O babă cu hachițe

Titlul poate duce la părerea că povestirea asta este o anecdotă.
Practic este, dar nu cu sensul de întîmplare hazlie, ci întîmplare reală mai puțin cunoscută.

De asemeni ca și Ce mai faci, povestirea asta este pregătitoare pentru alta intitulată, Ce mai fac.

Baba din poveste este nana mea, o femeie educată și cumsecade, pe care am privit-o întotdeauna cu admirație. Meseria ei de secretară în învățămînt i-a oferit în ochii mei un statut mai înalt decît cel al părinților mei, veniți la oraș de undeva de prin pădurile din împrejurimi. Nana a fost cea care ne-a menținut aproape trimițînd felicitări de sărbători, sau cu alte obiceiuri din astea aristocrate. Eu pe de cealaltă parte am fost finul ei favorit pentru că am fost un copil cuminte, adică mai pe românește cel mai blegovan care nu am făcut mai multe trăsnăi decît restul celor de seama mea. În plus, am fost cel care a păstrat tradiția de a trimite felicitări de sărbători, iar mai tîrziu de a o suna sau vizita în mod regulat. E drept, și timpul liber copios avut la dispoziție față de restul familiei, îmi permitea asta.

La un moment dat, cu foarte mulți ani în urmă, subiectul discutat era că aveam destule șanse de a rămîne pe drumuri. Locuiam ca și acum în apartamentul în care am crescut, dar pe care în urma înțelegerii cu părinții și frații, îmi rămăsese mie, motiv pentru care l-am și plătit în perioada în care ne fusese oferit drept mită electorală. Dar blegovan, l-am lăsat tot pe numele părinților, crezînd că noi sîntem oameni de cuvînt, nu nemernici ordinari ca majoritatea ce ne înconjoară. Fratele mai mare și-a pierdut apartamentul cumpărat ca și mine cu ajutorul părinților. Povestea lui este parcă o copie exactă a lui Tîndală care a ajuns de la un car cu boi la o pungă goală. Și l-am primit în casa mea pentru doi ani, pentru că promisese că se apucă de treabă, dar după cinci se încuibase crezînd că voi rămîne o viață întreagă un blegovan și voi rămîne să îl slugăresc pînă la adînci bătrîneți. Nici o soluție încercată nu a reușit, deși am lăsat de la mine cît se poate. Cea mai umană a fost să vînd, și să iau două apartamente mai ieftine ca să fie fiecare pe barba lui. Părinții au fost de acord, dar apoi cînd puiul de cuc a aflat că va locui la etajul patru, ca prin farmec înțelegerea a căzut. Situația s-a împuțit și la propriu și la figurat. De la ras tot ce aveam prin frigider la veceul folosit și lăsat fără măcar să fie trasă apa, la fire electrice dezizolate lăsate pe sub covor. S-a lăsat și cu o spitalizare cu comoție cerebrală.

Părinții au rămas inflexibili, nici un argument nu a contat.
-Înțelege că animalul trebuie să dispară din casa mea, mereu cînd să mă culc mă trezesc că mi-a ras tot.
-Păi e și el flămînd!.
-Să se ducă la muncă, de ce nu muncește, adică eu muncesc, și să mă culc flămînd din cauza lui?
-...
-Ca să nu mai vorbim de celelalte mizerii și la propriu și la figurat
-Ce să îi faci dacă așa este el.

De argumentul ăsta nu am putut trece niciodată. Nu îmi rămăsese decît să fug pentru a rămîne în viață. Printre primele persoane abordate a fost nana. Discuția a decurs normal pînă am pus punctul pe i.
-Nu mi-e teamă că nu mă descurc, lumea mă apreciază, pînă reușesc să îmi cumpăr ceva, voi locui cîte o lună două la cei ce țin la mine. De exemplu la matale cu siguranță găsesc adăpost.
-A nu, la mine în nici un caz, sînt bătrînă, am hachițele mele.

Și eu care credeam că sîntem o națiune de creștini. Eu sînt un păgîn, n-am în mine nici cea mai mică urmă de religiozitate și tot am găzduit destui pe gratis, ba chiar necunoscuți. Couchsurfing este o chestie excelentă. Și pe mine propria mea nană m-a refuzat categoric deși îi eram finul favorit. Asta în condițiile cînd vîrsta înaintată chiar impunea să aibă pe cineva de ajutor în casă, unde avea și două camere în plus. Pot spune că a fost un fel de șoc. Nu am simțit supărare, nu mi-au trecut prin cap idei de genul, vai că eu am fost amabil și am vizitat-o mereu, și acum...

Cînd am vizitat-o am făcut-o din plăcere, nu ca investiție pentru un viitor incert. Dar am fost surprins să constat că felul meu de a mă purta nu a contat. Discuția a continuat civilizat fără reproșuri, mi-am luat rămas bun, și nu am mai revenit niciodată. Nu am mai simțit niciodată nici cel mai mic imbold de a o suna. Dar nici ea nu m-a mai sunat.