Paradoxul italian, și a da sau nu mai departe.

Deși fizic noua realitate nu m-a afectat la fel de mult ca pe cei activi, pentru că oricum și înainte ieșeam din casă doar pentru aprovizionare și vizitele medicale, pe alt plan se pare că mă atinge.
Mă lupt cu senzaționalismul din mass media de vreo două decenii. Ideea e că știrile de senzație sînt rare, deci reporterii suplinesc golul cu invenții. Oamenii au nevoie de relaxare după tensiunea de la muncă vin acasă, văd o știre senzațională, cad pe spate, și o dau mai departe ca să cadă și prietenii pe spate. Nu au timp și energie să verifice dacă e basm sau realitate ceea ce au citit, așa că dau mai departe fără a sta pe gînduri.
Eu am timp destul, și obosit de minciuni, privesc orice cu un ochi mai critic. Verific, și deseori demontez aceste știri senzaționale. Surprinzător, puțini au fost cei ce mi-au mulțumit, și nu puțini cei care s-au supărat. Există și o logică, oamenii au nevoie să creadă în ceva, au nevoie de senzațional, de o supapă. Și e logic că în clipa cînd eu vin și le spun că moș crăciun nu există, ei își iau jucăriile și pleacă. Uneori e greu să te maturizezi.
Între timp acest fenomen a și fost botezat, acum îi zice Fake News. Și eu deja am obosit, iar dacă mai continui mult, rămîn fără prieteni.
Dar acum aceste informații false sînt de-a dreptul periculoase, nu mai sînt simple basme inofensive. Practic noul virus a devenit o nouă religie care a împărțit lumea în două secte. Una ignoră realitatea și promovînd știri care minimalizează riscurile, și practic amplifică efectele epidemiei influențînd pe cei relaxați să fie și mai neglijenți în privința măsurilor de prevenție. Cealaltă sectă, e secta panicarzilor care generează tesiune, sau chiar pagube economice majore dacă sînt printre cei ce iau decizii, și iau măsuri exagerate. În acest context, m-am abținut de la comentarii pentru că este un domeniu în care nu am cunoștințe, și este o situație în care este important ca informațiile să fie precise și utile, nu doar opinii personale.
Mai jos este articolul care m-a îndemnat să scriu aceste rînduri. Am constatat că articolul este manipulativ pentru că prezintă selectiv doar ce servește scopului propus.
https://www.money.ro/paradoxul-italian-in-primele-trei-luni-din-2020-au-murit-mai-putini-oameni-decat-in-aceeasi-perioada-din-2019
Evident, articolul vrea să pună în evidență un paradox, o situație inexplicabilă, dar intenția ascunsă este să promoveze crezul sectei minimaliștilor. Eh, noul virus nu e așa de periculos cum pare celor din secta panicarzilor.
Privind problema dintr-un singur unghi, poate părea paradoxal.

Dar fiind o chestie complexă, dacă analizezi mai multe detalii paradoxul se clatină.

Privind la tabel observăm diferențe masive între luni, de la 68 de mii la 47 de mii, deci o diferență naturală de 21 de mii, e drept sînt luni diferite, temperaturi diferite. DAR, iarna asta a fost mai blîndă, deci numai acest aspect poate influența în statistici. Deci cele 10 mii victime Covid clar pot fi compensate de o fluctuație naturală.

ÎN PLUS. Se bagă în calcul trei luni, dar victimele Covid sînt prezente masiv în ultimele zile din martie. Asta în condițiile cînd s-au luat și măsuri de prevenție. Deci hai să comparăm doar ultima săptămînă din martie, sau măcar doar martie contra martie. și paradoxul s-ar putea să fie un picuț mai micuț.

PLUS. dacă luăm în considerare că luna martie a fost o perioadă în care populația a fost supusă unor măsuri restrictive care a influențat rata deceselor din alte cauze, precum accidente rutiere, sau chiar gripă, vom realiza că nu avem nici un paradox. Italia a fost blocată de la 9 martie. Evident, cu o circulație redusă, numărul accidentelor rutiere a scăzut. Ba chiar și numărul victimelor gripei a scăzut. E drept mai puțin relevant, pentru că există o perioadă de latență de la momentul restricțiilor la cel al rezultatelor.

În schimb eu vă propun un alt paradox. Hubei, regiunea în care a pornit covid. populație comparabilă cu Italia, 3 mii victime. contra zece mii italia. Tot restul Chinei are ceva peste 100 victime. Ce paradox a făcut ca în Hubei să fie de o mie de ori mai multe victime decît în orice altă regiune chineză atinsă?

https://www.who.int/docs/default-source/coronaviruse/situation-reports/20200315-sitrep-55-covid-19.pdf?sfvrsn=33daa5cb_8

Paradoxul este simplu, adică nu e nici un paradox, e o simplă explicație, în Hubei s-a acționat cu o întîrziere de o lună, în restul regiunilor chineze s-a acționat la timp. În Italia s-a acționat probabil cu vreo săptămînă mai tîrziu decît în Hubei, ceea ce a avut ca efect un număr triplu de victime pe puțin, cu sigur mai mult pt că mai vin încă. Sau poate cauza este o mobilitate mai mare, ori un mai mare disrespect față de ordinele autorităților.

În fine, mai este și ideea că se compară mere cu pere deseori în analiza acestei molime, cînd aspectul cel mai important este unul, lipsa de simptome a purtătorilor.

În plus se tot compară cu gripa în condițiile cînd cifrele actuale sînt în continuă modificare. Vom vedea peste un an cam cum e cu comparația.

De asemeni, un factor important este atitudinea față de gripă comparativ cu cea față de Covid19. Gripa are un număr mare de victime pentru că este tratată cu multă indiferență, și pe fondul unor vaccinuri existente. Numărul victimelor actuale Covid este rezultatul a unei indiferențe incipiente urmat de măsuri de prevenție masive. Nu văd nicăieri proiecții ale numărului de victime pe fondul ignorării epidemiei la același nivel în care este ignorată gripa.

Momentan nici cei capabili nu cunosc toate datele, iar eu, țugulanul sînt prins între două curente de opinie, cea a autorităților, care inițial stă cu biberonul în gură, luînd de bună ideea cum că gripa e mai rea, apoi cînd vine realitatea la ușă, de frică dă cu opusul. Și astfel, omu stă cumva cuminte, dar apoi văzînd astfel de informații , și deja plictisit, ignoră regulile. Pe deasupra autoritățile au dat în secretomanie, nu mai publică situația pe județe, și omul neinformat nu se va mai feri exact cînd va fi cazul să fie prudent. .

Nici panica și acțiuni în forță nu sînt productive, dar nici opusul, cu informații incomplete și derutante nu ajută deloc. Puțini au timp și abilitate să se informeze, deci tare ar fi util ca informațiile care circulă să fie clare și corecte. Sînt prea mulți cei care de dragul unor clickuri bagă basme, așa că dacă nu avem timp să analizăm informația, mai bine ne abținem decît să o dăm mai departe.

Am revenit cu ceva date pe lunile martie din ultimii zece ani


2017 - 58 485
2016 - 50 174
2015 - 61 557
2014 -
2013 - 54 231
2012 - 57 771
2011 - 55 024
2010 - 51 913

hai să pun alți zece ani,, deși poate diferența de populație face cifrele irelevante.

52 488, 49 655, 49 927, 57 805, 50 142, 47 993, 48 977.

Deci există o fluctuație de pînă în zece mii decese pentru luna martie, așa că cele zece mii dinm a doua jumătate a lui martie datorate Covid, pot fi compensate de o fluctuație lunară naturală. Cu atît mai mult poate fi compensată de una trimestrială. În plus, fiind vorba de doar 2 săptămîni, practic statistic pe lună ar fi 20 de mii, deci se vede clar efectul. Practic a dublat diferența fluctuației naturale. Nici vorbă de paradox.

Ești prost

Auzim frecvent asta, și poate chiar covîrșitor mai frecvent, este/sînt proști, și foarte rar, bă ce prost am fost, de parcă printr-un miracol prostul a devenit deștept. Nimeni, sau mai nimeni nu spune cu seninătate, da, sînt prost.

Și sînt foarte mulți ani de cînd această atitudine de falsă superioritate mă agasează cînd o văd la unul și la altul, mai ales cînd personajul însuși a dat cu bîta în baltă de nenumărate ori. Nimeni nu le știe pe toate, și chiar atunci cînd ești cu mult superior cuiva, se găsesc destui să îți fie superiori ție, dacă nu individual, măcar în colectiv.

A critica o greșeală este util, are scopul de a corecta, e critică constructivă, dar cînd critica devine un obicei, o mantra repetată la nesfîrșit fără noimă, este chiar destructivă.

Mi s-a întîmplat chiar mie. Cu un frate mai mare pe cap, și cu un tată crescut cu bîta, care a repetat și el ce a văzut acasă, am avut ocazia de nenumărate ori să mă lovesc de lozinca asta.

-Ești prost.

Cînd tu ai treizeci de ani în plus, sau chiar numai patru, evident că vezi multe lucruri mai clar, și dacă tu ești chiar atît de deștept, deschide-i ochi, nu-l dispera repetîndu-i că este prost. Caută-i  abilitățile și ajută-l să le dezvolte, fără să îi pui în cîrcă mai mult decît poate duce, că îl rupi.

După ani de zile în care am fost irigat cu ideea că sînt prost, chiar am crezut-o. Nu a fost nimeni să îmi explice, e drept că nu ai talent la recitat poezii, nici anii la istorie nu îi ții minte, iar cînd treci în altă clasă ai nevoie de trei luni ca să înveți fețele și numele profesorilor, deci clar nu vei deveni pictor sau enciclopedie ambulantă, dar  la geometrie le vezi mai bine decît restul, la fel cu îndemînarea fizică, sau altele. Deci caută ce îți place, și la ce ești bun, și lasă-le pe alea la care ești bîtă.

Chiar și la școală atitudinea asta s-a repetat.

-Stai jos, ești prost, dar îți dau cinci că măcar ești cuminte.

Un singur profesor țin minte să se fi uitat la mine ca la o ființă umană, și nu ca la un babuin. Era instructorul de lucru manual. Și vorba aia, dacă toți îți spun că ești beat, du-te și te culcă. Și chiar m-am dus la culcare. Cu mult înainte de liceu renunțasem la orice. Era evident că viitorul meu e pe sub mașini plin de vaselină. Meserie plătită bine, vaselina nu mă deranja, la ce dracu să îmi mai muncesc creierii? Protectorul meu m-a salvat chiar cînd am greșit. O simplă privire a valorat cît un noian de cuvinte. În schimb torționarii mei mi-au tăiat aripile chiar în rarele ocazi cînd am încercat și alte direcții.

-Casa pionierilor, aeromodele? ce să faci acolo, să te iei cu golanii? Stai acasă.
-Vrei bicicletă? ce să faci cu ea? Ai bani? -da, -N-avem loc! - Am loc la un prieten la curte. -Nu contează, nu-ți dau voie.
Singurul refugiu a fost biblioteca, cu povești nemuritoare, și Jules Verne, Asimov și alții.

Cum puteam să ies din acea groapă? Era ca și cum aș fi încercat să mă ridic trăgîndu-mă de șireturi, a mă boota cum s-ar zice în calculatoristică. Computerul ca să pornească are nevoie de o inițiere, de niște instrucțiuni pe care să le urmeze, instrucțiuni păstrate în BIOS. Și la pornire, bootare, se trage pe sine însuși de șireturi și iese din groapă, iese la lumină. Tu ca pui de om, nu ai BIOS, tu ești bootat de cei mai mari decît tine, iar dacă ei nu o fac, rămîi prost.

Întîmplător, blocat la pat vreo șapte ani, am avut posibilitatea de a asculta posturi interzise, Europa Liberă, Vocea Americii. Cuvintele unor oameni luminați încet încet au făcut un pic de lumină și la mine în cap. Eram un om învins, prizonier în spatele a trei cortine de fier, fără viitor, fără perspective, fără dorințe. De copil singura dorința neîmplinită era să am un jigsaw puzzle, așa cum am văzut prin filme, dar care nu exista pe la noi. Și mai doream să fug. Nu era visul meu, era visul tuturor celor din jur, și l-am adoptat. Astfel, am avut parte de o bootare. Nu mai eram prizonier. Evident, de fugit tot nu aveam cum fugi, dar oricum de fapt nu aveam unde. Am devenit liber scăpînd de dorința de a fugi, și realizînd că ceea ce îmi doream era chiar aici.

Dar asta e un pic de deviere, era vorba de proști. Între timp, crescînd, am observat că opresorii mei nu sînt chiar așa de deștepți cum se cred. Gafă după gafă piedestalele s-au erodat.  Și a venit și vremea calculatoarelor care mi-au deschis noi orizonturi. În sărăcia acelor ani, a poseda unul era un vis îndepărtat. Dar mi-am rezolvat setea cu un curs de inițiere de trei luni, ulterior făcînd un an de facultate pentru a acces la un calculator. La sfîrșitul anului am avut surpriza să mă găsesc pe locul trei din clasă, loc ce mi-a oferit ca premiu înapoierea taxei pe tot anul. Surpriza a fost cu atît mai mare, pentru că pe lîngă povara unui creier care în generală și liceu abia a reușit să mă ducă de pe un an pe altul, acum aveam de dus și povara a zece ani în plus față de colegi, plus povara unui traumatism cranian sever. Practic fără o bucată de creier am ieșit mai bine decît restul, cu excepția unei eleve strălucite, și a uneia care se străduia cît se poate. Și eu nu am făcut nici un efort. Am fost doar prezent acolo, eu fiind interesat doar de cursul de informatică. 

Această poveste este mărturie clară la cum sistemul și societatea ne distruge, deci practic se distruge pe sine. Se dovedește că eu, prostul, nu eram chiar atît de prost, pe de altă parte, cei pe care îi lăsasem în urmă, nu erau nici ei proști, ci doar băgați cu forța în acele bănci. 

Revenind la deștepții de la începutul poveștii. Pe cît erau ei de deștepți pe vremuri, pe atît de incapabili au devenit acum în fața unei simple tastaturi. Și surprinzător pentru naivi, dar de așteptat pentru cunoscătorii firii umane, poziția de inferioritate nu le-a provocat sentimentul de respect ci pe cel de invidie, care a dus la altă poveste din care nimeni nu a cîștigat.

Scriind aceste rînduri am realizat că ceea ce părea inițial ură nativă, posibil să fie doar rodul acelui sentiment de superioritate și dispreț față de cei de alături. Sau poate ambele combinate

După cum mam mai spus, de-a lungul timpului am observat această atitudine de hulă și dispreț și la alții, atitudine pe care nu am înțeles-o niciodată, cu atît mai mult cu cît respectivii nu dădeau dovadă de genialitate sau măcar excelență.

Probabil nu am explicat foarte bine ce vreau să spun cu aceste poveste, dar ideea e că a tot repeta cît de prost este ăla sau ăla, nu ajută cu nimic, ba chiar dimpotrivă. Dacă tu te trezești cosmonaut la tine în sat,. iar în jurul tău sînt doar ciobani și căruțași, nu te aștepta să se apuce să îți construiască ție rachetă, pentru că nu au cum. Du-te la NASA și te trage cu spația orbitală, după care poți veni acasă să ajuți pe vreun alt pui de cosmonaut dacă apare vreunu, și nu e atît de capabil ca tine. Să te tot rățoiești că sînt proști, nu te ajută cu nimic, ba poate se mai trezește unu să-ți dea o lopată de aduce stelele la tine în loc să te trimită pe tine la stele. 

Avarul

Povestea de azi e etichetată ca fiind de peste gard, dar practic e de dincoace de gard, fiind chiar din curtea de unde privesc lumea rememorînd aceste întîmplări.

Și eroul nu este cel al lui Goldoni, sau Funes, ci este propriul meu bunic. Venit pe lume la timp pentru a prinde răscoala din 1907, undeva într-un sat pierdut între dealurile Moldovei, rămas orfan la șapte ani, practic s-a ridicat prin propriile puteri, și parcă asta nefiind de ajuns, a mai trecut și prin două războaie, în al doilea  ajungînd chiar și în linia întîi  Și apoi au mai venit și comuniștii care i-au luat pămîntul, vitele, caii căruța, plugul.  Cînd l-am cunoscut eu, era deja pensionar, 200 lei pe lună, iar el o umbră de om, dar încă plin de vînă.

Dacă ai fi întrebat pe oricine din sat ce fel de om este cu siguranță, ai fi primit o descriere demnă de Hagi Tudose sau Costache Giurgiuveanu. Motivul principal era stocul său imens de lemne de foc. Avea vreo șapte metri cubi adunați. Copil fiind, am crescut printre stivele de lemne, și pentru că nu am inspectat alte curți, credeam că așa e normal, motiv pentru care mă tot miram cînd vedeam că moșul era ridiculizat pentru pasiunea sa pentru lemne.  Crescînd am aflat că peste iarnă îți ajunge un metru cub, plus că mai sînt și alte resturi combustibile rămase de la diverse operațiuni agricole. Lemnele se dădeau la cotă, și moșul pățit, se dădea peste cap pentru a fi sigur că nu rămîne în pană în caz de ceva. Acest dat peste cap era muncă voluntară la pădure, cum era scosul de rădăcini sau culesul fructelor de pădure care erau trimise la export. În zona noastră fructele erau măceșele, sau zgorghine, cum le spunea el. Nu de puține ori ne-a luat și pe noi, nepoții. Eram singurii din sat care făceam asta.

Dar pe moș nu îl deranja ridiculizarea, el își vedea tăcut de treaba lui. Sau dacă poate îl deranja, nu lăsa să se vadă. Îl văd ca ieri mormăind în barbă,

-Eh, ce știu ei. Dacă ar fi degerat prin stepele Rusiei, ar înțelege.

Dar ridiculizarea nu se oprea aici, pentru că mai era și adunatul sîrmelor sau cuielor de pe drum, sau a oricărui lucru oricît de defect ar fi fost, pentru că... nu se știe la ce poate folosi. Asta e oricum o caracteristică generală a românului. Ba în plus avariția era incubator de perle. Precum cea că se roade piesele la radio, dacă e folosit prea mult, iar alta antologică, pe care dacă nu am scris-o încă,  sigur trebuie să o scriu cîndva. (Tocmai am pus o variantă scurtă ) Pe scurt, eu și fratele meu am dezmembrat bicicleta sa, care era total terminată, iar el a început să se caine că am distrus bicicleta nouă, nouleață. 

Și ajungem și la morală. Copil fiind, am copiat această atitudine generală, care mi se părea naturală, mai ales că erau fapte reale nu născociri. Mai tîrziu, începînd să am opinii proprii am realizat că exista totuși o depășire a măsurii, o exagerare care nu era necesară. Încă sînt de acord că unele povești merită repetate fiind amuzante, dar cînd scopul nu este umorul întîmplării ci critica personajului, critică repetată pînă la obsesie, treaba nu mai este în regulă. Ba într-un final, chiar am început să bănui că unele povești nu erau adevărate, pentru că nu le cunoașteam din copilărie, ci din povestirile fratelui mai mare pe care l-am descoperit a fi mitoman cînd a început să încurce minciunile. Una din astea ar fi cea în care moșul a început să se minuneze despre cum mai sar bolovanii pe la margine, cînd a aflat că pămîntul se învîrtește.

Faptele sînt incontestabile, dar mai trebuie privită și imaginea de ansamblu. Acțiunile sale sînt justificate de experiența sa personală. Cum poți cere cuiva care a crescut într-o societate medievală, unde la vremea războiului abia apăruse primul radio în sat, să aibă prezența de spirit și mentalitatea unuia care a avut acces din plin la educație, bibliotecă și mass media?

Tot cam așa e și cu mult hulitul popor român. Există o serie de conjucturi, motivații clare care ne-au adus unde sîntem. Faptele sînt clare, nu pot fi contestate. Le-am constatat, le-am repetat, le-am recitat pînă la obsesie, dar e cazul să ne oprim. Dacă nu ne place situația, putem acționa pentru a o îndrepta. Sigur, schimbarea va dura decenii sau secole, dar a tot compara ce e aici, cu ce e acolo nu ajută la nimic. Cine știe istorie, știe și ce sînge s-a vărsat acolo, propriu sau al altora. 

Morala pe scurt. Prostul este prost, nu se poate boota singur din prost în geniu peste noapte. Dacă poți bootează-l tu. Dacă, nu, lasă-l cu ale lui, ai alte distracții mai interesante.

Mîndru că sînt român

De fapt nu sînt mîndru, nici de mine nici de altceva... altcineva.

Mai auzeai pe vremuri chestii de genu, mă mîndresc cu Nadia, ori Steaua, sau mai recent cu Simona. N-am prea priceput. Ce treabă are mîndria cu rezultatele altora. În regulă, te poți bucura de rezultatele cuiva, te poți bucura mai mult dacă aparții aceluiași grup, dar n-ai nici o treabă să te mîndrești, dacă nu ai contribuit cu nimic la acele rezultate.

Dar pe vremuri, încă mustind de doctrina comunistă, am comis gafa de a mă simți mîndru. Era în 95, la prima mea ieșire din țară, la Tuchola, primul meu congres de Go. Nu eram eu mare vedetă, dar nici nu stăteam ascuns prin colțuri. Evident, unii erau mai sociabili alții mai retrași. Cu doi dintre acești retrași chiar am rămas în corespondență ceva decenii. Dar povestea de azi nu are legătură cu ei, ci cu grupurile vesele. Un astfel de grup era unul cu cîțiva nemți, care se întreceau în bancuri. Nu știu cum, am ajuns acolo în centrul atenției. Zic că nu știu, pentru că engleza mea era patetică, și în plus nu eram eu cel să mă rup în figuri cu socializarea. Dar era vorba de bancuri. Și noi românii sîntem cu buzunarele pline de bancuri. Eu nu sînt un candidat pentru stand up, dar printre restrînsele mele cercuri eram campion. Deci știu foarte bine cum am reușit să îi fac pe nemți să cadă pe spate de rîs. Ba unul chiar a căzut pe spate chiar mai mult, plăcut impresionat a vrut să mă cunoască mai bine, și discuția a deviat către cum te cheamă, de unde ești. Toate bune pînă am spus mîndru,
-I am from Romania.

Trecuse deja un cincinal în care occidentul a avut timp să își facă o părere despre estul care o invadase, est reprezentat preponderent de ciordaci. Știam acest aspect, dar nu știam proporțiile sale. În acel moment am descoperit acele proporții.

Neamțul efectiv s-a schimbat la față. De la o față zîmbăreață, de parcă tocmai ejaculase, a trecut instant la fața celui care a aflat că e bolnav de SIDA. De fapt în clipa aia alta mi-a fost impresia. Fața lui arăta de parcă tocmai luase o broască în gură.

Pentru mine a fost efectiv un șoc să văd chestia aia. Aflasem pe propria piele cum e cu stigmatizarea. Și era doar o fază ușoară, doar o discuție amicală întîmplătoare. Cum se simt cei stigmatizați la locul de muncă unde este și o ierarhie neiertătoare, nici nu îmi pot imagina.

Un an doi mai tîrziu internetul mi-a deschis lumea și am fost de nenumărate ori în aceeași ipostază, cea de a dezvălui de unde sînt. Evident răspunsul a fost evaziv întotdeauna, de regulă o glumă, cea mai frecventă..
-I am from hell.
Am dezvăluit realitatea doar după ce eram deja disociat de apartenența mea la un grup indezirabil.

Cred că această tendință de disociere cu ideea de a fi român a născut obiceiul de a critica națiunea română, chiar de către membrii ei. Dorința de a te disocia de imaginea negativă, combinată cu acea regulă idioată a bîrfitorului, care spune că persoanele de față se exclud, au dus la această situație absurdă de autodenigrare.

Elementul capcană, cel care nu este observat, este generalizarea. Această generalizare a dus la acea imbecilă glumă cum că România e frumoasă, dar că e păcat că e locuită. Deci e păcat că e locuită și de Simona? /   

Poporul român e ca oricare altul, și cu eroi, și cu uscături și cu prostime. Nu pot fi toți genii. Și a tot bate apa în piuă pe cît de prost, sau prost crescut este poporul român chiar nu ajută nimănui. Că se mai întîmplă să vină vorba de o statististică în care România e pe la coadă, asta e, e vorba de acea statistică, dar cînd prea multe din subiectele tale pun în prim plan acest aspect, sau îi tot dai cu cît de proști sînt romînii, ar cam trebui să știi că ai o problemă. Ai o problemă chiar dacă denigrarea este mascată în glume sau parodii.

Voi ilustra această opinie cu o altă poveste. O poveste a bunicului meu. O voi scrie mîine și voi pune linkul aici.
 

Am nevoie de titirez

Obsesia momentului este reclama.

Am crescut într-un mediu în care reclama era aproape inexistentă și am ajuns ca reclama să îmi agreseze simțurile aproape non stop.

În deceniile de cînd reclama a devenit inevitabilă am învățat să trăiesc cu ea. Ochiul s-a adaptat, nu o mai vede sau o prelucrează foarte rapid. Dar furnizorii de reclamă au devenit din ce în ce mai agresivi.

Prima dată m-a supăraat Facebook cînd Zucky a declarat că va micșora procentul de reclame, dar luna urrmătoare cantitatea de reclame s-a dublat, ba mai mult au început să apară și reclame care înlocuiesc filmul pe care îl urmăreai. Deci nu mai e suficient să te agreseze vizual periferic într-o zonă a paginii,sau temporar cînd poți derula peste reclamă. Efgectiv trebuie să te oprești din ceea ce făceai și să urmărești ceea ce îți bagă ei pe gît. Chiar am scris despre asta.  https://depestegardadunate.blogspot.com/2018/03/facebook-sarit-calul.html

Și ce e uimitor este că le merge treaba deși mai tot ce se oferă în reclame sînt produse oferite la un preț de trei ori mai mare. Înțeleg să mai fie cîte un fraier ici colo care să se lase prostit o dată de două ori pînă se trezește apoi se învață minte și se ferește. Dar treaba merge bine. Industria asta înflorește. 

Recent m-a supărat și youtube. Google a fost cel mai corect la capitolul reclamă. Aspect plăcut, nimic agresiv. La youtube ceva mai viguros dar totuși acceptabil. În definitiv trebuie să existe o sursă de venit. Dar recent youtube a venit cu varianta plătită. Are un preț rezonabil, ceva pe la zece lei lunar. Și cum chiar pierd mult timp pe youtube chiar s-ar merita. Dar nu mă deranja teribil să dau skip ocazional cînd apărea o reclamă, sau chiar să urmăresc noile reclame. Chiar am pornit să plătesc, dar m-a agasat să bag datele personale, și nu m-a încîntat ideea de a avea grijă lunar și de factura lor, așa că am renunțat. Și am constatat brusc un flux covîrșitor de reclame. Ce era înbainte ocazional acum este obositor. Absolut orice nouă accesare începe cu o reclamă, și revin cu o frecvență incredibilă, ba chiar mai mult, sacă nu dai skip, după prima reclamă mai vine una. După vreo lună am avut o revelație. De fapt frecvența mărită nu ajută la nimic din moment ce nu cumpăr nimic niodată, deci scopul clar este cel de a mă agasa, și în final de a trece la varianta plătită. Și chestia asta m-a supărat. Am renunțat total la youtube. Nu îmi place să mi se forțeze mîna. dacă nu se recurgea la tactica asta mîrlănească posibil să mă fi abonat peste cîteva luni cînd mă învățam cu ideea. Dar acum e clar youtube nu va vedea niciodată bani de la mine.

Dar toate astea sînt doar un zgomot de fond. Dar azi am fost lovit de un big bang. Pe o pagină oarecare îmi fură privirea o imagine, vreo trei titireze, și ce m-a frapat a fost mesajul, Forever Spin. Măi să fie ce le-a mai trecut prion cap. Să pună acumulator și încărcător prin inducție într-un titirez ca să îi mențină rotirea indefinit. Asta e simplu, dar cum e mecanismul? Ceva cu impulsuri mecanice care să învîrtă în sens opus un miz mai greu?, dar apoi frecarea nu anulează efectul? Și curios de mecanism intru pe pagină. Vax, de fapt e vorba de titireze banale. Forever e doar un nume ca să atragă atenția. Și acum mirat, mă întreb care e idiotul care să dea 20 de dolar transport pentru o marfă de doi dolari. Idiotul eram eu că mi-am închipuit că costă doi dolari. Ia bagă un ghici despre cam cît costă? 50 de dolari! Ai fost pe aproape.? , ei da, mai sînt vreo trei modele pe la 40 de dolari, dar majoritatea se învîrt pe la 70.    Este absolut incredibil cum poate exista așa ceva. Realitatea a derapat. Banii și-au pierdut valoarea. 50 de dolari costă telefonul pe care l-am cumpărat acum patru ani. Și ăsta are în el tehnologie de domeniul fantasticului. De asemeni cu 50 de dolari poți cumpăra o bicicletă. Există milioane de oameni care trăiesc cu 50 de dolari pe lună, dar iată că sînt și destui care își permit să arunce cu bani în vînt și să mențină o astfel de industrie.

Am aruncat un ochi și pe Amazom, și brandul este prezent aici cu modelul de 50 de dolari. De curizitate m-am uitat și am văzut că alții oferă această jucărie la 12 dolari. Evident, nimic nu poate fi oferit la preț de producție deci un preț de zece ori mai mare e de așteptat. Dar 50 de dolari pentru un titirez? Delirez!.

O poveste cu banane și moșnegi

Trăgeam o tură pe cînd am dat de povestea unui coleg de goban.

Amicul își destăinuie experiența întorsului acasă de la piață.

Trec pe lângă o școală și niște copii strigă de la fereastra unei clase: Moșulee. Mă uit în jur, nimeni altcineva pe stradă. Mă fac că nu aud. Copiii insistă: Tataie cu ochelaari?!!. Hum, unde sunteți voi Andre cu șlagărul "Moșule ce tânăr ești.."
Ce rețetă de căneală ziceați că folosește Ludovic zis Șică?

Nu mă pot opri, și îi comentez experiența cu una personală.

Ești un fericit.

Eu ca și tine, pe un trotual larg, o raritate, curat, deasemeni, sînt surprins de niște bucăți de banană împrăștiate ciudat, unele călcate de trecători. Încerc să îmi imaginez cum au ajuns acolo, probabil un pici plictisit în cărucior în timp ce mă-sa rezolva integrale cu o cunoștință întîlnită în acel punct.

Nu apuc să imaginez alt scenariu cînd o altă bucată de banană aterizează între mine și o cucoană care venea din sens opus. Respectiva se uită vexată în sus la blocul de alături. N-am nevoie să mă uit, misterul e rezolvat, piciul nu e în landou, ci într-o nacelă de beton. Mă trag mai spre carosabil să ies din zona dulce și brusc mă apucă o bucurie nespusă că nucile de cocos nu sînt la fel de ieftine ca bananele.

Deci fericire pe capul tău. Să te faci că nu auzi e simplu. Să te faci că nu ai luat un ghiveci în cap e un pic m-ai complicat. Așa că lasă sineala, caută o pălărie ranforsată.

Nu vreau un nou telefon

-Și în nici un caz nu mă apuc să îmi iau un telefon nou, deci ce alte opțiuni există?
-Dar de ce nu un telefon nou? Toți operatorii oferă telefoane gratis.
-Am auzit eu de telefoane gratis la Orange, și nu știu eu cît de gratis sînt, că n-am crezut niciodată în poveștile astea cu gratisul, discountul, oferta, vinerea verde și alte abureli. Dar oricum eu sînt la Digi, și nimic nu e gratis, și oricum cele la ofertă sînt cu trecere la plan tarifar superior, așa că îl plătești, fii fără grijă.

Dialogul de mai sus a avut loc într-o filială BCR și a fost inițiat de faptul că serviciul de online banking nu mai poate fi accesat cu parolă ci doar cu token. Mai precis eToken, și ăsta trebuie instalat pe telefon. Dar androidul meu este cu două zecimale prea bătrîn.

În fine, se pare că oricum, nu e nevoie decît o singură dată de eToken, ulterior funcționînd cu parolă în continuare. Rămîne să găsesc un telefon de împrumut, activez, și scap. Nu găsesc, așa că în disperare de cauză încerc pe un emulator, deși dacă nu a mers pe telefon curat, cele rootate fiind innaceptabile, pe emulator nici atît nu mă așteptam să meargă. Surpriză, a mers din prima.

Înapoi la bancă să iau codurile de activare. Dar din vorbă în vorbă ajungem iar la telefonul nou, pentru că nu-i așa, poate că aplicația s-a păcălit de s-a instalat, dar la generarea codurilor nu va funcționa. Asta e, ghinion de neșansă, nu merge, trec înapoi la plata prin bancomat și gata. Dar amicul parcă necăjit de situația mea nefericită de a sta fără telefon nou, a tot insistat. Chiar am rămas surprins de expresia de dezamăgire ce i-a trecut pe față cînd am spus că eTokenul s-a instalat pe emulator. Mă așteptam să îl bucure informația, sau măcar să rămînă indiferent.

-Se dau telefoane gratuite.
-Iar mă iei cu astea, am spus clar că nu sînt gratis. Și nu e vorba numai de asta, ideea e că nu mai vreau nou, că tot ce vine nou vine cu probleme noi, și deja e e o chestie de psihic, ca să nu zic psihiatrie.

E de înțeles, chiar dacă reținuse discuția mea din atîtea cu alți clienți, nu era de așteptat să rețină și faptul că eu știu că gratis nu e gratis. Am încercat să îi explic cum stă treaba cu lucrurile noi, dar evident nu era timp acolo, chit că nu mai era nici un client în spate. Dar și chiar în cele două scurte exemple m-am lovit de bariera creierului prea saturat. Așa cum creierul meu este saturat și nu mai vrea lucruri noi, și al lui este saturat de discursurile altor imbecili ca mine care refuză ce este nou, și ceea ce spuneam eu se oprea undeva prin cine știe ce buffer. Am dat exemplul cu cretinitatea schimbării parolelor cu altele din ce în ce mai complicate, lucru care chinuie teribil utilizatorul, dar care este absolut inutil. Nu a reacționat, și pentru că deja mă ambalasem, am renunțat, dar pentru că l-am văzut rămas necăjit că nu mi-am luat telefon nou, voi explica aici pe îndelete de ce nu vreu telefon nou, și dacă are chef, poate citi asta cînd are timp și nu este presat de alte informații. 

Deci...

• Nu vreau telefon nou, pentru că nu îmi trebuie telefon nou. Mai că aș trece pe dumbphone înapoi, pentru că nici pe ăsta nu l-am luat decît ca să îi ajut pe alții. 
• Telefonul nou nu este gratis, pentru că pe undeva tot îl plătești chiar dacă ești fraier și ai senzația că e gratis.
• Chiar dacă cumva e chiar gratis pentru tine, e de fapt plătit de alți fraieri, și nu mă interesează să profit de asta ca un milog.
• Și chiar dacă ar fi gratis căzut ca meteoritul din cer, tot nu m-ar interesa, pentru că nu îmi trebuie. 
• Nu vreau un telefon nou nici dacă sînt mituit și cu un abonament gratis, adică cu alte cuvinte mi se dau zece euro lunar ca să poluez planeta cu încă un telefon. E drept, poluarea asta e doar o miime de milionime din cea generală, dar ecologist de mucava ce sînt, prefer să nu o fac, chit că practic nu contează. 
• Dacă aș fi mituit cu zece mii de euro pe lună, mi-aș călca pe vagile principii de ecologist și aș primi un telefon nou. Dar asta cu siguranță nu se va întîmpla, deci rămîn așa cum am stabilit, la telefonul cel vechi.

  Și pentru a nu fi înțeles greșit, e nevoie de cîteva explicații.

Nu sînt contra progresului, ba chiar dimpotrivă, dar cu conbdiția ca progresul să se justifice. De exemplu am fost al treilea dintre amărîții din Galați, beneficiari de ajutor de handicap care a solicitat trecerea de la primirea banilor prin mandat la cea prin cec bancar. Ulterior am solicitat la trecerea pe card cînd acestea au apărut. Plata pe card nici nu fusese implementată cînd am solicitat-o, și funcționara chiar agasată de insistența mea, a spus că asta nu va fi posibil niciodată. Se temeau că crapă mușteriul și familia va ridica banii din cont ilegal. I-am zis ofticat, cucoană, cu toată opoziția ta, să știi că va veni vremea cînt toate vor fi plătite pe card. Cu internetul la fel, mă bîzîiam pe linii telefonice cînd nu apăruse încă nici un provider în Galați. Și am fost întotdeauna de acord cu ceea ce e nou, dar și util.

Dar prea rapid s-a dat în consumism, și ni se tot împing pe git lucruri noi, insuficient testate, și prea des chiar inutile. De exemplu chiar smartphonul. Evident la început era prea scump, dar nici nu îmi trebuia. Apoi s-a ieftinit, și tot țugulanul se dădea la ecran mic. N-am înțeles nici o secundă de ce ar trebui să mă chinui pe ecranul cînd palma cînd mă pot lăfăi pe unul cît juma de ușă.  Că deh, pot să îl iau cu mine. Lasă că nu e nevoie să îl iau cu mine, îmi fac treaba acasă liniștit iar cînd plec fac ceea pentru ce am plecat. Sigur sînt destui cei ce au nevoie de mobilitate, dar nu toate babele. De fapt din cauza tuturor celor nechemați, care și-au luat jucării mobile, dar nu aveau habar să le folosească, am cedat psihic și mi-am luat și eu. Pentru că chiar dacă nu aveam, deci nu știam cum se manevrează, toți veneau la mine să îi rezolv.  Ce să rezolv dacă nu știam cu ce se mănîncă. Și așa că mi-am luat ca să învăț.

Închei povestea precizînd că eToken funcționează pe emulator, deci în finbal nici telefon nou nu îmi iau, nici înapoi la bancomat nu trec.

Și apropo de lucruri noi, cică mai bune, bune pe dracu. Și eTokenul ăsta a fost făcut parcă cu întenția de a îi chinui pe utilizatori. dar asta e deja altă poveste.