Uite milionu, nu e milionu

 Tocmai am dat peste un clip din genul celor cu puțul gîndirii. Și acolo există două întrebări, ambele capcană. 

Hai să vedem întîi clipul, și apoi să disecăm întrebările.

https://www.facebook.com/100002316153062/videos/1360307611098591/

Pentru cei ce nu pot accesa adresa respectivă, sau dacă clipul a dispărut între timp, pot face un sumar. 

Gazda unui talk show întreabă pe cei doi invitați

-Că tot vorbim despre recunoștință, hai să vă întreb ceva. Dacă eu v-aș oferi acum fiecăruia cîte un milion, bani în mînă, cum v-ați simți. 

Ca unul care are drept carte de căpătîi Comoara din Sierra Madre, și care a citit destule povești cu diavolul care oferă averi, dar întotdeauna cu o chichiță atașată, care face ca averea să nu valoreze nimic, am realizat instant că urmează o capcană. Apropo de povești cu diavolul, una interesantă este cu un ulcior care îndeplinea orice dorință, chichița fiind că trebuia să îl vinzi cu mai puțin decît cu cît l-ai cumpărat, și dacă mureai înainte de a îl vinde, diavolul avea parte de sufletul tău. Răbdător diavol, avînd în vedere că ar fi nevoie de ceva timp pînă prețul ajunge la mărunțiș și nu mai poate fi vîndut. 

Și nu e vorba doar de povești, chiar și realitatea dovedește că averile picate pleașcă, nu prea sînt de folos într-un final. Chiar a fost și un studiu care a analizat viețile a unor cîștigători la loto, iar la polul opus viețile unora nenoriciți pe viață în diverse accidente. Întrebarea adusă de acel studiu era de genul, dacă ai avea de ales între a cîștiga la loto, sau de a avea un picior amputat ce ai alege, ce crezi că te-ar face mai fericit? Răspunsul este evident. Nimeni nu ar alege să rămînă în cărucior sau în cîrje pe tot restul vieții. Dar studiul, surprinzător, a relevat că în majoritate, cîștigătorii la loto, după o scurtă perioadă de euforie, și încă una de trai luxos, în care spărgeau rapid toți banii, se întorceau la viața de dinainte, evident simțindu-se mizerabil fără luxul căruia îi dăduseră de gust. Foarte puțini erau suficient de cumpătați încît să evite excesul, și să investească banii astfel încît să le fie cu adevărat de folos pe termen lung. Iar la capătul opus, cei cu sănătatea ruinată, după perioada inițială de suferință, se adaptau situației, reușind să se bucure de viață ca și mai inainte, ba deseori apreciind mai mult ceea ce încă mai aveau. Concluzia studiului fiind că după un an oricum mare diferență nu era. 

Deci eu personal aș fi răspuns că m-aș fi simțit bănuitor și aș fi întrebat care este capcana, pentru că sigur este o capcană, și instinctual aș fi refuzat banii fără o analiză detaliată a condițiilor. Și motivul este că chiar și așa cu bani de azi pe luna viitoare, tot sînt destui care te pipăie continuu la buzunare, dar cu milionu pe cap, presiunea ar fi de nesuportat pînă ești curățat, pt că pînă la urmă oricum nu te alegi cu nimic decît dureri de cap. 

Evident, cei doi au răspuns că ar fi reunoscători, fericiți, entuziasmați. 

Și evident acum apare capcana. Gazda chiar ridică ștacheta la zece milioane, dar condiția e că dacă primesc banii, a doua zi nu se vor mai trezi, asta ar fi ultima lor zi din viață. În aceste condiții mai acceptă banii? Evident cei doi zic că nu ar accepta. 

Și acum vine a doua întrebare capcană. De ce nu se bucură în fiecare dimineață cînd se trezesc, așa cum s-ar bucura cînd primesc zece milioane de dolari, din moment ce acel trezit de dimineață valorează mai mult decît cele zece milioane de dolari.

Cei doi sînt entuziasmați de această perspectivă, și spun că nu s-au gîndit la așa ceva, dar ei nu observă capcana nu observă prețul pus incorect. E ca și cum ar spune că ai primi o ciocolată în locul simțului gustului. Adică azi mănînci o ciocolată, și mîine donezi papilele gustative alcuiva, și tot restul vieții nu vei mai gusta nimic. Dacă ar pune un preț corect, de exemplu 20 de mii de ciocolate, cîte una pe zi, după care donezi papilele, atunci tranzacția ar putea fi echilibrată și luată în considerare.  

Gazda încheie spunînd că nimeni nu privește trezitul zilnic din această pespectivă și nu se bucură de viață, căinînduse de una și de alta făcîndu-și viața mizerabilă, cînd ar putea trăi bucurîndu-se de ceea ce au, și trecînd zi de zi peste obstacole, într-o zi vor ajunge și la acele milioane. Pilda moralizatoare are pe undeva un sîmbure de adevăr, dar pe de altă parte este și un fals. În clipa cînd ai cei zece milioane în mînă, exceptînd faptul că devii ținta borfașilor a cerșetorilor și nu numai, practic ai putere de decizie asupra a milioane de sclavi care te vor servi, nu te mai plictisești păzind laptele să nu dea în foc, nu te mai cocoșezi pe sub chiuvetă să repari țeava spartă, plus alte mii de alte asemenea, și de aia te bucuri. Dar cînd te trezești dimineață, nu echivalează cu cele zece milioane, echivalează doar cu un loz. poate fi fi cîștigător, poate nu. Dar cel mai probabil, nu.     

Așa că dacă te trezești de dimineață, bucură-te fix exact de asta, că te-ai trezit și nu te doare nimic. Nu te amăgi bucurîndu-te de un simplu loz, ca de lozul cel mare. 

Și respectivul oricum se înșeală. Sînt destui cei ce se bucură de o înghețată, un film reușit, sau chiar de o frunză uscată pusă în caiet, așa cum s-ar bucura de zece milioane. O știu, pentru că și eu sînt unul dintre ei. 

Rețin o dată, convalescent fiind, după ani de stat în pat, pe vremea cînd nu era internet, televiziunea era o glumă proastă, toată activitatea mea fiind Europa Liberă, ceva cărți și șahul artistic. Dar nu mă simțeam mizerabil. Mă simțeam perfect, exact cum spuneau cei cu studiul. Faza dură trecuse, mă obișnuisem, și mă bucuram de mărunțișurile pomenite mai înainte. Dar exista totuși acea plictiseală, acea apăsare a unui univers fără orizont. Și într-o seară, fratele meu mai mare, care dormea în aceeași cameră, a adus un amic în vizită. Respectivul avea de făcut ceva plicticos pentru el, nu mai rețin ce, un conspect, de calculat ceva, de copiat... în fine, era ceva ce puteam face și eu, așa că m-am oferit voluntar. Respectivul a acceptat bucuros, și cei doi s-au reîntors la discuția lor în timp ce eu m-am pus la somn exclamînd cu bucurie.

-Ce mișto, mîine am ceva de făcut. 

Cei doi au întors capul cu expresii de surpriză nemărginită. Cum poți să te bucuri că te așteaptă o astfel de corvoadă? Ei priveau situația din perspectiva lor, o perspectivă care invidia șansa mea de a nu fi nevoit să fac ceva.   

Cînd macadamia măcăne

 Tocmai am fost curios să aflu mai multe despre nucile macadamia. Mă uit pe Wikipedia și aflu că nucile sînt de mărimea unei biluțe :))

https://ro.wikipedia.org/wiki/Macadamia

Am citit și restul și mai să mă prăpădesc de rîs. Pentru cazul că articolul va fi corectat, copiez textul integral, ca să vă amuzați și voi.

Arborii macadamia, cu frunzișul lor veșnic verde, înveșmântează coastele estice, subtropicale din Australia. Totuși, doar două dintre cele nouă specii produc fructe comestibile. Ocrotite de un înveliș verde fibros, nucile macadamia sunt sferice, de marimea unei biluțe și au o coajă maronie în interiorul căreia se află miezul alb-crem. Coaja dură este greu de spart. Pulberea obținută din cojile zdrobite este atât de dură, încât poate fi folosită ca material abraziv industrial.

Cuprins

• 1 Scurt istoric
• 2 Cultivarea
• 3 Utilitate
• 4 Energie electrică din coji de macadamia
• 5 Legături externe

Scurt istoric

La începutul secolului al XIX, Cunningham și Leichhardt au fost primii exploratori care au cules nuci macadamia, însă exemplarele au fost pur și simplu puse la păstrare, nefiind examinate. Cațiva ani mai târziu, asistentul botanistului Walter Hill a mâncat niște nuci provenite de la un arbore descoperit de curând în pădurile subtropicale din sud-estul statului Quueensland (Australia). Se zvonea că nucile ar fi otrăvitoare. Băiatul însă nici nu s-a îmbolnăvit, nici nu s-a prăpădit după ce a mâncat. Dimpotrivă, le-a găsit de-a dreptul delicioase. Ca urmare, Hill s-a încumetat sa guste și el o nucă și a fost întru totul de acord. N-a trecut mult și botaniști din întreaga lume au primit răsaduri ale acestui arbore. În 1857, un coleg al lui Walter Hill , botanistul Ferdinand von Mueller din Melbourne, a numit acest gen de arbori Macadamia, după bunul său prieten dr. John Macadam.

Cultivarea

Aborigenii crăpau nucile cu piatra. John Waldron, unul dintre primii oameni care au înființat livezi de macadamia, a trecut la ciocan și nicovală. De fapt, pe parcursul unei perioade de peste 50 de ani, el a spart circa opt milioane de nuci cu aceste unelte simple, deoarece primele mașinării inventate n-au fost foarte eficiente, căci zdrobeau și sâmburele. Cu timpul, însă, s-au construit mașini mai performante. O altă problemă întâmpinată a fost legată de înmulțirea arborilor macadamia. Odată sădite, nucile de soi bun produceau adesea arbori de slabă calitate. Nici prin altoire nu s-au obținut rezultate deosebite. Din cauza acestor obstacole, cultivarea arborilor în scop comercial a stagnat, cel puțin până la intervenția hawaiienilor, care au adus inovații uluitoare în tehnicile de cultivare. Drept urmare, în scurt timp ei au reușit să dețină 90% din producția mondială de nuci macadamia. Până la urmă, aceste nuci au ajuns să fie numite nuci hawaiiene. În anii ’60 ai secolului trecut, cultivatorii australieni au început să privească cu seriozitate cultivarea în scop comercial a arborilor macadamia, aplicând tehnicile învățate în Hawaii. Industria locală a înflorit atât de mult, încât în prezent Australia deține circa 50% din producția mondială de nuci macadamia. Arborii se cultivă și în Africa, America Centrală și Asia.

Utilitate

În afara aromei pline, untoase, conținutul de ulei al nucilor macadamia – în mare parte ulei mononesaturat, adică grăsimi sănătoase – depășește adesea 72%. De fapt, dintre toate nucile bogate în ulei, nuca macadamia conține cea mai mare cantitate de ulei. Potrivit unor studii recente, consumul moderat de nuci macadamia reduce nivelul colesterolului LDL (colesterol dăunător) și al trigliceridelor, contribuind totodată la combaterea hipertensiunii. Nucile macadamia sunt deosebit de apreciate în bomboane de ciocolată, în fursecuri sau în înghețată. Unii le preferă prăjite și sărate, alții, crude. ”Datorită aromei unice și delicate, frăgezimii și culorii ei ca a untului, nuca macadamia e considerată una dintre cele mai fine nuci. Nu este de mirare că ea reprezintă produsul agricol australian de cel mai mare suces.” <references/Revista Chronica Horticulturae>

Energie electrică din coji de macadamia

Cojile nucilor macadamia, de duritatea pietrei, au o valoare calorică aproape egală cu cea a lignitului. De aceea, o societate energetică australiană le folosește la generarea de curent electric nu doar pentru uzina în sine, ci și pentru rețeaua electrică locală. Acesta este primul proiect australian de transformare a deșeurilor în energie. Se preconizează că productivitatea uzinei va crește pe măsură ce tot mai mulți cultivatori vor furniza „combustibilul” necesar.

Legături externe

• horticulturefortomorrow.com.au
• Societatea australiană Macadamia

Strop cu strop

Povestea asta este pentru cei ce nu se mai ajung cu banii.

Și este ceva ce știe toată lumea, dar care uneori ne scapă.

Proverbul românesc e clar, strop cu strop se face marea mare. 

Cu alte cuvinte trebuie să fii atent la fiecare strop. Problema cea grea fiind să decizi cît de atent să fii pentru că dacă ești prea atent, dai în cealaltă extremă. Aici îi pot da exemple pe cei doi bunici ai mei. Amîndoi oameni din popor, săraci, trecuți prin multe, printre care și două războaie mondiale.  Cel din partea mamei, a fost mai atent, nu a căzut în extremă, și îmi aduc aminte de o poveste despre cum nu mai socoteai și ultimele boabe la culesul recoltei. Povestea poate fi auzită aici. (urmează să o pun undeva online). Cel din partea tatălui, probabil mai lovit de sărăcie a atins extrema și am nenumărate exemple, cur ar fi adunatul oricărei sîrme sau șurub de pe drum, sau chiar mîncatul unui covrig găsit pe drum în praf, sau mîncatul unui copan, din porția de mîncare rămasă prea mult timp nemîncată, și care începuse să fermenteze.

-Cum adică să dau carnea la cîine?  

Lui i-am și dedicat o poveste numită Avarul. Dar cireașa de pe tort a acestei povești este cea cu bicicleta nouă nouleață, 

Ajuns și eu acum aproape la vîrsta bunicilor, stau și mă întreb dacă le-am călcat pe urme. Pe undeva da, pentru că nu arunc nimic dacă am unde să ghivozesc gunoiul, și există probabilitatea că îmi va trebui. Dar nu am ajuns încă să mănînc din drum, sau alimente alterate. Pe de altă parte, mai risipesc cînd am chef să risipesc, sau la polul opus pierd prea mult economisind ceva care nu se merită.

Oricum, povestea de azi este un mic detaliu care demonstrează cum se face diferența. 

Povestea este efectiv despre stropi. Stropi de apă de la boilerul/hidroforul din baie. După o intervenție la un conector, la care de lene nu am mai pus nimic pentru a etanșa, a rămas un por care permitea un strop la cîteva minute. Nimic dezastruos, dar care ar fi udat preșul pentru că se aduna vreo cană pînă a doua zi. Am pus un recipient de plastic de vreun litru și am amînat reparația cu speranța că oxidarea sau depunerea de calcar va astupa porul. Și da, deși inițial trebuia să arunc apa la două trei zile, în timp nu a mai fost necesar. Evaporarea compensa aportul. Dar de picurat, picură și acum după vreo jumătate de an. E drept că e atît de puțin că pot ignora. Ceea ce am și făcut luna trecută cînd am vopsit în baie și mă încurca cutia aia de iaurt. Cei cîțiva stropi se scurgeau la vale dar dîra se usca înainte de a ajunge la preș. Am lăsat așa, și după o vreme dîra s-a scurtat, după cum era de așteptat. Practic dîra a dispărut, pentru că pînă vine noul strop, precedentul se usucă. Dar de curiozitate, am pus cutia pentru a vedea dacă și în cutie se va usca de la un strop la altul, sau se va aduna ceva. Era evident că în cutie ventilația va fi mai redusă, deci posibil ca pata de umezeală să se mentină mai mult, dar pata de pe ciment oricum avea o suprafață mult mai mică decît fundul cutiei, deci am presupus că se va usca oricum. Dar, surpriză, acum, după cîteva zile, decid să mă uit, și văd în cutie cam jumătate de ceașcă de apă. Deci simpla prezență a pereților cutiei a permis apei să se acumuleze. Sigur e și ventilația, dar văzînd cantitatea, presupun că pereții au contribuit mai mult pentru că nu a permis stropului să se împrăștie fin pe o suprafață mult mai mare. 

Morala, orice detaliu cît de mic ar fi, face diferența.   

O mică escapadă în timp.

Două Motoare

 

Educație nonformală

 Tocmai am citit un eseu în care se dă cu toporul în națiunea română. E drept se dă cu blîndețe de data aceasta. Pădurarul însărcinat cu toaletarea este Mircea Cărtărescu. El este un mare cărturar cu nume predestinat. Eu sînt doar un cioban exilat între betoane, dar cu toată diferența, îndrăznesc să îl contrazic. Mai jos copiez eseul lui, pe care te îndemn să îl citești și să îl analizezi, și să vezi cu ce ești de acord și cu ce nu. Apoi copiez și răspunsul meu. 

---

"Dacă traiești numai in România, e posibil sa nu-ți dai seama că e ceva in neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te miști o data cu el. Ești una cu toți ceilalți.

Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în țară e cu neputință să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiți sunt oamenii si de cât de răi devin din cauza asta.

Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supraviețuire este mitocănia agresivă.

În orice țară civilizată oamenii încearcă să-și menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii față de alții în forme duse aproape până la caricatură.

Și-au dezvoltat zâmbete sociale și ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte.

Când cineva te contrazice, îi zambesti și spui: "We agree to disagree" ("am căzut de acord că nu suntem de acord").

Când cineva te calca pe picior, te grăbești sa-ți ceri tu scuze. O ipocrizie blândă si surăzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile si satisface toate susceptibilitățile.

Această ipocrizie poartă numele de politețe si e esentială pentru fluidizarea substanței sociale.

Românul nu este așa pentru că nu poate fi, obiectiv, așa. Pentru ca la noi, daca ești bun, esti călcat în picioare.

Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îsi iubește meseria și își propune să fie cât mai drăguță și mai serviabilă cu clienții. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va șterge însă curând de pe față dupa ce vreo cinci-șase inși îi vor trânti câte-o bădănărie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru.

Sunt toate șansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră și scârbită, care te repede de nu te vezi.

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naștere. Și ei sunt bieți oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliți de cand se știu. Au devenit scârboși pentru ca au simțit pe pielea lor ca nu ține să fii draguț cu ceilalți.

Pentru că, la toate ghișeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi. În armată, soldații sunt extrem de chinuiți "în perioada" de sergenții lor. Când ajung ei înșiși sergenții, îi chinuiesc pe noii recruți și mai abitir.

Și tot așa, în toate straturile sociale și la toate nivelurile, românii sunt proprii călăi și propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieții cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere si atacuri cerebrale.

Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi.

Firește, ne-au împins spre asta sărăcia și lipsa de orizont, carențele de educație, perplexitatea maselor țărănești dezradacinate si aduse în ghetourile marilor orase. Pot fi și alte explicații obiective.

Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat in tot acest cinism social. Înrăiți de lumea in mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufnește atunci în insultă si obscenitate.

Începem să ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului.

Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca tărfele si noii îmbogățiți.

Ascensiunea (sau doar supraviețuirea) noastră socială e marele premiu câștigat cu prețul mitocăniei.

Iar cercul acestei nevroze naționale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă și cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata."

https://www.facebook.com/cartarescu.mircea

Sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1225061-sentimentul...

---

În principiu mesajul este corect, dar cîteva detalii cad în păcatul acuzat.

Posibil să nu mai observi anormalitatea? Să nu te mai deranjeze, probabil, să nu conștientizezi? Cu siguranță nu.

Normalitate? Prevenitor pînă la caricatură? E normal să te transformi în caricatură? Chiar trebuie să cazi în cealaltă extremă pentru a scăpa de o extremă?

Elimină zîmbetele sociale și ritualurile de contact, practic, posibilitatea oricaror conflicte? Probabil încearcă, cu siguranță nu le elimină.

Ipocrizia ca balsam. Halal normalitate. Măcar agresivitea e naturală, nu-i așa?, Peking order există oriunde există viață.

Unde vezi tu amice Mircea vînzătoare standard, acrite și scîrbite? Eu nu le văd. Da mai este ocazional cîte una epuizată, sau agasată, și eu îi acord dreptul de a avea o față încruntată, sau fără expresie, care apropo în engleză se numește resting face, adică în pauză, odihnită. Da, este plăcut să vezi un zîmbet, dar trebuie zîmbetul să fie forțat? artificial. Mie personal îmi zîmbesc cînd mă văd, chiar dacă tocmai au ieșit dintr-un conflict cu clientul dinainte. Mă învîrt în aceeași zonă și majoritatea mă cunosc, și zîmbetul vine natural ca reacție la atitudinea mea.

Și da probabil există și bădărani formați, nu doar născuți, dar sînt și destui născuți așa, nu e neoie să îi scuzăm cu mediul în care au crescut. Locotenentul și sergentul meu nu au fost influențați de acest mediu. Caporalul, probabil, și s-a adaptat la mediu. Mi-a servit și mie futai, dar pentru că l-am servit zîmbind, și la zece culcaturi ordonate mai continuam cu cinci flotări, a renunțat la atitudinea de apevist și am devenit dacă nu prieteni măcar colegi.

Există la români o tensiune continuă la nivelul vieții cotidiene? Cu siguranță există. așa cum există mai mult sau mai puțin în orice societate.

Sadismul nostru? Răbufnește? Sîntem plini de sadism în mod natural?

Insultă și obscenitate. Britanicii cei admirați pentru amabilitatea lor caricaturală se insultă cu spor din cîte văd prin emisiunile lor.

Nu mai putem deosebi binele de rău? Mda, asta e adevărat pe ici pe colo, dar problema e că asta există și pe meleagurile alea lăudate, de la care au venit de fapt tehnici noi de manipulare și pervertire a binelui.

Terapie?, eu aș zice igienizare. Și asta începînd de la bază, de la tine însuți. Rezultatul nu va fi incert. Va fi sigur. Cu siguranță nu vei repara națiunea română, așa cum nu poți repara nici o altă națiune, dar măcar vei vedea vînzătoarele zîmbind cînd îți vine rîndul .

Bîrfe, zvonuri și conspirații

Tocmai mi-a fost recomandat un articol despre teoria conspirației.  

Articolul are o concluzie în trei puncte, 

1. Minciuna îți cere mai puțin efort s-o inventezi decât s-o combați;
2. Minciuna are nevoie de mai puțină inteligență s-o inventezi decât s-o combați;
3. Minciuna se răspândește mai repede decât adevărul care o combate.

Concluzie pe care o găsesc simplistă și incompletă. Și pentru că se menșionează că omul preferă să creadă bîrfele și zvonurile, nu studiile științifice solide, m-am aventurat cu părerea mea, desfășurată mai jos.

Apropo de soliditatea studiilor științifice.

Acu vreo 20 de ani, undeva pe o insulă numită Capidava, la una dintre primele ediții Atlantykron, Florin Munteanu și-a început prelegerea cu un banc. Și bancul a fost urmat de un exemplu personal în ideea de cît de ușor este să tragi o concluzie greșită.

Acel banc este motivul pentru care practic am devenit un troll combătînd tot felul de basme vehiculate inițial pe mail, apoi în forumuri și recent pe platformele de socializare.

În privința concluziilor trase, deși reale, sînt incomplete.

Eu personal am convingerea că teoriile conspiraționiste au succes pentru că omul preferă senzaționalul. Acesta poate fi livrat în cîteva cuvinte, pe cînd adevărul, deseori e complex și ascuns în .. studii, care evident sînt greu de digerat.

Alt motiv este încrederea în sursa informației. Nimeni nu are posibilitatea de a verifica totul la sursă, și nici capacitatea de a înțelege totul. Și va crede pe cei apropiați. Mi-a spus mie vecinul, ... sau am văzut la televizor. .. sau.. am citit eu în (scînteia sau în biblie)
Pe de altă parte, canalele oficiale sînt compromise dpdv al credibilității. Și menținerea unui canal cu informații corecte și reale este costisitor și nimeni nu e dispus să îl finanțeze.

Deci pe scurt eu aș sinteza cele trei concluzii în una singură. Senzaționalul aduce bani, și acesta de regulă e ficțiune, iar adevărul, dimpotrivă, costă.

Și nu voi înceta să repet acel banc. Un om de știință puner un purice pe masă și îi spune să sară. Puricele sare. Apoi îi taie picioarele, îl pune iar pe masă și îi repetă comanda de a sări. Puricele nu mai sare. Savantul nostru notează conștiincios. .. Dacă îi tai unui purice picioarele, acesta nu mai aude.