Scîndura

Din punct de vedere economic de cind ma stiu am fost plasat in partea de jos a paturii de mijloc. Bunicii CAPisti pensionar la tzara, mama casnica, tatal cu ciocanul in santierul naval, e drept, si o tzira de sef de echipa isi mai tragea spuza pe turta.

Deci nu eram bogati, dar nici saraci nu ma pot plinge ca eram. Strictul necesar si sanatate era suficient. Niciodata  nu mi-a trecut prin cap sa adun piulitze sirme sau ce mai gasesti pe strada. Bunicul din partea tatalui dadea un exemplu stralucit in domeniul asta. Dar e de inteles, el a trecut prin doua razboaie, a facut foamea, chiar fiind nevoit sa isi trimita copii in Ardeal ca sa poata supravietui, si traia cu o pensie de 200 lei, plus 100 a babei.

Era deci de inteles ca ajuns acasa venind de pe deal, intii descarca ce adunase de pe drum, si apoi isi vedea de treburi. Drept ca nu gasea prea multe pt ca nu era singurul care "facea curat". Dar chiar asa intelegator cum eram si sint, nu am inteles cum putea sa se laude ca a gasit un covrig pe drum si l-a mincat. Ba mai mult ne-a si povestit cu mare mindrie ce nazdravanie sa facut. Ca doar era curat, zicea el. L-a scuturat si de praf si era ca nou.

Revenind la zilele noastre, si eu, ca si voi toti, am vazut deseori obiecte lasate de vecini pe scara, obiecte vechi, dar pe care cei saraci le mai pot folosi. Si pina sa le arunce sau sa gaseasca un doritor le lasau poate le lua cineva. Chiar in anii recenti, vecinul din fatza m-a intrebat daca nu stiu pe cineva sa vrea un aragaz. Eu nu am, l-am dus la tzara pe al meu gatind electric. Vecina de alaturi lasase o noptiera, cealalta o masa dulap de bucatarie. Nu mi-a trecut prin cap sa le rechizitionez desi aveam loc. Aveam strictul necesar in casa.
De cind am ramas pe picioarele proprii, am avut deseori un pic mai mult decit e necesar, sau la limita, si desi de vreo doi ani am inceput sa cam intru la apa, tot nu ma simteam inghesut incit sa incep sa adun.

Ei bine, acum citeva luni vine fratele cel mare si isi ia un mic dulap inalt de 1 m si cu o suprafatza de vreo juma de metru pe care il lasase in bucatarie si il foloseam ca masa unde mai depozitam cele uzuale in bucatarie. Brusc era cam naspa ca si asa era cam ingramadeala pe masa pe chiuveta si pe chestia aia cu vase si alte gunoaie necesare.  Am plasat eu tava cu ceapa si morcov pe frigider, dar tot ma simteam cam fara spatiu de lucru.

Sa dau vreo 100 sau doua pe un minim corp de bucatarie era prea durere. Niste vecini s-au incalzit cu apa calda furata din reteaua blocului, pe care evident restul de vecini printre care si eu, am platit-o, plus fond de reparatii, si iata-ma dator la intretinere. Asa ca daca aveam o suta disponibila dadeam datoria nu luam mobila.

C'est la vie. E vina mea ca am preferat sa fiu boem si sa traiesc la limita, si nu am tras in jug la tineretze ca sa adun cheag. Am rezolvat cu o improvizatie cu spatiul de depozitare intr-un final, dar ideea ca acel moment de nevoie a declansat in mine sindromul de care suferea bunicul meu. Sindromul e acolo in ADN latent, pt ca oricum nu aruncam nimic din ce puteam refolosi, in special scinduri si alte materiale, dar nu adunam si de pe strada.

Si povestea ajunge la final. Acu doua zile vad pe hol doua cornize. Facute in santier, constat dupa lucratura, poate chiar de taica-meu. Nu stau sa mai intreb daca sint de aruncat sau sint puse la pastrare pentru cineva. E pe domeniul public, eu sint public deci e al meu. Daca plinge cineva dupa ele, le gaseste la mine puse bine. Aia de dormitor incape excelent pe geam,  la sufragerie care inchis fiind,  jos ulucul proiectat pentru un strat de flori  e loc de depozitare. Ei ma rog acum in mare parte e acolo depozitat doar praf. Acolo era locul in care ziceam ca pot sta fara sa ma incurce. Dar, na ca socoteala nu s-a potrivit. Bag corniza lunga de trei metri si ceva, exat cit latimea sufrageriei, si constat ca nu incape pe geam. Stau in casa asta de 45 de ani, si abia acum observ ca geamul este mai ingust cu vreo doua palme. a refer la spatiul de dup[a fereastra, nu fereastra in sine care evident nu era din perete in perete.

Asta e, fac marunt din buze, decid ca nu se face sa o pun inclinat si sa se vada sus pe geam ca la depozitele de constructii, si zic ca e ok sub pat, pt ca chiar daca patul nu e lat cit sufrageria, restul liber linga perete e mascat de o cutie de carton. Ca sa o pot baga sub pat intru cu ea jumate in baie, si din cauza pragului intra cam fortat, sub pat. Ma smuncesc de sa fac hernie si ajung cu ea la capat, dar cind sa o dau lateral la perete na ca nu trece de tocul usii cu vreo 5 cm, si chiar daca trecea, tot nu incapea pt ca a dracu scindura e exact cit sufrageria, dar sub pat nu se duce pina in perete pt ca acel toc/pervaz/margine decorativa la parchet.

Iarasi, asta e, zic ca ar incapea totusi pe diagonala, dar ca sa o pun pe diagonala tre sa trec totusi de tocul usii. Si nu trece. Marunt din buze, evident, pt ca sint singur si n-am pe cine sa injur, trag de ea, o scot si decid sa o bag prin lateral, si culisint un pic, merge la fix. Zis si facut, si chit ca aici covorul micsoreaza spatiul, totusi fortat intra, ajunge pina la peretele de ling baie, mai urma sa imping lateral partea ce ramasese in mijlocul sufrageriei, imping, se duce, si cind sa zic hop, se intzepeneste. Damn, damn damn. Observ piciorul de la mijloc care ma impiedica sa imping pina la capat. Uitasem ca patul are sase picioare nu doar 4.
Inca 5 cm daca mai mergea era perfect. Asa, nu se deschide usa complet pt ca se loveste in scindura.

Stau gifii si injur. Na ca am ajuns si aici. Sa adun gunoaie de pe strada, de teama ca mai tirziu imi va trebui o bucata de scindura sa fac cine stie ce raft. Gindul imi fuge la bunicul meu, la mania de a aduna orice sirma, si la covrigul mincat din drum. Nu pot sa nu imi aduc aminte si de cei ce ii vad din ce in ce mai des adunind din gunoaie. Si imi aduc aminte si de de un personaj a lui Disney, un personaj intilnit de Woody Woodpecker in frigiderul gol. Personajul ala e Foamea. E cazul sa fiu prevazator. Ei, ma rog, mai prevazator decit pina acum.

Amicii ma indeamna mereu sa scriu mai mult, dar nu ma consider demn de citit. E ok intre amici, dar pina la a publica e drum lung. Acest blog  exista de vreo trei ani, dar stiu de el doar un cerc restrins de prieteni. Stiu si ca Adsense aduce doar venituri infime. Dar tot e mai bine ceva mic decit nimic. Poate fi diferentza de 40 de bani pentru a lua covrigul de pe taraba nu de pe trotuar. Am fost clovn de mic copil, un nebun al regelui in micul regat al familiei. Nu m-am simtit lejer sa ies pe scena publica. E vremea sa las jena. Vorba romanului, golul ocoleste satul, flamindul da dea dreptul. Dar intelepciunea populara nu zice ce face al de e si flamind si in curul gol.