miercuri, 20 ianuarie 2010

Cum n-am ajuns danist.

Kyu, Dan, plebe si aristocratie... hmm discutie grea si fara capat.

Ca in orice domeniu, si in Go exista ierarhie, pe care la inceput o iei ca atare, ca deh, un sugar care abia a inceput sa se tzina pe picioare, nu se va lua la trinta cu un campion la wrestling.

Apoi mai inveti doua trei reguli, mai descoperi o smecherie doua, faci si testul din initiere si descoperi ca esti si tu danist sau pe undeva pe aproape, si iti zici in sinea ta ca da, or fi aia tari, dar nu e mare chifla, esti si tu pe aproape.

Apoi ca si mine dai nas in nas cu ursul, care in cazul meu se numeste Bogdan Creanga, si care dupa o partida test, matura gobanul cu tine la 9 handicap. Nu stiu care e reactia ta in cazul asta, dar eu ca un bezmetic ce sint si care odata intrat in lupta, prind viteza de nu mai vad nici in stinga nici in dreapta, cimpul vizual mi se ingusteaza ca in efectele cinematografice, si ma trezesc la realitate doar cind imi adun ramasitele imprastiate in jurul unui copac la marginea soselei, in cazul acelei partide, cind m-am oprit din cursa, si am numarat punctele, evident la sfirsitul partidei, ca doar nu eram timpit sa numar puncte in timp ce jucam, am iesit din transa, si am cazut in catatonie, tot ce putind sa mai fac fiind sa exclam :

-Incredibil!!!.

Il aud pe Bogdan completind ca un ecou.

-Infiorator,

Si dupa ce enormitatea celor vreo 90 de puncte cu care sint in urma, in ciuda celor 9 pietre avute pe tabla imi ajunge in sfirsit la creier, asta in conditiile in care calaul ce m-a executat nu era decit un amarit de 9k in sfirsit creste si respectul pentru cei aflati sus in ierarhia tariei de joc.

In timp, dupa citeva luni de joc, am intilnit si pe ceilalti membri ai clubului, si realitatea a inceput sa se sedimenteze in constiintza mea. Astfel au inceput si ambitiile vazind ca urc in ierarhie si micsorez diferentza cu care eram surclasat.

Si ambitia mea, ca a oricarui kyu cred, a fost la un moment dat, sa devin danist.

In definitiv care sint conditiile necesare? In primul rind sa iti placa jocul, conditie bifata din default. In al doilea rind sa ai capacitatea intelectuala necesara, si eu avind un IQ peste medie, am considerat ca macar shodan tot ma duce caroseria. Nu in ultimul rind trebuie sa joci suficient, si la club, si in concursuri, si dupa cum era situatia, stateam excelent la capitolul asta. Cu alte cuvinte, era necesar timp, si eu lipsit de obligatii majore aveam timp cit cuprinde.

Daaaar, mai era necesara o conditie majora. Si anume studiul. Ei bine la capitolul asta am clacat.
Am mai frunzarit eu vreo trei carti, am rezolvat cind si colea ceva probleme, dar la studiu, consecvent nu am fost niciodata. Daca mai punem la socoteala ca studiul la Go din carti presupune un efort suplimentar in a cauta mutarile in diagrame, atunci e de inteles de ce nu m-a tras atza ca sa studiez. Drept e ca nici azi cind exista sgfuri, si atitea programe ajutatoare, pofta mea de studiu a ramas la fel de inexistenta

Si atunci, in lenea mea atotcuprinzatoare am incropit un plan prin care sa pot avansa, dar fara sa studiez. Am inceput sa cumpar carti de pe unde am apucat. Drept e ca pe atunci oferta era extrem de limitata. Dar cu ajutorul altor pasionati, pe care ii stim foarte bine, in final colectia mea de carti se ridicase pe la vreo 40 de exemplare.

Cu biblioteca asta e o adevarata poveste, e drept ca nu atit de spumoasa, dar face parte din perioada romantica a goului. Perioada in care ca sa multiplici o carte trebuia sa ai cu ce sa ungi niste usi ca sa se deschida. Tin minte ca prima carte multiplicata in mod liber s-a intimplat la subsolul unui magazin, unde un interprinzator pusese mina pe un batrin copiator casat de pe la birourile securitatii. Era un ditai ladoiu cit o masina de spalat, cu capota suflecata, pt ca mereu sucomba, si proprietarul, trebuia sa il reinvie cu surubelnitza, si eu admiram lanturile ca de bicicleta ce manevrau mecanismele, si ma intrebam de ce tot curg bilutze o data cu paginile, bilutze care mai tirziu am dedus ca ar putea fi toner pierdut si cumva solidificat. Tot de poveste mai e si modul in care am legat eu cartile, punind coperti din carton, carton ce erau foste table de sah gasite la pret de inflatie, sau cum am ajuns pe la tipografie ca sa tai drept marginile cartilor legate manual, si cum bietul om s-a ingrozit cind a inceput sa curga negru din carti pt ca eu facusem semnele nu tocmai unde trebuie, in incercarea mea de a le scoate cit mai mici.

Ceilalti evident salivau cind vedeau noile achizitii, si astfel am devenit bibliotecarul clubului. Ei imprumutau, studiau, cresteau un pic, si apoi jucind ma trageau si pe mine in sus care nu studiam deloc. Cumva partial planul a functionat pentru ca in citiva ani am ajuns cu un prag mai jos de visatul prag shodan. Clubul se cam egalizase in putere eu fiind undeva pe la mijloc, diferentza dintre mine si ceilalti nefiind mai mare de unul doua ranguri. Dar totusi la cei din fatza rareori piguleam cite o partida. Morcovul era atit de aproape si eram ca magarul care tragea de carutza ca sa inhatze morcovul, dar aparent fara sansa.

Cind clubul a inceput sa se disperseze in cele 4 puncte cardinale, sau presati de timp parteneri mei de joc au cam renuntat , exceptind partide ocazionale, de citeva ori am avut mica ambitie de a incepe studiul serios si a face pasul urmator, dar ambitie ramasa fara urmari concrete. Nici macar ambitia de a deveni primul danist din oras, nu m-a motivat destul.

Suparat cumva pe lipsa mea de consecventza in ceea ce priveste studiul, la un moment dat am si vindut toata biblioteca, sau facut cadou ce nu s-a cerut.

Si asa se face ca nici pina azi nu am ajuns danist. Povestea poate e anosta, dar sigur din ea se poate trage o lectie. Cine vrea sa avanseze, nu trebuie sa se lase tras de ceilalti. Trebuie sa faca singur efortul de a avansa, si evident, sa nu neglijeze studiul.

Niciun comentariu: