu ciomagu șint totuși o minoritate, altfel ar fi fost iad și pentru noi, restul lumii.
De cînd m-am înnădit la internet n-am prea mai ieșit. Doar o singură dată am cerut lopata de la văduva vecinului că nu mai ieșea nimeni la făcut pîrtie, drept e că nici zăpadă prea multă nu era. Și n-am apucat eu să lopătez trei minute că mă trezesc cu un vecin de care nici nu știam că se mutase acolo, că vine să îmi lopata din mînă. Se jenase omu că din tot blocul am ieșit doar eu cu o singură mînă. De grădină se ocupă alt vecin. Se ocupă de multă vreme, și eu nu m-am mai băgat, nici la verde nici la alb, lasă să facă ăștia tineri. Ți-ai găsit. Trandafirii s-au cam rărit, din opt tufe cît erau mai e una și două jumătăți. Anu trecut îmi promisesem că îi reînnoiesc, da fusei falit. Poate anul ăsta.
Cu zăpada pînă acum rezolvasem simplu, rezerve la cămară și nu ieșeam din casă pînă nu se topea. Dar belea, zecile de mii de ore de imobilitate în fața monitorului își cer tributul. Cu tot vegetarianismul meu, colesterolul se răzbună. de prin vară mi-am impus să ies zilnic o oră două. Așa am început să cunosc și eu faleza. Dar cum rămîne cu zăpada, prin nămeți nu ține plimbare. Și așa m-am orientat către un aparat de fitness. Am scăpat ieftin, 15 lei partea metalică, 5 lei coada. Se cheamă lopată.
La prima ninsoare, trei centimetri, ce pîrtie să faci? Da m-am jucat cu tot trotuarul din fața scării plus cel pînă la scara vecină. A doua zi s-a topit oricum. Azi fuse mai sănătoasă, da de dimineață au ieșit doi de pe scară și au curățat. Mi-au stricat fitnessu. Da pînă am ieșit eu s-au mai pus trei centimetri. Fiind necălcată a mers ușor, și pentru că nu îmi făcuse porția ies și pe stradă, fac alee pe lîngă primele două mașini, alee fix pix că pînă în stradă mai sînt 50 de metri. Între timp văd o vecină că iese cu o lopată, vede în fața scării curat, intră înapoi. Măi cum i-a apucat pe toți hărnicia taman anu ăsta?
Între timp trece plugu, mai mărește un pic valurile cu care blocase mașinile la trecerile precedente. Arunc în grădină și ce pusese înapoi pe porțiunea curățată de mine și mă amuzam de cei doi care se vor mira mîine văzînd mașinile lor deblocate, și nu vor ști care a fost fraieru care a încurcat mașina și a deblocat pe a lor.
Mai era ceva timp pînă să-mi fac porția așa că am zis să sparg și o alee de un metru către cealaltă parte a străzii, văzînd că gheața se desprinde ușor de asfalt de la aleea făcută de mine. Astfel plugul putea prinde și gheața nu doar să gîdile pe deasupra, și se grăbește curățarea. De pe la jumate nu am cărat înapoi în grădina de la blocul meu ci am ajuncat pe partea opusă unde era un nămete între cele două mașini de acolo. Am mai ridicat nămetele și curățat valul plugului ca să am loc să sparg gheața din partea opusă spre centrul străzii. Mai apar cîțiva tineri tocmai cînd desprindeam o felie imensă. Vor să îmi ia lopata, le zic că nu pot face ei mișcare în locul meu, se amuză și ei cu două trei felii le aruncă pe nămete, apoi mă mai admiră cum mă chinui să străpung ultiimii 20 de cm. Pleacă, revin zece minute mai tîrziu, mai ridică o felie imensă pe care tocmai o desprinsesem, moment în care apare proprietara mașinii care avea în față nămetele. Începe să urle că de ce îi blochez mașina, că aia o să înghețe, că ce am eu cu ea, că ce m-a apucat, că ea a muncit săraca toată dimineața cu bărbasu să curețe în jurul mașinii N-am prea înțeles eu cum o bloca nămetele, probabil ea iese din parcare urcînd pe mașina celui din față, și nici cum putusew apărea nămetele ăla acolo dacă ea îl curățase du o oră înainte de a ieși eu. Ei, știam eu cum apăruse, dar nu înțelegeam de ce minte cu atîta patos. Acu mă uitam și eu și tinerii la ea ca la curcubeu. E o vecină mai nouă, e aici de vreo cîțiva ani, dar o cunosc doar de acu doi ani cînd mi-am schimbat ușa și a venit tot așa cu o falcă în cer și una în pămînt că fac praf. A făcut și atunci ca toți dracii, s-a dus pe la administrator, evident nu a băgat-o nimeni în seamă. Mai tărziu cînd arunca ea de la trei cu reparația la balcon trebuia să îi întorc moneda, da noroc că nu am mintea ei. Mă informaseră ceilalți că nu sînt singurul de care s-a luat.
O las cîteva minute, ea urlă în continuare, se ia și de tineri somîndu-i să arunce nămetele în grădină, respectivii evident contrează.
-Ceeee? Iooo?
Caut eu o portiță în torentele ei verbale încercînd să spun ceva. Reușesc să o opresc cîteva secunde, apuc să spun ceva de genu.
-Eu chiar nu înțeleg care e problema dvs, eu am curățat aici, nu am blocat nimic. Singura mea concluzie este că sînteți o femeie căreia nu îi convine nimic și nu se simte bine decît dacă face scandal. În momentul ăsta a întors spatele și a plecat. Probabil am ghicit-o și și-a dat seama că nu îi merge, sau între timp înghețase ori își făcuse plinul. Dacă mai stătea mai aveam să îi zic că se poate uita la mașina lîngă care făcusem aleea și putea vedea că am curățat și în fața și în spatele ei, pentru că evident aruncînd în grădină mai căzuse și mai aproape și nu se făcea să las necurățat, încă două trei lopeți în plus sau în minus neînsemnînd nimic. Alt lucru era să se uite atent și să vadă că curățasem și valul făcut de plug în dreptul părții frontale a mașinii ei, și în fine dacă eu chiar greșisem cu ceva, putea să vorbească pe ton normal și să îmi explice greșeala. Exemplu chiar tinerii, care s-au oferit să mute ceva bucăți de zăpadă fără să le ceară nimeni, deci clar dacă li se explica civilizat că au greșit și-ar fi corectat greșeala. Am mai stat juma de minut să caut să înțeleg iadul din mintea ei, am terminat bucata de gheață din centrul drumului și am plecat. Am lăsat nămetele cum era, nu încurca cu nimic ieșirea mașinii. L-am lăsat așa pentru că îmi tăiase tot cheful. Intenția era să îl ridic așa cum ridicasem în partea cealaltă pentru că dacă faci un morman nu îl lași împrăștiat, îl faci movilă. Poate chiar îl aruncam tot în grădină dacă simțeam că nu mi-am făcut porția.
Toată viața m-am chinuit să înțeleg ce e în mintea celor ca vecina respectivă și cum de nu reușesc să se oprească și să încerce să înțeleagă și punctul de vedere a celui din fața sa. Episodul de azi m-a făcut să realizez că ei trăiesc o viață de coșmar, iadul pe pămînt. Lor li se pare că toată lumea are ceva cu ei, că probabil totul li se cuvine și nimeni nu vrea să le dea ce este al lor. Este chiar paradoxal. Vine un fraier și îți curăță drumul de lîngă mașina ta și tu în loc să apreciezi gestul, te vezi atacat. Tu, cel ce citești aceste rînduri dacă ai fi vazut unul ca mine lopătînd pe lîngă mașina ta cum ai fi reacționat? Ai fi ignorat văzîndu-ți de treabă? Sau dacă și se părea ceva greșit ai fi așteptat să termine să plece și te duceai să termini tu treaba corect dacă ceva nu era în regulă? Nimic nu e chiar perfect, e aglomerație, ne mai călcăm unii pe alții pe bombeuri, dar asta e. Dai cu cremă, eventual îți mai cade o unghie, viața merge înainte. Dar să stai așa, îngrozit că toți cei din jur stau cu revolveru ațintit pe bombeurile tale... Iad nene, Iad.
Actualizare ulterioară. De ieri s-au mai pus vreo trei centimetri așa că am ieșit și azi, cam cu teamă, să nu mă ia la scărmănat iar vecina. Una din mașinile pe care le deblocasem era lipsă la apel. Cea a vecinei era încă acolo. Cu siguranță blocată de mine :) Terminasem în fața scării, dar mai era ceva timp așa că am mai dat și din stradă, printre altele și din locul unde scosesem gheața și acum se umpluse cu zăpadă frămîntată de mașini, care era lejer de luat spre deosebire de gheață care acum era beton fiind mai frig decît ieri. Cînd aproape să termin, iaca vine și mașina de pe locul liber. Posesorul e și el vecin cu mine pe scară, habar nu aveam. Coboară omu, trece pe lîngă mine, îmi mulțumește pentru deszăpezire și se duce în treaba lui.
Noroc că personajele care mulțumesc cu ciomagu șint totuși o minoritate, altfel ar fi fost iad și pentru noi, restul lumii.
duminică, 20 decembrie 2015
Miracole și conspirații.
Fiecare persoană are dreptul să se dedice cu dăruire pasiunilor proprii. Unele pasiuni sînt mai comune precum cea pentru fotbal, colecționarea, sau mai recent calculatoarele sau doar jocul pe ele. Altele sînt mai rar întîlnite, respectivii pasionați fiind catalogați drept... ciudați.
Două dintre pasiunile comune sînt și extazierea în fața "miracolelor", sau a conspirațiilor. De fapt pasionații de conspirații nu se extaziază efectiv, ci doar propovăduiesc diverse conspirații, dar o fac cu un oarecare extaz.
"Orice tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebita de magie..." Arthur C. Clarke Dar în prezent, cu actualul avans științific și tehnologic miracolele sînt cam rare, așa că mulți dintre noi încercăm să umplem golul inventînd miracole. Totul este în regulă atît timp cît fantezia este prezentată ca fantezie, ficțiune. De asemeni, este acceptabil dacă cei căzuți în păcatul acesta sînt oameni nu tocmai dotați intelectual. De exemplu taică-meu citind în copilărie cartea "Casa cu 500 de etaje" a rămas cu convingerea că în America această clădire există. Deși el nu este complet oligofren, are doar momente, după cum se vede, nu am reușit să îi schimb opinia nici după ce am găsit cartea la anticariat și i-am adus-o ca să îi demonstez că e doar un roman științifico fantastic. Dar el măcar nu a apucat decît patru clase de primară și alea în timpul războiului așa că este o oarecare scuză.
Astăzi cu accesul facil la comunicație și informație, surprinzător, astfel de mituri se înmulțesc în loc să dispară. Eu, credul din fire m-am lăsat o vreme prostit de unele știri sau informații false, pentru că veneau de la persoane sau surse cu credibilitate. E drept, uneori nu putem discerne între realitate și ficțiune, pentru că nu mai e suficient doar să știi să citești. Dar din dorința omului de a vedea miracole, și cea a ziariștilor de a cîștiga o pîine ușoară, se propagă atît de multă fantezie prezentată ca realitate încît am căzut în cealaltă extremă. Nu mai cred nimic fără probe concrete, ba mai mult dau și în fibrilații cînd văd scorneli evidente precum motorul care funcționează doar cu apă, care evident este pus sub obroc de conspirația petroliștilor și a fabricanților de autoturisme.
Să nu se creadă cumva că pretind că totul în lume e corect și chiar nu există conspirații. Ele există de la nivelul de administrator de bloc sau primar de cătun pînă la cel mai înalt nivel. Dar ele se numesc șmenuri, sau luptă pentru supremație, mai mult sau mai puțin pe față. Conspiraționiștii cei mai cunoscuți, francmasonii, vai vai ce secrete, ce de-a conspirații. Dar dacă zici mai concret, zidarii liberi, sau dacă te uiți că orice ghildă sau breaslă își apăra propriul interes, și mai studiezi istorie, vei găsi că există povești mai interesante și în alte categorii de meseriași nu doar între masoni sau destupați la minte... ăăă, illuminati.
OK, OK, dar care e problema mea? Păi problema mea că noi ca societate pierdem vremea cu astfel de povești în loc să folosim acel timp într-un mod mai util. De exemplu în loc să ne căinăm că miraculosul motor care funcționează cu apă a fost dat la dos, putem promova o tehnologie care deja există dar pe care o ignorăm. E drept nu aduce o ecenomie de 100% în toate domeniile energetice, ci doar de 90 sau doar 50 de procente și doar la iluminat. Un bec de 9 sau 11 W cu leduri luminează cît unul de 100W cu incandescență, e drept, costă de 3 sau de zece ori mai mult, dar economia adusă în 300 de ore cel mult, amortizează cheltuiala, iar apoi aduce doar economie, imensă. Romania are un consum instant de cca 7 GW între 6 și ceva peste 8, http://pro.sistemulenergetic.com/statistics/show_graph/2015/11/30/0/0/2015/12/18/23/59.
Iluminatul suge undeva pe la 15 procente. Evident nu totul e pe incandescență, poate majoritar e neon, deci reducerea nu ar fi de 90 ci poate de 40 de procente, dar oricum se reduce consumul național cu 5 procente.La viteză estimez că înseamnă juma de miliard de euro anual.
Și ăsta e doar un exemplu. Ledurile sînt un mic miracol, dar ca el sînt multe altele cu care putem pierde vremea util.
Acest articol a fost provocat de remarca unui amic, confrate de FB cu ocazia morții unui mason italian la 96 de ani. "Asta imi confirma mai vechile convingeri ca pentru elite, monarhi, fosti presedinti sau masoni exista leacuri si tratamente miraculoase" Această afirmație este doar o inocentă opinie personală, dar este născută din aceeași plămădeală cu adevăratele aberații precum motorul cu apă.
Hai să o analizăm un pic la rece. E exclus ca vreun călugăr în vîrf de munte, sau o echipă de creieroși într-un centru universitar să descopere vreun tratament foarte eficient? Nu văd de ce ar fi exclus. Este exclus ca ei să dorească să își vîndă produsul pe un preț mai bun? Așa cum orice cioban vrea să își dea brinza pe cel mai bun preț? Nu e exclus. Deci nu neg posibilitatea exclusivismului pentru elite. Dar, ia sa vedem statistici. Italia e pe locul doi ca speranță de viață. România e cam pe ultimul loc, și cu toate astea văd în jur destui care bat spre 90. Deci orice român de 90 e cam pe la aceeași performanță de vîrstă ca italianul cu pricina. Să-i bănuiesc de masonerie, sau să accept realitatea statistică că mulți oameni trec de 90 chiar dacă trăiesc în condiții de viață cu mult inferioare elitelor de oriunde? Evident tratamente miraculoase există, lista e mare. Eu zic că și banala dializă sau un transplant de rinichi este ceva miraculos, sau omiprezenta insulină, ca să nu mai vorbim de transplantul de inimă sau chiar inimi artificiale. Evident nu tot pîrlitul are acces la ele, așa cum nu are acces la hoteluri de 5 stele sau avion privat. Dar asta e simpla economie de piață cu rechini și baboi, nu conspirații cu tratamente miraculoase ascunse în seifuri.
Ca și la exemplul cu tehnologia unde am menționat ledul, menționez și aici ceva miraculos, produsul apicol, în special mierea și propolisul. Aplicații nenumărate, dintre care eu știu doar cîteva. De exemplu banala arsură de care avem parte noi toți cei neatenți. Mierea este absolut miraculoasă în cazul arsurilor. Cea de gradul întîi pur și simplu trece în cîteva minute dacă aplici miere pe locul afectat. Ești scutit de multe ore sau zile de disconfort major. La gradul doi nu mai rezolvă rapid si complet dar efectul este la fel de eficient si binevenit. Literatura de specialitate menționează și gradele mai avansate, dar am fost ferit de șansa de a le testa.
Deci în loc de a visa la tratemente ascunse în seifurile masone mai bine am folosi timpul respectiv pentru a ne documenta în legătură cu aceste tratamente la îndemîna oricui, și evident de a le promova. Fără o bună documentare sîntem pierduți. De exemplu citești acest articol cumperi miere de la colțu străzii, păstrezi o parte în dulăpiorul cu medicamente, o folosești cînd te arzi... și nimic, nici un efect. Evident, dacă mierea este cea comercială, prelucrată pentru a fi estetică adică lichidă, probabil va fi doar îndulcitor nu și medicament. Prin tratamentul termic sau alte tratamente, principiile active sînt distruse. De aia e necesar să fii documentat, și să cauți apicultori de încredere care lasă mierea curată și nu o alterează din dorința unui profit sporit. Dar apicultorul trebuie ajutat ca să își poată permite producție onestă. diacuție lungă. Și ăsta e doar un capitol, unul din cele cunoscute de mine. Ele cu siguranță sînt multe altele. Dar dacă noi stăm și visăm la conspirații și alte alea, aceste mici miracole vor rămîne ascunse de conspirația propriei noastre ignoranțe.
joi, 12 noiembrie 2015
Passmark
Omu de cînd e om, tre să se întreacă cu vecinu..
-A mea e mai mare!
-Ba a mea e!!
Și la unele te uiți și vezi că e mai mare, la casă, la grădină, la pleată sau mai știu eu ce. Altele nu se văd că sînt mai dosite, așa cum ar fi cilindreea la mașină, și atunci ca să se știe, avea etichetă. Dacia 1300 era mai tare decît 1100, apoi mai era 1310, 1340 sau cine mai știe care. Pe Mercedes sau Lamborghini nu scria, da se știa ce și cum.
La început și la calculatoare era simplu. Aveai procesor 386 era mai tare decît 286. Și mai era și frecvența, mai mulți megaherți, mai tare procesoru. Da na că au apărut arhitecturi diferite, care e mai tare?, Intel, Amd, sau Cyrix? Dezbateri lungi pe vremuri.. Între timp problema a devenit și mai complicată la plăcile video cu denumiri și coduri complexe de numa cei versați știau ce și cum. Și profanul, neștiind, uneori plătea o căpiță de bani pentru o placă mai slabă decît altele ieftine, dar de care nu știa.
Din fericire, există programe de evaluare a performanței, benchmark, banc de test, care evaluează destul de bine performanța, oferind oricui o idee în ceea ce privește raportul preț performanță. Eu m-am cam orientat mereu pe preț neavînd nevoie de performanță. Cînd mi-a trebuit o placă grafică mai răsărită, m-am documentat, și am decis ce se merita pentru mine. Dar ciudat, la magazine cînd ziceam de benchmark se uitau la mine cruciș. Neavînd pe stoc ce voiam eu încercau să îmi bage pe gît ce aveau acolo. Acu chiar nu știu dacă chiar nu aveau idee despre ce vorbesc, sau o făceau pe proștii. După față păreau sincer neștiutori.
Și realmente chiar și restul lumii cu care mai discut de calculatoare nu prea se bazează pe benchmark. Eu personal m-am împăcat bine cu Performance test de la Passmark, ajuns acum la versiunea 8.
Programul este shareware, poate fi folosit gratis o lună, după care costă, dar oricum nu îți este necesar decît cîteva minute pînă îți testezi sistemul, eventual peste cîteva luni ca să vezi cît îți fură din performanțe un sistem de operare încărcat. Dar chiar și expirat poți testa sistemul, dar nu poți salva rezultatul, salvare inutilă, din moment ce uploadul pe situl lor tot o salvare e.
M-am jucat frecvent cu programul asta, testîndu-mi sistemul cînd îl înnoiam, sau pe cele ale celor care mai aveau nevoie sa îi ajut cu ceva la calculatorul lor. Ar fi interesant să văd evoluția calculatoarelor mele, dar cine știe pe unde sînt îngropate în arhive rezultatele salvate.
Oricum, am aici rezultatul vechiului meu sistem,
http://www.passmark.com/baselines/V8/display.php?id=50227715815
și al celui nou cu care tocmai m-am pricopsit.
http://www.passmark.com/baselines/V8/display.php?id=50286128824
Diferența e vizibilă, la cel vechi atinge o stea doar grafica 3D, pentru că placa video e luată acum doi ani, și hardul cu două stele pentru că e SSD luat anul ăsta.
cel nou, care e de fapt SH că e vechi de vreo doi ani jumate, nu are nimic sub 3 stele
Testează-ți și tu sistemul ca să vezi unde stai. Și dacă vrei ceva nou, un upgrade ceva, vezi pe listele lor cam ce performanțe au diversele plăci, procesoare, memorii sau harduri și poți decide în cunoștință de cauză și nu mai ești la mîna vînzătorului.
Cîteva luni și mai tîrziu, deși sistemul aflat în cîrje, nu a cedat definitiv, puțin forțat de niște decizii nefericite am cumpărat unul nou. Placa grafică destul de mediocră, pentru că nu mă arunc la jocuri complexe, dar și pentru că în clipa asta asta, ceea ce îmi doream, ceva de trei ori mai puternic, pe piața noastră, costă dublu decît prețul inițial. În fine, mai jos este ratingul noii jucării.
-A mea e mai mare!
-Ba a mea e!!
Și la unele te uiți și vezi că e mai mare, la casă, la grădină, la pleată sau mai știu eu ce. Altele nu se văd că sînt mai dosite, așa cum ar fi cilindreea la mașină, și atunci ca să se știe, avea etichetă. Dacia 1300 era mai tare decît 1100, apoi mai era 1310, 1340 sau cine mai știe care. Pe Mercedes sau Lamborghini nu scria, da se știa ce și cum.
La început și la calculatoare era simplu. Aveai procesor 386 era mai tare decît 286. Și mai era și frecvența, mai mulți megaherți, mai tare procesoru. Da na că au apărut arhitecturi diferite, care e mai tare?, Intel, Amd, sau Cyrix? Dezbateri lungi pe vremuri.. Între timp problema a devenit și mai complicată la plăcile video cu denumiri și coduri complexe de numa cei versați știau ce și cum. Și profanul, neștiind, uneori plătea o căpiță de bani pentru o placă mai slabă decît altele ieftine, dar de care nu știa.
Din fericire, există programe de evaluare a performanței, benchmark, banc de test, care evaluează destul de bine performanța, oferind oricui o idee în ceea ce privește raportul preț performanță. Eu m-am cam orientat mereu pe preț neavînd nevoie de performanță. Cînd mi-a trebuit o placă grafică mai răsărită, m-am documentat, și am decis ce se merita pentru mine. Dar ciudat, la magazine cînd ziceam de benchmark se uitau la mine cruciș. Neavînd pe stoc ce voiam eu încercau să îmi bage pe gît ce aveau acolo. Acu chiar nu știu dacă chiar nu aveau idee despre ce vorbesc, sau o făceau pe proștii. După față păreau sincer neștiutori.
Și realmente chiar și restul lumii cu care mai discut de calculatoare nu prea se bazează pe benchmark. Eu personal m-am împăcat bine cu Performance test de la Passmark, ajuns acum la versiunea 8.
Programul este shareware, poate fi folosit gratis o lună, după care costă, dar oricum nu îți este necesar decît cîteva minute pînă îți testezi sistemul, eventual peste cîteva luni ca să vezi cît îți fură din performanțe un sistem de operare încărcat. Dar chiar și expirat poți testa sistemul, dar nu poți salva rezultatul, salvare inutilă, din moment ce uploadul pe situl lor tot o salvare e.
M-am jucat frecvent cu programul asta, testîndu-mi sistemul cînd îl înnoiam, sau pe cele ale celor care mai aveau nevoie sa îi ajut cu ceva la calculatorul lor. Ar fi interesant să văd evoluția calculatoarelor mele, dar cine știe pe unde sînt îngropate în arhive rezultatele salvate.
Oricum, am aici rezultatul vechiului meu sistem,
http://www.passmark.com/baselines/V8/display.php?id=50227715815
și al celui nou cu care tocmai m-am pricopsit.
http://www.passmark.com/baselines/V8/display.php?id=50286128824
Diferența e vizibilă, la cel vechi atinge o stea doar grafica 3D, pentru că placa video e luată acum doi ani, și hardul cu două stele pentru că e SSD luat anul ăsta.
cel nou, care e de fapt SH că e vechi de vreo doi ani jumate, nu are nimic sub 3 stele
Testează-ți și tu sistemul ca să vezi unde stai. Și dacă vrei ceva nou, un upgrade ceva, vezi pe listele lor cam ce performanțe au diversele plăci, procesoare, memorii sau harduri și poți decide în cunoștință de cauză și nu mai ești la mîna vînzătorului.
Șase ani mai tîrziu, noul meu vechi sistem este pe ducă. Placa grafică i-a murit și l-am cîrpit cu placa de la vechiul sistem. Apoi a părut că a sucombat definitiv, dar era doar praf la memorii, Recent însă dă alte semne de anchiloză. Uneori doar rămîne înfipt, și nu trece de bios. La opt ani e de presupus că e depășit, deși în afară de ceva sughițuri nu pare nimic grav. Oricum, chiar cu memoria dublată, performanța lasă de dorit, deci iată un nou test complet salvat aici pentru arhivă.
Surprinzător. Sistemul mai nou pe general e cotat mai slab decît cel vechi. Placa grafică e ca și inexistentă, motiv pentru care probabil duce totalul în jos. Ciudat, văd că la testul precedent am notat că nimic nu e sub trei stele. Acum nu mai e așa, în afară de grafica 2d, nimic nu e peste 3. Probabil quantumul stelelor a fost ajustat la nivelul general de performanțe. Probabil trebuia să salvez rezultatele offline pentru a avea o idee mai precisă.
Cîteva luni și mai tîrziu, deși sistemul aflat în cîrje, nu a cedat definitiv, puțin forțat de niște decizii nefericite am cumpărat unul nou. Placa grafică destul de mediocră, pentru că nu mă arunc la jocuri complexe, dar și pentru că în clipa asta asta, ceea ce îmi doream, ceva de trei ori mai puternic, pe piața noastră, costă dublu decît prețul inițial. În fine, mai jos este ratingul noii jucării.
Amuzant, sub win8, scorul a ieșit cu 900 de puncte mai sus. Iar sub windows10, versiune de test, cu doar 600 mai mult. Înainte rezultatele multiple parcă erau mai stabile.
Un an sau doi mai tîrziu, același calculator de mai sus, dar cu o placă de două ori mai rapidă, încă vreo 200 de puncte plus.
SamsungSSD Aug 2025
joi, 5 noiembrie 2015
Te pui cu dracu?
Ma pot lăuda că am reflexe foarte bune, şi mă refer la lucrul în bucătărie. În decursul a vreo trei decenii am mai spart şi eu vreo cîteva zeci de borcane şi vreo trei farfurii. probabil şi pentru că mă mocăi şi nu las viteza să mă saboteze, dar şi pentru că dacă se întîmplă să scap ceva din mînă, reflexul funcţionează şi reuşesc să prind ce am scăpat. Recordul e cînd am dat cu cotul un borcan de pe marginea mesei, şi cu toate că se dusese în spatele meu, deci nu îl mai vedeam, plus că trebuia recuperată şi distanţa dintre cot şi mînă, am prins borcanul instant.
Mărturie stau polonicul şi cana de ceai, singurele emailate din bucătăria mea, obiecte veterane dar cu emailul intact. Apropo de cana de ceai, eu folosesc una de un litru, ca să ajungă, şi beau doar ceai nu şi apă, pt că e de preferat să fie fiartă apa, şi dacă tot e fiartă nu strică să aibă gust de mentă, sunătoare sau chiar de coada şoricelului. Acu vreo două decenii trebuind să mă mut pentru o vreme în alt oraş, mi-am luat şi o cană nouă ca să fiu pregătit la noua locaţie. Aia veche era destul de îmbîcsită. Şi deşi o luasem cu cîteva zile înainte de plecare nu am folosit-o, aşa din dorinţa infantilă ca acolo să fie cu adevărat nouă, nefolosită măcar o dată.
Apare cumnată-mea, (prima dintre ele, că am avut vreo trei, din care a rămas una) şi nu mai ştiu de ce, se apucă ea să spele cana, ori o folosise, că deh cănile de ceramică folosite uzual nu îi mai erau pe plac acum, ori aşa că nu avea ce face şi trebuia să spele o cană care nu avea nici mai mică nevoie să fie spălată. Lovit de o premoniţie neagră mă strepezesc.
-Ce ţi-a căşunat pe cana mea, las-o acolo că nu vreau sa beau din ea ciobită. E bun el fieru în organism, dar din spanac nu din rugină.
-Lasă bă că nu ţi-o sparg.
Ce să las, că eram convins că plec cu cana ciobită, dar ce era să fac, dacă mă întindeam să i-o iau, era vina mea că i-am dat peste mînă. Resemnat, aştept deznodămîntul. Şi exact ca în bancul cu pisica spălată la maşină, nu a murit la spălat, a murit la stors. Termină ea de spălat, şi se întinde să o agaţe într-unul din cîrligele de sub un raft, cîrlige dedicate agăţării cănilor, polonicului şi a tot ce se poate agăţa în bucătărie. Dau să răsuflu uşurat dar nu apuc să expir tot, că deşi ţinea cana cu ambele mîini începe să îi fugă dintr-o mînă în alta şi bineînţeles a făcut asta pînă a dat-o de ciment. Şi uite aşa în următorii ani nu am avut lipsă de fier în organism. Am mai avut ceva căni de atunci şi nu am reuşit să fac ce a făcut ea din prima.
Dar ieri mi-a dat dracu şi mie peste mînă. În mînă aveam nu o cană ci un ou. Nici de-astea nu am scăpat din mînă deşi am mai spart cîteva, că deh, îs ouă. Ieri le manevram cu grijă neştiind dacă sînt solide şi le pot apuca zdravăn, sau din alea care sparg cind se aşează o muscă pe ele. Şi na că unul era prea lucios, alunecă şi reflexul acţionează, dar degetele prea lente nu îl prind ci îi fac doar vînt la un metru mai încolo. Şi noroc, cade exact pe un burete. Am două aruncate pe jos, unul lîngă masă, unul lîngă chiuvetă. Burete mare rotund folosit la taburet în mod normal, dar acum pe jos, că am un călcîi care bagă proteste cînd e rece. Buf oul pe burete şi nu se sparge.
-Ha drace na că nu ţi-a mers! exclam eu în sinea mea bucuros de bafta avută. Dar bucuria a fost de scurtă durată, cam o zecime de secundă cît i-a trebuit oului să sară şi să aterizeze juma de metru mai încolo, pe ciment, exact lîngă covor. Mda, te pui cu dracu? dacă tu vrei să faci omleta pe masă şi el vrea să o faci sub masă, sub masă o faci.
Mărturie stau polonicul şi cana de ceai, singurele emailate din bucătăria mea, obiecte veterane dar cu emailul intact. Apropo de cana de ceai, eu folosesc una de un litru, ca să ajungă, şi beau doar ceai nu şi apă, pt că e de preferat să fie fiartă apa, şi dacă tot e fiartă nu strică să aibă gust de mentă, sunătoare sau chiar de coada şoricelului. Acu vreo două decenii trebuind să mă mut pentru o vreme în alt oraş, mi-am luat şi o cană nouă ca să fiu pregătit la noua locaţie. Aia veche era destul de îmbîcsită. Şi deşi o luasem cu cîteva zile înainte de plecare nu am folosit-o, aşa din dorinţa infantilă ca acolo să fie cu adevărat nouă, nefolosită măcar o dată.
Apare cumnată-mea, (prima dintre ele, că am avut vreo trei, din care a rămas una) şi nu mai ştiu de ce, se apucă ea să spele cana, ori o folosise, că deh cănile de ceramică folosite uzual nu îi mai erau pe plac acum, ori aşa că nu avea ce face şi trebuia să spele o cană care nu avea nici mai mică nevoie să fie spălată. Lovit de o premoniţie neagră mă strepezesc.
-Ce ţi-a căşunat pe cana mea, las-o acolo că nu vreau sa beau din ea ciobită. E bun el fieru în organism, dar din spanac nu din rugină.
-Lasă bă că nu ţi-o sparg.
Ce să las, că eram convins că plec cu cana ciobită, dar ce era să fac, dacă mă întindeam să i-o iau, era vina mea că i-am dat peste mînă. Resemnat, aştept deznodămîntul. Şi exact ca în bancul cu pisica spălată la maşină, nu a murit la spălat, a murit la stors. Termină ea de spălat, şi se întinde să o agaţe într-unul din cîrligele de sub un raft, cîrlige dedicate agăţării cănilor, polonicului şi a tot ce se poate agăţa în bucătărie. Dau să răsuflu uşurat dar nu apuc să expir tot, că deşi ţinea cana cu ambele mîini începe să îi fugă dintr-o mînă în alta şi bineînţeles a făcut asta pînă a dat-o de ciment. Şi uite aşa în următorii ani nu am avut lipsă de fier în organism. Am mai avut ceva căni de atunci şi nu am reuşit să fac ce a făcut ea din prima.
Dar ieri mi-a dat dracu şi mie peste mînă. În mînă aveam nu o cană ci un ou. Nici de-astea nu am scăpat din mînă deşi am mai spart cîteva, că deh, îs ouă. Ieri le manevram cu grijă neştiind dacă sînt solide şi le pot apuca zdravăn, sau din alea care sparg cind se aşează o muscă pe ele. Şi na că unul era prea lucios, alunecă şi reflexul acţionează, dar degetele prea lente nu îl prind ci îi fac doar vînt la un metru mai încolo. Şi noroc, cade exact pe un burete. Am două aruncate pe jos, unul lîngă masă, unul lîngă chiuvetă. Burete mare rotund folosit la taburet în mod normal, dar acum pe jos, că am un călcîi care bagă proteste cînd e rece. Buf oul pe burete şi nu se sparge.
-Ha drace na că nu ţi-a mers! exclam eu în sinea mea bucuros de bafta avută. Dar bucuria a fost de scurtă durată, cam o zecime de secundă cît i-a trebuit oului să sară şi să aterizeze juma de metru mai încolo, pe ciment, exact lîngă covor. Mda, te pui cu dracu? dacă tu vrei să faci omleta pe masă şi el vrea să o faci sub masă, sub masă o faci.
miercuri, 4 noiembrie 2015
Şi totuşi tot ce zboară se mănîncă.
Contrar voinţei mele am ajuns în rîndul lumii, ei măcar dintr-un punct de vedere, cel de a ieşi din casă doar pentru a ieşi, nu cu treabă. De cînd mă ştiu, vecinii mă tot pisează cu remarca:
-Gata plimbarea? gata? cînd trec pe lîngă băncile din faţa blocului.
-Nu e gata pentru că nu am fost la plimbare, sau alt răspuns mai frecvent era, care plimbare? mă ştii să fi ieşit eu vreodată la plimbare? Au trecut decenii şi nici unul din vecini nu a venit creativ cu vreun alt dialog. Acu na, ies la plimbare da' e frig şi băncile sînt goale şi nu am şi eu satisfacţia de a răspunde cinstit
-Da e gata.
Oricum, povestea era despre zburătoare, nu despre plimbătoare, şi prima fază a fost prin vară cînd un amic de prin alte zări a venit în vizită, şi evident am ieşit cu el pe faleză. Dunărea scăzută rău, de se vedeau nişte insuliţe aproape de malul opus. Pe insuliţe o mulţime de pete albe. Distanţă mare, vreo juma de kilometru, nu prea puteam distinge ce sînt petele alea. O întîmplare veche, probabil, din subconştient îmi sugerează că ar fi pietre.
-Cred că sînt pietre.
-Probabil.
-Dar ce fel de pietre atît de albe, şi de unde să fie că alea sînt aluviuni, deci nu poate fi decît nisip acolo, cel mult pietriş.
-Cine ştie.
Şi dialogul a cotit pe alte coclauri. La întoarcere amicul exclamă.
-Pietrele au dispărut, nu mai e nici una. Şi brusc mă trezesc.
-Ha, am priceput, pietrele aveau aripi, şi au zburat. Chiar aşa era, pietrele erau de fapt pescăruşi.
Azi cobor pe faleză, singur, şi fiind prea soare mă opresc la umbra unui copac încă înfrunzit şi pierd vremea privind trei pescăruşi plutind aproape de mal, la vreo 15-20 de metri distanţă. După mine coboară şi un cuplu de pensionari.
-Uite, aia-i raţă zice ea.
-Nu-i raţă zice el, şi ce mai spune nu înţeleg pentru că vorbea mai încet. Mai schimbă ei două vorbe în timp ce se depărtau, după care ea exclamă,
-Oare unde sînt răţuştele? O fi vorbit de producţia lor de măcănitoare sau de puii raţei la care se uita? Deşi se depărtaseră şi chiar nu se mai auzea nimic din ce spunea el, aud ce zice ea pe ton convins.
-Şi totuşi eu zic că aia este raţă.
N-am prea priceput eu la care dintre cei trei pescăruşi se uita, pentru că spunea clar raţă şi nu raţe, şi nici nu am văzut vreunul dintre pescăruşi să se zburlească ofensat. Eu dacă aş fi fost pescăruş as fi fost jignit la culme de apelativul raţă. Se ştie clar, numele de animale domestice sînt de regulă folosite drept insulte grave, măgar, porc, bou, vită (eventual încălţată), sau mai blînde, oaie, găină, gîscă, curcă (ce se uită-n lemne). Numele de animale sălbatice sînt cu conotaţii pozitive, leu, vultur, porumbel. Ei mai sînt şi excepţii precum cioara, sau vrabia cea de mălai visătoare, dar regula rămîne.
Apa trece pietrele rămîn, adică pensionarii au trecut, pescăruşii au rămas calmi ciugulind din cînd în cînd ceva de pe apă, zicînd probabil în sinea lor.
-Măi femeie mă doare fix în linia de pescaj că îmi zici tu raţă.
Dar oricît de impasibil a rămas pescăruşul, mai impasibilă a rămas regula că totuşi, orice zboară se mănîncă şi orice pluteşte este raţă.
...
(paranteză) Apropo de pietre. Acu vreo trei decenii, un pictor, dator lu taică-meu a venit şi ne-a pictat baia bucătăria şi holurile. Nea Vasile era chiar bun la copaci. Răsfirînd rapid verdele cu pensula pe perete, copacul apărea din neant fără efort. Şi apa arăta bine, poate şi lebăda, (era un peisaj de ceva deltă în baie)
dar pescarul din barcă arăta cam aiurea. Şi mai erau ici şi colo ceva chestii negre cu glazură albă. Păreau ceva, nu ştiu ce, de pe care nu se topise zăpada. Îi tot lăudasem şi eu şi restul lumii opera, dar acum mă uitam şi mă uitam şi nu pricepeam ce e cu savarinele alea în deltă, că baligi cu frişcă nu puteau fi.
-Ce sînt alea? Întreb eu candid.
-Pietre.
Eu mă luminez, el se întunecă insultat în mîndria lui de pictor. Ce să fac dacă pensula lui nu era cu gradient ca asta din photoshop, şi partea umbrită a pietrei era prea neagră în timp ce aia însorită era prea albă şi fără trecere de la o culoare la alta.
Asta e, fiecare cu părerea lui. Părerea mea iniţială era că dacă e albă e zăpadă, părerea dînsei e că dacă pluteşte pe apă e raţă.
Actualizare ulterioară.
Și totuși sînt și rațe pe acolo. Locuiesc de juma de secol la o aruncătură de băț de Dunăre, și nu rețin să fi văzut rațe sălbatice în zona asta. E drept, nici nu prea îmi făceam eu drum pe faleză. Da în ultima lună fusesem zilnic, și nu le remarcasem. La vreo săptămînă după ce trăsesem cu urechea la dialogul de mai sus, văd eu de departe, de pe faleza superioară niște puncte negre pe apă. Băi să vezi că alea-s rațe, îmi zic, și stau cu ochii pe ele pînă ajung aproape și mă conving că așa e. Ba una mai și măcăne un pic, ca să mă convingă pe deplin. Și de atunci, la două trei zile le văd în zonă. uneori doar cîteva, alteori mai multe, peste două duzini.
-Gata plimbarea? gata? cînd trec pe lîngă băncile din faţa blocului.
-Nu e gata pentru că nu am fost la plimbare, sau alt răspuns mai frecvent era, care plimbare? mă ştii să fi ieşit eu vreodată la plimbare? Au trecut decenii şi nici unul din vecini nu a venit creativ cu vreun alt dialog. Acu na, ies la plimbare da' e frig şi băncile sînt goale şi nu am şi eu satisfacţia de a răspunde cinstit
-Da e gata.
Oricum, povestea era despre zburătoare, nu despre plimbătoare, şi prima fază a fost prin vară cînd un amic de prin alte zări a venit în vizită, şi evident am ieşit cu el pe faleză. Dunărea scăzută rău, de se vedeau nişte insuliţe aproape de malul opus. Pe insuliţe o mulţime de pete albe. Distanţă mare, vreo juma de kilometru, nu prea puteam distinge ce sînt petele alea. O întîmplare veche, probabil, din subconştient îmi sugerează că ar fi pietre.
-Cred că sînt pietre.
-Probabil.
-Dar ce fel de pietre atît de albe, şi de unde să fie că alea sînt aluviuni, deci nu poate fi decît nisip acolo, cel mult pietriş.
-Cine ştie.
Şi dialogul a cotit pe alte coclauri. La întoarcere amicul exclamă.
-Pietrele au dispărut, nu mai e nici una. Şi brusc mă trezesc.
-Ha, am priceput, pietrele aveau aripi, şi au zburat. Chiar aşa era, pietrele erau de fapt pescăruşi.
Azi cobor pe faleză, singur, şi fiind prea soare mă opresc la umbra unui copac încă înfrunzit şi pierd vremea privind trei pescăruşi plutind aproape de mal, la vreo 15-20 de metri distanţă. După mine coboară şi un cuplu de pensionari.
-Uite, aia-i raţă zice ea.
-Nu-i raţă zice el, şi ce mai spune nu înţeleg pentru că vorbea mai încet. Mai schimbă ei două vorbe în timp ce se depărtau, după care ea exclamă,
-Oare unde sînt răţuştele? O fi vorbit de producţia lor de măcănitoare sau de puii raţei la care se uita? Deşi se depărtaseră şi chiar nu se mai auzea nimic din ce spunea el, aud ce zice ea pe ton convins.
-Şi totuşi eu zic că aia este raţă.
N-am prea priceput eu la care dintre cei trei pescăruşi se uita, pentru că spunea clar raţă şi nu raţe, şi nici nu am văzut vreunul dintre pescăruşi să se zburlească ofensat. Eu dacă aş fi fost pescăruş as fi fost jignit la culme de apelativul raţă. Se ştie clar, numele de animale domestice sînt de regulă folosite drept insulte grave, măgar, porc, bou, vită (eventual încălţată), sau mai blînde, oaie, găină, gîscă, curcă (ce se uită-n lemne). Numele de animale sălbatice sînt cu conotaţii pozitive, leu, vultur, porumbel. Ei mai sînt şi excepţii precum cioara, sau vrabia cea de mălai visătoare, dar regula rămîne.
Apa trece pietrele rămîn, adică pensionarii au trecut, pescăruşii au rămas calmi ciugulind din cînd în cînd ceva de pe apă, zicînd probabil în sinea lor.
-Măi femeie mă doare fix în linia de pescaj că îmi zici tu raţă.
Dar oricît de impasibil a rămas pescăruşul, mai impasibilă a rămas regula că totuşi, orice zboară se mănîncă şi orice pluteşte este raţă.
...
(paranteză) Apropo de pietre. Acu vreo trei decenii, un pictor, dator lu taică-meu a venit şi ne-a pictat baia bucătăria şi holurile. Nea Vasile era chiar bun la copaci. Răsfirînd rapid verdele cu pensula pe perete, copacul apărea din neant fără efort. Şi apa arăta bine, poate şi lebăda, (era un peisaj de ceva deltă în baie)
dar pescarul din barcă arăta cam aiurea. Şi mai erau ici şi colo ceva chestii negre cu glazură albă. Păreau ceva, nu ştiu ce, de pe care nu se topise zăpada. Îi tot lăudasem şi eu şi restul lumii opera, dar acum mă uitam şi mă uitam şi nu pricepeam ce e cu savarinele alea în deltă, că baligi cu frişcă nu puteau fi.
-Ce sînt alea? Întreb eu candid.
-Pietre.
Eu mă luminez, el se întunecă insultat în mîndria lui de pictor. Ce să fac dacă pensula lui nu era cu gradient ca asta din photoshop, şi partea umbrită a pietrei era prea neagră în timp ce aia însorită era prea albă şi fără trecere de la o culoare la alta.
Asta e, fiecare cu părerea lui. Părerea mea iniţială era că dacă e albă e zăpadă, părerea dînsei e că dacă pluteşte pe apă e raţă.
Actualizare ulterioară.
Și totuși sînt și rațe pe acolo. Locuiesc de juma de secol la o aruncătură de băț de Dunăre, și nu rețin să fi văzut rațe sălbatice în zona asta. E drept, nici nu prea îmi făceam eu drum pe faleză. Da în ultima lună fusesem zilnic, și nu le remarcasem. La vreo săptămînă după ce trăsesem cu urechea la dialogul de mai sus, văd eu de departe, de pe faleza superioară niște puncte negre pe apă. Băi să vezi că alea-s rațe, îmi zic, și stau cu ochii pe ele pînă ajung aproape și mă conving că așa e. Ba una mai și măcăne un pic, ca să mă convingă pe deplin. Și de atunci, la două trei zile le văd în zonă. uneori doar cîteva, alteori mai multe, peste două duzini.
vineri, 30 octombrie 2015
Zucky tremura.
Am primit pe FB link spre un articol în care scria cum că FB tremură de spaima competitorilor, şi cum erau acolo şi ceva exagerări, nu am dat crezare.
E vorba de o platformă asemănătoare cu FB, dar care plăteşte utilizatorii pentru conţinutul generat. Nu cred că poate ajunge la dimensiunile FB, dar de curiozitate m-am înscris, şi pentru că înscrierea nu e la liber ci cu invitaţie am trimis linkul la un amic pe chatul FB. Şi mesajul a fost blocat. Deci nu chiar totul din acel articol era exagerat.
Nu cred că e mare sfîrîială, dar pentru mîrlănia cu cenzura, voi recomanda platforma competitoare. Mai jos este link prin care te poţi înscrie. Nu te poţi înscrie la liber, este necesar acest link, sau invitaţie.
https://www.tsu.co/ehomba
E vorba de o platformă asemănătoare cu FB, dar care plăteşte utilizatorii pentru conţinutul generat. Nu cred că poate ajunge la dimensiunile FB, dar de curiozitate m-am înscris, şi pentru că înscrierea nu e la liber ci cu invitaţie am trimis linkul la un amic pe chatul FB. Şi mesajul a fost blocat. Deci nu chiar totul din acel articol era exagerat.
Nu cred că e mare sfîrîială, dar pentru mîrlănia cu cenzura, voi recomanda platforma competitoare. Mai jos este link prin care te poţi înscrie. Nu te poţi înscrie la liber, este necesar acest link, sau invitaţie.
https://www.tsu.co/ehomba
Abonați-vă la:
Postări (Atom)